Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire 6

 

Mircea Dorin Istrate

10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii

 

Eminescului mărire

6

 

 

~*~

 

Doamne, cum aș vrea să fie

Oare ce-ar fi ca odată,

Într-o ziuă neuitată,

Tu, Mărite Eminesc

Să cobori din cel ceresc

În ținutul românesc,

La o sfântă sărbătoare

Cum de mult n-a fost sub soare?

 

Și din suflet să ne spui

,,DOINA,, ta cum alta nu-i,

Și-un ,,LUCEAFĂR,, nestemat

Din cel gându-ți preacurat,

Și-o ,,OARE,,-mbărbătată

Cum nu fost-a niciodată,

Și-ncă ,,CE-ȚI DORESC EU ȚIE

DULCEA NOASTRĂ ROMÂNIE,,

Ca din noi să faci bărbați

Luptători adevărați,

Care să putem da vamă

Țării ăstei, dragă mamă,

Jertfitori să fim în toate

Pentru sfânta LIBERTATE.

 

Și-apoi leac ne fii pe rană

Când visăm la cea codană

Ce ne-amobocit iubirea

Când pierdutu-ne-am cu firea,

Lângă șipotul ce-ngână

Când luatu-ne-am de mână

Într-o zi de primăvară,

Noi copii, fără prihană.

*

Dacă asta ne vei face,

Du-te dară-n sfântă pace

Din străvechiul pământesc

Pe întinsul tău ceresc,

Unde fii Luceafăr blând

Din înaltu-ți priveghind

Peste nația-ți română,

Peste stâna cea bătrână

Veșnicită-n cela deal

Din străbunul meu Ardeal.

 

***

 

 

 

La steaua care-a răsărit

 

Drumuit-ai Căi Lactee cu-a ta minte visătoare

Să ne spui ce e pe-acolo, ce e dincolo de soare,

Cât departe e de-aicea pân’ atingem altă stea,

Și când dacă ne-om întoarce, pe-aici ce vom vedea?

 

Fericiți noi vom pleca-vom pe cărări necunoscute

Fi-vom învățații lumii, genii care ști-vor multe,

Dar n-apoi mi s-or întoarce doar nepoți de strănepoții,

Ce pe-aicea ce vedea-vor, nici gândi-vei tu că poți.

 

Lasă-mi dară cei luceferi pironiți pe cerul nopții

Fiincă ei nu-s cei de-acuma, ci mi-s chipul vag al morții,

Ce s-au stins prin lumi nebune în mari hăuri de genuni

După ce au fost o vreme lucitori prin alte lumi.

 

De-asta zic, că de pleca-vom spre vre-o stea din depărtare,

Ea de-acuma-i o himeră, ce s-a stins îl larga zare,

Iar în locul ei mai alte îmi venit-au rând la rând,

Ce-or lucii pe cerul nostru, nici nu știm cât de curând.

*

Hai mai bine și-nfioară sufletele noastre sterpe,

Cu-ale tale dulci cuvinte ce-s ca strunele de harpe,

Lasă cerul facă-și rostul dup-asale aspre legi,

Chiar așa cum tu ne spus-ai: Eși nebun de le-nțelegi!

 

***

 

 

 

Trăim sub a ta umbră

 

Trăim sub a ta umbră mărite Eminesc,

Tu veghetorul nostru, de-acolo din ceresc

Unde ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,

Punând în noi  smeritul cuvânt de miere-n șoapte.

 

Tu ești acela care știut-ai să ghicești

Ce taină-ascund în ele bătrânele povești,

Ce ne-au făcut divină copilăria noastră,

În gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.

 

Și-apoi, ca nimeni altul, frumoasa tinerețe

Cu muguri de iubire ce ne dădeau binețe,

Tu pusu-ai pe toată în dulcele fior,

De ea în veci purure ne fie veșnic dor.

 

Iar pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,

De ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe

C-au fost în fala lumii în vremea cea bătrână,

Când toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.

 

Și-n seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,

Ne-nfioreze taine din Căile Lactee,

Să știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,

Din ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.

 

Apoi, ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,

Să vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,

Boboc de fetișcană cu buze dulci și moi

Ce își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .

 

Ea, tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,

Cu vorba lui mieroasă, amirosind melin,

În schimb la Universul ce fostu-i-a promis

Cu tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.

 

Săgalnic paj cu plete, nebunul pus pe glume,

Ce mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,

A vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,

Le piară-n urmă pașii, vecie de vecie.

 

Urechii tale însuși, eu cred că ți-a șoptit

Din ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit

Să-l pui în poezia-ți divină ce-nfioară

Smerelnicul nost’ suflet, ca struna de vioară.

**

De tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,

Pe când din astă lume noi încă ne-om fi stins,

Cel ce-o  citi  vre-odată acestea, mai cândva,

O  ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.

***

E greu fără de tine aicea-n pământesc,

Dar știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,

Te simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,

C-atale vise toate, pe pleoape să-mi apună.

 

În schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare

În tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare

Pe pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,

Știindu-te acolo, că veșnicești cu ele.

 

***

 

 

 

Preasmerită plecăciune

motto

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele din afunduri necuprinse.

 

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Toate cele ce le scris-ai în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări lumești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

*

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Unde dulcea ta codană inima ți-a fulgerat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,

Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.

**

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Obosit de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,

Iar de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

***

Noi, ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,

Afle lumea ce noi fost-am într-o vreme de-altădată,

Ce acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.

 

***

 

 

 

El, al nostru Eminesc

 

Ce-are-n el poetul nostru de atât îl preamărim?

Harul, vorba-i unsă-n miere, adevărul care-l știm?

Și pe care el, măritul, veșnicitu-l-a-ntr-un vers,

Ca tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,

Iar la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,

La cel dor de neam și țară, plâns la soarta care-o are,

La cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători

Un blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți dă fiori,

 

De-asta el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,

E de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie

De pătrundem cele taine din cerescul necuprins,

Ce acum de-abia le naștem în căușul unui vis,

De cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești

Ce-s înscrise-n legi și taine, ne-nțelese, nefirești,

Și la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru sfânt

Veghetor va fila toate, câte-n lumea noastră sunt.

**

Ei, venitu-mi-a de-acuma timpul cela, dragii mei,

Când, din cer o să coboare strămoșești noștri zei,

Moși bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’ la cină

Printre oameni de-acuma, din a Maicii cea Grădină,

Așteptați e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,

Și-apoi până-n miez de noapte, când pe gene somnul vine,

Să mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de povești,

Poezii înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,

Să îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,

E poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.

 

***

 

 

 

Cufărul lui Eminescu

 

Expus astăzi ,pentru prima data

în incinta Cetății Medievale, din Târgu Mureș

 

A Luceafăr îmi iroase cufărul lui Eminescu,

Ce-i bătut în loc de cuie, tot cu stele din cerescul

Ce l-au coperit în noapet cu visări fără de grai,

Când scria cu pana minții, poezii la porți de rai.

 

El, în cufăr îmi purtase, vise, doruri, osteneli,

Mari speranțe și iubire și iertări și poticneli,

Și cărările LA STEAUA ce să-l poarte-n Univers,

Ori cătând la mură coaptă LA MIJLOC DE CODRU DES,

 

Sau scriind cu dor în suflet RUGĂCIUNEA UNUI DAC,

Ori frumoasa FLOARE-ALBASTRĂ, printre florile de mac,

Sau atunci când vântul toamnei bat cu RAMURILE-N GEAM

Ori când pătimind în vise, se plângea, UN DOR MAI AM.

 

Gol e cufărul cel care l-a-nsoțit prin larga lume,

Adunând în el de toate necesare, rele, bune,

Eu, cu gândul meu de-acuma, doar visez, ca din-tâmplare

Să găsesc un alt Luceafăr, scris de mâna dumisale.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

Va urma