SUSPENDATI
SUB NIVELUL MARII
Scenariu
SF de Ben Todică
Niciodată nu mi-a plăcut munca repetitivă. Încă de la
începuturile mele în fabrica UCMMA din Bocșa, unde urmam școala profesională și
mă pregăteam să devin sudor calificat, lucram în secția agricolă, unde sudam
sute de piese identice. Aveam normă și așezam câte douăzeci deodată pe masă,
iar această muncă mă sufoca timp de opt ore pe zi.
Așa că, după absolvire, am aranjat să mă transfer pe
șantierul din Ciudanovița, pentru a lucra în minele de uraniu, unde, la
întreținere, munca devenea mai interesantă și mai diversă. Coboram sute de
metri în adâncuri, unde ajutam echipele de întreținere să curbeze șine de cale
ferată, să monteze conducte de aer și apă sau echipamente de extracție.
Ajuns în Australia, după o trecere frauduloasă și
periculoasă a frontierei cu Iugoslavia, m-am întors la munca repetitivă, de
data aceasta pe liniile de asamblare ale renumitei fabrici Philips, unde sudam
componente pentru frigidere.
Opt ore pe zi transpiram sânge. Nu apă, ca în România,
ci sânge. Aici te biciuiai singur cu gândul că, muncind și câștigând bani, îți
vei putea cumpăra lucruri care să-ți ofere, măcar pentru o vreme, câteva
momente de bucurie. Materialismul devenise aici biciul comunismului, numai că
mult mai pervers: nu te mai obliga nimeni să muncești sub amenințare, ci te
împingeai singur, de teamă să nu pierzi ceea ce agonisiseși.
Și iată-mă ajuns la vârsta pensionării, privind cu
regret spre anii tinereții pe care simt că i-am irosit sudând în pușcăria
capitalistă. Mă trezeam la șase dimineața, de frică să nu-mi pierd serviciul
și, odată cu el, toată agoniseala, fără să mai pot plăti ratele la bancă.
Iar astăzi, când, ca pensionar obosit, îmi doresc să
dorm ceva mai mult, mă trezesc în fiecare dimineață din cauza constructorilor
de peste drum. Un emigrant din Afganistan, cu banii adunați alături de
americani și australieni, își construiește trei case cu două etaje, ca să-și
continue aventura pe care i-o oferă capitalismul în noua sa țară.
Au pornit motoarele infernale: excavatoare, basculante
încărcate cu cărămizi, macarale, malaxoare și betoniere. Îmi zguduie casa cu
bubuiturile lor de aproape o lună încoace, torturându-mă până când am ajuns să
nu mai pot dormi dimineața.
Dar stai! Suntem în lockdown, în carantină pentru două
săptămâni, iar constructorii sunt astăzi în oraș, la proteste.
Liniștea nu durează însă prea mult.
Băi, stai! Uruiala se întețește, iar casa se cutremură
din toate încheieturile. Ăsta-i cutremur!
Sar repede în camera soției, care mă strigă să o iau
de mână și să ieșim din casă. Trebuie să-l strig și pe băiat, aflat în cealaltă
cameră.
Scândurile podelelor vibrează, candelabrele se
leagănă, iar întreaga casă se transformă într-un urlet animalic. Urmează niște
pocnituri ca de bici și trosnituri de conducte care se rup.
Ne îmbrățișăm, încercând să ne susținem unul pe altul
în fața vibrațiilor care ne taie gleznele. Un vuiet nemaiauzit ne asurzește și
ne simțim ușori... Lucrurile, împreună cu noi, se ridică și încep să plutească.
Nu mai există gravitație. Doar un fluierat de vânt.
Nu ne mai vedem. E întuneric.
Întind mâna și trag draperia. Peretele pare să alerge
cu viteză în sus, de parcă am coborî în mină. Suntem în cădere liberă!
Soția se agață de mine, iar eu mă gândesc că urmează o
izbitură puternică, după care ne vom turti, ne vom comprima sub propria
greutate și sub șocul impactului. Îmi și văd oasele picioarelor ajungându-mi la
umeri. Mă avânt cu ea spre pat, pe dormeză, încercând să evit șocul.
Cădem ca doi fulgi. Casa
alunecă ca pe o pârtie de lut, glisând și oscilând ușor precum șina saniei zăpada.
Viteza îi este dictată de sincronizarea cu despicarea crăpăturii.
Casa se lovește de obstacole. Este construită din
plăci de beton armat, sudate la îmbinări. Lucrul acesta m-a liniștit
întotdeauna când discutam despre cutremure: eram
convins că nu se va sfărâma precum blocurile din București la cutremurul din
1977. Doamne, câți oameni au murit atunci!
Se aud scrâșnete stridente pe pereții exteriori, iar
întreaga casă intră din nou într-o vibrație de parcă am trece cu trenul, în
viteză, prin niște curbe foarte strânse.
Zguduituri puternice ne aruncă în sus și în jos pe
dormeză. Când mă așteptam să dispar în urma impactului, căderea începe să
încetinească, de parcă am fi o pană de lemn înfiptă în trunchiul unui copac.
E întuneric.
Se aud doar vuiete prelungi, schelălăieli în depărtare
și mici fâsâituri și fâlfâiri sporadice, care trec și dispar ca un tren
printr-o gară.
Se face liniște.
Din când în când, mai pocnește câte o scândură.
În urma izbiturii, mi s-a oprit respirația. Trupul de
lângă mine tremură.
- Ești bine? o întreb.
- Dar tu? îmi răspunde ea.
- Unde suntem?
- Tot în casă, cred, îi spun.
Mă ridic și încerc să văd dacă mai avem podea sub
picioare. Da, este acolo. Instinctiv, încerc să aprind lumina, dar nu
funcționează. Mă îndrept spre camera în care țin o lanternă.
Pe bâjbâite, totul pare să fie la locul lui.
Ajung la masa de lângă pat, apuc lanterna și o aprind.
Dau draperia la o parte, ca să văd unde ne aflăm.
În fața ferestrei se ridică un perete solid de pământ
umed.
Când am aprins lanterna, soția m-a urmat repede.
Văzând pământul dincolo de geam, a exclamat:
- Suntem îngropați de vii!
Aceeași exclamație îmi trecuse și mie prin minte,
numai că eu o rostisem în gând.
- Unde-i băiatul?
O urmez în camera lui și îl găsim acoperit cu plapuma.
Lucrase până târziu în noaptea precedentă, băuse și câteva pahare de vin și nu
simțise mare lucru, în afară de o senzație de vomă.
- De ce mă sculați cu noaptea-n cap? ne reproșează el.
Urmează să-i explicăm ce se întâmplă, în timp ce eu
țin lanterna în mână.
Are douăzeci și cinci de ani. Doar nu-i prost! Este
inginer planificator și are și masteratul. Dar, cine știe? Fiecare reacționează
diferit în fața catastrofelor.
Eu am două avantaje: sunt obișnuit cu subpământul și
am trecut și prin fața glonțului atunci când am fugit de acasă.
*
Fereastra și a doua ieșire, prin veranda din spatele
casei, dau spre scările care coborau spre grădină și livadă. Acum, scările sunt
suspendate deasupra întunericului și a abisului.
Dau să luminez în față. Nimic.
În stânga și în dreapta se ridică doi pereți de
pământ, în care casa, în căderea ei, și-a săpat două trepte și a rămas
încastrată solid.
În sus, o fâșie albastră de cer.
În jos, un abis nedefinit, cu semireflexii ca de
aburi.
De sus plouă continuu, căzând apă și firicele de
pământ. Țigla de pe casă pare intactă.
Împing la loc, lângă perete, grătarul și butelia de
gaz, legate cu un lanț de conducta principală de scurgere. Noroc că veranda era
închisă cu o balustradă de scânduri și jaluzele din lemn, care au protejat
lucrurile din bucătăria de vară.
Merg în partea din față a casei. Și acolo, același
abis, întins între doi pereți.
Or mai fi și alte case în situația noastră?
Nu știu.
Băiatul, abia dezmeticit, se joacă pe telefon. Spune
că astăzi trebuia să meargă să facă al doilea vaccin Pfizer, dar nu are semnal
ca să-i anunțe că nu poate ajunge.
- Nu te mai juca atunci, că poate te sună cineva mai
târziu și rămâi fără baterie.
Mama inspectează bucătăria și frigiderul.
- E plin congelatorul de carne! Când se va dezgheța,
se va strica toată. Hai s-o frigem pe grătar!
Noroc că butelia este plină.
- Iar restul, pe măsură ce se dezgheață, îl sărăm,
fiindcă avem kilograme întregi de sare. Îl conservăm. Lăsăm conservele de pește
și de carne pentru la urmă. Poate ne vor găsi cu elicopterul și ne vor salva.
După experiența mea din mină, de la întreținerea
puțurilor, și după alpinismul practicat în Carpați și în masivul Kosciuszko,
cred că suntem la vreo zece kilometri de suprafață. Și la vreo 9.977 de metri
sub nivelul mării.
Sper să nu ne acopere apa până vin salvatorii!
- Bate-te peste gură! îmi spune soția.
- Ce să mă mai bat? Dumnezeu știe toate astea. Am
trecut de punctul în care ne mai putem apăra de soartă.
Plouă din ce în ce mai tare. Apa curge puhoi prin
burlane.
Oare suntem în zona freatică? Sper să fie bună de băut
apa aceasta. O fi apă de izvor?
Nu știu.
O vom fierbe lângă carne, pe grătar.
Parcă am fi într-o excursie. O excursie în care ne-am
oprit la jumătatea drumului dintre viață și infern.
Telefoanele noastre scot sunetul de primire a
mesajelor.
Sărim repede asupra lor.
Am, ca de obicei, vreo cincizeci de e-mailuri din
Australia, România și din restul lumii. Corespondență cu oameni din media,
scriitori, publiciști, prieteni și familie.
Citm repede ce se vede pe ecran, însă nu putem
deschide mesajele. Conexiunea cu satelitul care trece pe deasupra deschizăturii
prin care am ajuns aici durează prea puțin.
Este ora trei și zece după-amiaza.
Înseamnă că mâine, la aceeași oră, vom intra din nou
în contact pentru un minut.
- Pregătiți scrisori în telefoane, le spun. Mâine le
trimitem către server, iar cei de afară le vor putea citi. Anunțăm pe toată
lumea că suntem aici!
Ne cuprinde entuziasmul.
- Invitați-i la o cafea!
Dau foc grătarului și încep să frig carnea.
- Pâine nu avem, spune soția.
- N-avem, fiindcă sunt în cură de slăbire. N-ai zis tu
să nu mai cumpăr?
- Lasă, că fierbem macaroane. Avem o ladă plină.
- Exact! Și o să avem și apă de băut după ce se
răcește.
Apa care se prelinge din perete poate fi un izvor, dar
nu putem risca. O fierbem cât timp avem focul aprins, iar pentru cafea folosim
apa din rezervorul toaletei. Este singura rezervă de apă rămasă din civilizația
noastră.
Zis și făcut. Băiatul scoate apa din rezervor, iar
pentru toaletă vom folosi apa care curge de pe acoperiș prin burlane.
- Și resturile unde se duc din toaletă? întreb.
- În abis, îmi răspunde cineva.
- Ce crezi, că se supără careva de jos?
**
A început să se întunece. Au apărut stelele pe fâșia
albastră de deasupra noastră.
După cină, ne bem cafeaua și privim cerul. Stelele se
văd la fel ca de pe pământ.
- Au apărut cam devreme, observă soția.
- E doar cinci după-amiaza.
- Asta se datorează adâncimii la care ne aflăm, îi
explic.
- E foarte cald. Cu ce ne vom încălzi dacă se răcește
vremea?
- La adâncimea asta, niciodată! Vă imaginați că suntem
aproape de cel mai adânc loc de pe Pământ, la unsprezece kilometri sub nivelul
mării, cam cât în fundul oceanului.
- Crezi că această crăpătură se întinde până la ocean?
- Nu cred. Am fi fost inundați până acum.
- Însă bine zici. Ce ne facem dacă năvălește apa peste
noi?
- Cred că ar trebui să umflăm saltelele de dormit de
la camping. Mai știi ce se poate întâmpla?
- Doamne ferește!
Dăm fuga să le căutăm.
Soția își amintește de primele zile în Australia, când
am dus-o pe munte și am petrecut Crăciunul în cort. Dintr-odată, începe să
plângă.
- Mai bine rămâneam în Shanghai, cu surorile și
părinții mei. Nu ajungeam astăzi în văgăuna asta!
- Du-te înapoi, îi spun. Cine te oprește?
- Crezi că nu o fac? Vezi că acum plec!
- Pleacă!
Se repede spre mine cu pumnii.
- Ți-am spus să vindem casa și să ne cumpărăm alta, în
altă zonă, dar nu m-ai ascultat!
- Da, sigur! Să intru iar la datorii la bancă?
- Puneam și eu bani și o plăteam mai repede. Punea și
băiatul.
- Sigur! Și dacă se însoară, dormim pe afară.
- Lasă, că știu eu de ce este în stare generația de
astăzi. Guvernul vă împinge încontinuu să divorțați de părinți.
- Lasă, că-i mai bine așa. După ce mor eu, vă rămâne
vouă și faceți ce vreți. Deocamdată, eu vreau să mor aici, în casa asta.
- Păi, visul ți s-a împlinit! Aici o să murim. În casa
ta!
- În casa noastră!
- Eu am spus întotdeauna că suntem o familie unită,
însă voi tratați căsnicia ca pe o afacere. Parcă ați fi în delegație la muncă
și, după ce vă faceți plinul, vă întoarceți acasă.
- Nu te-am forțat să vii după mine în Melbourne.
- Tu nu m-ai iubit! N-ai vrut să mă aduci aici!
- Nu-i adevărat. Te-am iubit și te iubesc, însă am
vrut să văd că și tu îți dorești să vii, să văd că faci singură pasul.
- O să-ți scot ochii toată viața pentru asta!
- Asta s-a întâmplat acum treizeci de ani. Nu-i
destulă demonstrație a iubirii mele faptul că încă suntem împreună?
A trântit ușa și a plecat în dormitor, plângând.
O înțeleg. Are nevoie de lacrimi ca să-și descarce
toată starea în care se află. Și eu aș plânge, dar îmi accept soarta.
Eu sunt cu Dumnezeul meu, ea este budistă, este cu al
ei. Poate că așa avem șanse mai mari să ne salvăm.
Băiatul se află în camera lui și scrie scrisoarea pe
care o va trimite mâine.
Am să scriu și eu una, adresată Domnului Dumnezeu, în
limba pământului, în limba urmașilor dacilor.
Plouă continuu.
***
Privesc în jos și văd clipiri de lumini
galben-roșiatice.
Să fie lava Pământului, care clipocește?
Nu cred. Înseamnă că placa tectonică s-a crăpat până
acolo.
Spăl vasele cu apa care curge din abundență de pe
acoperiș, prin furtunul de plastic care, în grădină, dirija apa în butoaiele de
colectare. Acum, furtunul de cinci metri, rămas liber, varsă apa continuu în
chiuveta de pe verandă.
Sunt obosit.
Mă retrag în camera mea și mă gândesc la mama și tata,
plecați de vreo cincisprezece ani în lumea celor veșnici. De atunci, obișnuiesc
să mă sfătuiesc cu ei.
Soția bate la ușă și vine lângă mine. Ni se alătură și
băiatul. Nici el nu poate dormi singur.
Înghesuiți în același pat, adormim.
****
Pe la cinci dimineața se aud zgomote în tavan.
Mă trezesc repede și îmi amintesc că avem un posum în
pod, alături de câteva păsări care și-au făcut cuiburi acolo.
Acum, părțile laterale ale casei sunt închise de cei
doi pereți ai prăpastiei care ne-a înghițit până la jumătate. Aceștia au
acoperit și intrările prin care animalele puteau ieși afară.
Mă duc pe verandă și desfac plasa de sârmă de sub
streașină, care închide accesul păsărilor în pod, ca să le eliberez.
Ies cinci-șase păsări și își iau zborul spre înalt.
Urmărindu-le zborul, îmi dau seama cât de mult ne-am
îndepărtat de lumea de sus. Totuși, mai păstrez speranța că vom fi salvați.
Avem gaz în butelia grătarului, pentru gătit și fiert
apa. Avem alimente pentru o săptămână și chiar mai mult: conserve și făinoase.
Așadar, ne putem asigura o săptămână de liniște, în care să ne gândim la
următorul pas.
Emigrarea mea nu se încheiase.
Plecasem de acasă, din România, la douăzeci și șase de
ani, iar acum, la șaptezeci, ajunsesem de pe Pământ... în pământ.
Aici, jos, eram cu zece kilometri mai departe de
Dumnezeu.
- Zburați spre lumină! îngân, privind după păsări.
În acel moment, soția scoate un țipăt. Posumul nostru,
speriat de clămpănitul palmelor sale osoase pe podeaua de lemn a verandei,
tocmai căzuse pe deck, în spatele casei.
Era și el stresat, speriat, șocat. A sărit în abis.
M-am îngrozit în timp ce țipătul soției se pierdea în
adâncime.
Îi vedeam încă ochii roșii strălucind în raza intensă
a lanternei mele digitale.
Posumii sunt animale nocturne. Se descurcă cel mai
bine în întuneric, dar nu știu dacă s-ar putea descurca și într-un asemenea
zbor spre necunoscut.
Acum chiar că rămăseserăm doar trei suflete aici.
Suspendați între cer și infern.
Așa credeam eu.
Ben Todică
Capitolul 2
MESAJ DIN ADÂNCURI
Cronica celor două ore
Science-fiction de Ben Todică
Va URMA
...
Capitolul 10 — Finalul
În cele din urmă, băiatul și un nou-născut reușesc să
ajungă la suprafață după doi ani și patru luni, cu ajutorul unui balon
improvizat, încălzit cu flacără produsă prin arderea grăsimilor. În acest timp,
la suprafață avusese loc războiul nuclear, declanșat cu doi ani mai devreme, în
timpul pandemiei.


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu