Valentina Teclici - Confesiuni în dulcele stil classic

 

Confesiuni în dulcele stil classic

 

Maria Weishaupt Sarău, Rǎstignitǎ în iubire, Editura Boem@, 2023

 

 

 De fiecare dată când primesc o carte de la Maria Weishaupt Sărau, îmi amintesc felul original și nonconformist în care și-a „lansat” volumul de debut, în 1992. A stat câteva ore într-o vitrină a Librăriei Centrale din Galați, expusă spre stradă. Așezată pe un fotoliu, cu exemplare ale cărții ei de jur împrejur, Maria se prefǎcea cǎ citea cu interes din cartea ei. Trecătorii s-au oprit, privind uimiți la ceea ce vedeau în vitrină şi mulți dintre ei au intrat în librărie și au cumpărat cartea. O invitație „ad-hoc”, mai eficientă decât afișul unei lansări de carte.

Volumul de versuri „Răstignită în iubire”, apărut la Editura Boem@, este al noulea volum publicat de Maria Weishaupt Sărau până în prezent.

Titlul îndrăzneț al cărții ar putea duce o minte mai zglobie într-o direcție total greșită, dar lecturarea celor două poezii care dau titlul cǎrţii relevă cititorului adevărata intenție a poetei: „Visez ca-n lumea asta fiii/ Și fiecele iubiți să fie. /Așa precum voi fi iubitǎ/ la fel pe toți vǎ voi iubi /În lumea asta răstignită, /Spre Miazănoapte, Miazăzi,/ Spre Soare-Apune sau Răsare, /Spre Nicăieri, spre Infinit, /Vă voi iubi pe fiecare,/ Chiar dacă voi m-ați răstignit.” (Răstignită în iubire 2)

Poemele glorificǎ iubirea autenticǎ: „E-o floare rară și de pisc iubirea,/La înălţimi ea creşte-n vârf stelar,/E mierea ce-ndulcește omenirea,/Din ceruri ea pogoară-n dar.” (Din toate câte-au fost) şi emană cǎldura şi tinerețea spirituală a autoarei, care se autodefinește și descrie:„eu, copila de la țară”, „eu, copila ninsă-n dor”, „fata cea rebelă”, „copila fără griji și fără frică”, „Cea botezată întru Dumnezeu”, „supraviețuitoarea Marie”, „Din adâncul blândei mele firi”, „zglobie, dar tare ca o stâncă”, „o Marie îndrăzneață”.

Acest volum cu o tematică diversă, este un buchet de elogii aduse satului natal: „Mi-e satul loc de-nchinăciune, /Mă-ntorc la sânul lui mereu, /Spre cer înalț o rugăciune, /Iubește, Doamne, satul meu!” (Garvǎnul meu); țărilor în care a trăit, lui Dumnezeu, soțului ei elvețian, măicuței ei: „Icoană sfântă-i mama, și-o să fie/O văd sclipind în noapte, tresărind,/Ea e o stea acum, aprinsă-n galaxie/Şi e mereu cu mine-n gând (…) Eu am făcut cu ea un legământ,/ În veci să semăn dragoste, nu ură.” (Mamei mele), copiilor și nepoților cu care a fost binecuvântată, prietenilor pentru care-i mulțumește lui Dumnezeu: „Că mi i-a dat, comoara rară”. (Prietenii mei), lui Eminescu, naturii și vieții în general.

Aș mai menționa destinul emigrantului, efemeritatea vieții: „Trăiește-ți clipa care zboară-acum/Doar ea există, restu-i fum,/Deșertăciune e ce-a fost și ce va fi,/ Ne naștem și murim în orice zi.” (Copii în zori, bătrani spre seară), nostalgia tinereții: „De la terasa mea la mal de ape,/Privesc cum Dunărea tresare,/Vin pescǎrușii să se-adape/Şi se avântă iar în zare// Eu m-aș urca la ceas de seară/Să intr-n stolul lor ceresc,/Să zbor spre tinerețe iară,/Acolo-n zări s-o regăsesc.” (Mi-e aripa tăcută).

Maria Weishaupt Sarău a avut privilegiul să trăiască în două lumi diferite ca tradiţii, cultură, climă, iar comparațiile făcute de autoare cât și judecățile generate de ele, au fost inevitabile și sunt prezente în majoritatea poeziilor.

Autoarea își povestește călătoria destinului trăind, iubind, bucurându-se de experiențele vieții, suferind în ambele lumi ai căror munți i-a părăsit pe rând: „Și uitații Hercinici, /I-am schimbat întâia oară, (... ) Am dat Alpii înapoi /Și-am venit cu lacrimi noi, /Fruntea să-mi aplec, pioasă, /La Hercinicii de-acasă”. (Eu, copila de la țară)

Oriunde s-a aflat, în Dobrogea natală, în Galaţi, în Elveția ori în călătoriile ei în lumea largă, poeta s-a simțit legată de Dunăre prin puritatea iubirii cosmice:„Dunǎrea prin vene-mi curge,/Pân’ la inimǎ parcurge/Meandre multe, doruri mii/Patria acolo mi-i”.(Tot acolo); „Iar Dunărea, ca să m-asculte, /Își lăsă dragostea în undă (... ) /Mi-e Dunărea pe veci aleasă /Și dragoste, și-alean, și leac.” (Mi-e Dunărea); „Trecut-au ani și Dunărea acum/Mi-e iarăși casă și altar.” (O dobrogeancă pe cărări alpine)

Reîntorcându-se în Galați, după două decenii trăite în Elveția, i-a fost adesea dor de falnicii Alpi, de elvețieni, de soțul care: „În cer s-a dus să-și caute alt rost. /Cu patrie cu tot el m-a iubit, /Născut în Alpi, la Dunăre-a murit.” (Karl al meu); „Cu Karl al meu mulți ani frumoși /Sub cetina de Alpi am stat (... ) /Eram o zânǎ în exil plecată, /O dobrogeancă pe cărări alpine, /Nu voi uita primirea niciodată, /Elveția trăiește-acum în mine.” (O dobrogeancă pe cărări alpine)

Important este de remarcat și faptul că poeta s-a simţit mereu ocrotită de Dumnezeu: „Tot acolo-n satul meu, /Unde stă și Dumnezeu...” (Tot acolo); „Ori pe unde am fost dusă, /Ori în patria hindusă, /Prin deșert purtându-mi pașii, /Viena, Egipet și Asii, /Peste granițe străine /L-am simțit mereu, mereu /Adiind pe Dumnezeu.” (Casa Domnului din sat)

Poeta își exprimă cu multă convingere valorile, cum ar fi: țara, familia, credința în Dumnezeu, dorința de a face numai bine, dar laitmotivul cărții este iubirea (o „comoară” pe care a primit-o de la părinți „Mai prețioasă ca oricând (...) /Las vouă, tineri, moștenire /Comoara sfântă de iubire.” (Comoară sfântǎ de iubire); „Las omului o rugă, să iubească.” (Un sâmbure)

Întrebări existențiale şi nostalgia după anotimpurile vieții care au trecut ca un vis „O, sfântǎ tinerețe unde ești?” /Unde-i iubirea mea dintâi, /Și viața mea întreagǎ unde îi?” (Comoara sfântă de iubire), apar firesc, dar sunt estompate de înțelepciunea și bucuria de a trăi clipa prezentă: „La fiecare răsărit mă-nchin, /Icoanǎ vie, semn divin, /Cu drag alerg sub raza cea dintâi, /Să simt iar roua vieții sub călcâi (... ) Alerg înveșmântată-n ie, /Alerg și strig spre cer: Sunt vie!” (Alerg și strig), si de puterea credinţei: „O aripǎ a vremii mǎ atinge/În zborul ei spre nicǎieri,/Şi simt cum pe la tâmple ninge,/Prea iute mâine trece-n ieri.// Dar nu mǎ plâng şi nici nu-mi pasǎ,/Cǎci timpul este însuşi Dumnezeu.” (O aripǎ a vremii mǎ atinge)

Poezia Mariei Weishaupt Sarău este luminoasă, genuină, nesofisticatǎ, cu mesaje clare. Este o poezie care abundă în pozitivitate, scrisă cu arcușul inimii, cu simplitate în dulcele stil clasic, fără preocuparea de a confecționa metafore insolite și de-a epata prin folosirea unor cuvinte mai puțin uzitate. Versurile, confesiuni rostite cu patos, curg firesc, cu naturalețea fluviului ei iubit care-și cunoaște albia destinului și știe ce dorește să reflecteze în oglinda apelor sale.

 

Valentina Teclici

Napier, Noua Zeelandǎ

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti