Căutând după mere 10

Căutând după mere 10

Dragomir rămânea de pomină, ca Budulea Taichii datorită lui Ioan Slavici, c-aşa a fost el un dat al românilor, deşi Margareta lui era o pârâtoare, l-a pârât pe nevinovatul Eminescu, un Iisus dus, ca un miel la abator şi cum o altă Margareta pe unchiul Ferghete Traian sculptor şi profesor la sçala specială de surdo-muți unde-n frumosul Cluj, în oraşul cu ruji a rămas multe sulpturi făcute de el, multe sculpturi făcute cu mintea şi mânurile lui au rămas, dar Morghi, unguroica, îmi spune mătuşa Elvira l-a oprit s-ajungă ca om mare cum era unchiul Trăian, s-ajungă artist, l-a împedecat, chipurile, că Margareta era geloasă, l-a poticnit să-şi expună în expoziție la Paris (asta o întărâta pe mătuşa Elvira şi nu se putea răbda să nu-mi spună, că l-a împedicat să expună la Paris, îmi spunea bine intenționată, ca nu cunva să mă însor cu vre-o unguroică, că nu vezi ce rău, cât rău i-a făcut şi lui Eminescu, nevasta lui Slavici?!) c-or fi unguroaicele femei frumoase e admis şi, că noi feciorii româneşti futem fete ungureşti pe divane englezeşti cu tatică germană şi cu viteză americană?, dar unguroicele aieste margarete cu care se încurcase şi Slavici erau hămisite, îşi trădau bărbatul, intrau în concobinaj cu cine le pica, dar Eminescu se gândea: cum să-şi înşele prietenul la care era găzduit? Avea cinste şi demnitate, era cum rar erau mulți bărbați în prezent, dar nu aşa era nevasta lui Slavici, unguroica în general sunt o piedică în drumul afirmării românilor în cultură şi nu doar, în orice domeniu al vieții (de ce? nu ştia să mă lămurească ce misie au în acest sens unguroaicele, ce rol joacă ele? ce şi de ce sunt reale obstacole? de ce-s pedică, stânci de poticnire? împotmolire şi împotrivire, pentru neaoşii români cu talent înăscut? pe plan spiritual? şi mătuşa fata învățătorului Petru Ferghete, frate cu bunicul, deci nepota bunicului stăruia cu suflet, din tot sufletul să revin la alde adevăratul nume, schimbându-mi numele familiei, să revin la cel de Rătundeanu, aiesta fiin cel strămoşesc, numele real, numele real, ca nimeni să nu mă confunde, c-aş fi ungur, din familia lui Horti, a hunilor fără căpătâi, un popor migrator, ca avarii barbari şi criminali lovind şi tâlhărind popoarele paşnice, poporele cu veste şi poveste a locurilor în care trăiau etic fără egal trăind unde s-au născut, la ei acasă, dar mânați de înteres imperaliştii austrieci nu ne-au trecut în potrologe, registre, cu numele de Rătundeanu, ci cu numele de Ferghete, care n-aveu nici înclin, nici în mânecă, nici o legătură, asemănare cu numele de Rătundeanu, că Ferghete ar însemna de la fergheteg: uragan, furtună tzunami, catrina... dar puteau fi şi ghetele de fier a Ilenei Consânzene, opincile de pe vremea lui Pasvanti, cele cu care l-a căutat harnica zână bună pe Făt-Frumos în țări împărțite, aşa cum şi Ben Todică şi-a căutat binele tocmai peste țări şi mări, în Australia fugind de aşa zisul nefast ceauşist, deşi n-avea nimic nazist, hortist, legionar, în firea nației noastră, ci un drept de a fi principial, (vezi programul partidului comunist, care s-ar fi dorit să respecte cele zece porunci expuse mai detailat decât cele a lui Moise pe acele table de piatră şi de pe muntele Sinai, Tabor, că nici eroul națioal nu era de azi de ieri şi avea experența sa de viață, că, deşi sărac, prost nu era pantofarul Nicolae Ceauşescu, deşi unii l-au crezut o pleavă, un totalitar, un despot, deşi cu nimic de sub soare n-au putut dovedi contrarul, dar oamenilor rău inteționați cine poate ține gura închisă, cu lacat, cu boi pe limbă?). Dragomir era un om de acțiune, un om hotărât dus de milițian din spate către şcoală unde într-o sală de clasă se făceu înscrierile... şi de unde sărise atletic pe fereastra deschisă larg, sărise direct în dumul pe care venise strigând când sărise, strigase râspicat petru a fi auzit şi de cei care n-ar fi avut urechi să-l audă: "voi veni când voi vrea şi vă voi da singur nesilit , vă voi da pământul meu, dar acuma nu i-a sosit vremea, timpul" şi gura păcătosului grăia adevărul, că El Dumnezeu era adevărul şi unde Dumnezeu iubire era.

Dragomir era părcă cărat în spate de milițian mai având în sân şi o mâță neastâmpărată cu unghiile ascuțite, ca Nina Casian emigrantă târziu, la vârsta de 60 de ani, nu tocmai potrivit, în America, că timpul e nerăbdător, varoce, dar se adaptase în America şi se simțea, ca peştele-n apă (n-am zis, ca peştele în acvariu, ci-n mediul lui natural) şi a scris luându-şi destinul în mâini, scriind cu o naturalețe rară, cum îi dictau haranghelii Mihail şi Gavril şi serafimii cu-n respect pentru cuvânt şi prin scris în oceanul de obțiuni sau prin acest mod imaginea de film înghite spiritual cuvântul, dar cuvântul face omul, mai om, că Nina Casian era un Nică-Fără-Frică a poeziei, ca un Bănuş, Maria Banuş fiind publicată, debutată, de Tudor Arghezi, un aurar a cuvântului, în revista sa, unde-şi publicase şi plamfetul Baronul, auto-condamnându-se la lagăr..., aici în lagăr nesuferiți fiind păduchii, mai nesuferiți şi, ca nemții, care-l scoaseră într-o noapte cu luna nouă mare cât gura găleții atârnată la cumpănă la o fântână din Transilvania şi ar fi fost împuşcat dacă n-ar fi venit gâfâiind un soldat, care să contramandeze ordinul de împuşcare, amânându-se condamnarea şi salvând de la moarte pe poetul de la Mărțişor.

America azi este regele minciunii, tara in care adevarul este sub arest si americanii ca si romanii refuza sa-l priveasca pe dracu in ochi. Defapt intreaga omenire e hipnotizata de dracu si subalternii lui (mijloacele de informare in care toti credem ca orbii ne-au prostit). "Ea se simtea ca pestele in apa" insa stii vorba: pasarea din cusca crede ca a zbura e o prostie. America e tara iluziilor tot asa cum consider si eu australia, o tara de sclavi foarte bine organizata o puscarie fara garduri. Vezi iarba mai verde din curtea vecinului de cum o vezi pe a ta. Daca crezi in Dumnezeu asa cum se considera america (tara religiilor) atunci adevarul e cel mai important lucru. Adevarul si Dumnezeu e IUBIREA si daca spui adevarul te eliberezi, nu trebuie sa-ti mai amintesti nimic cand esti tras la raspundere, pentru ca esti cinstit. Azi daca spui adevarul esti pedepsit precum Horia, Closca si Crisan. Asta e ce-a mai mare pedeapsa pentru om (sa tina in el) si ca “impacare cu sine” si datorita experientei de mii de ani a poporului roman (o avem in ADNul nostru) FACEM PE PROSTU (ca sa ne pastram senilitatea). O natiune care se complace in secretele si minciuna conducatorilor ei e o natiune bolnava psihologic. “Poate intreaga omenire”.

Lelea Nastasia "Fătoia", bunică-mea, mama lui Dragomir, i-a răspuns răspicat impresionant şi eficient, ca-n scenariul de film Pistruiatul scris de Francisc Munteanu şi regizat de inginerul şi actorul Sergiu Nicolaescu o figură de om plăcut la înfățişare, figură de om simpatic, un Petru Roman din politica românească, un adorat de femei, deci calma mamă îi spuse cald lui Dragomir: "miliția nu te caută de ochi frumoş, de florile mărului, că n-ai făcut ceva, ci că n-ai vrut să faci acuma, că n-ai vrut să faci pe placul aiestora mari de la regiune şi raion, n-ai vrut să te înscrii în colectiv" şi bunica îl citea pe Dragomir, îl citea, ca pe o carte, că aiest impecabil cra-cra pe o bară , ca o cioară... cra, cra infaibil" nu te-ar căuta poliția dacă n-ai făcut nimi"- scrie Francisc Munteanu (ceva nemaipomenit scrie Sadovianu în Mitrea Cocor sau Titus Popovici în Setea şi în Străinul şi nu lipsit de modestie apreciez lectura copilăriei mele (cărți care m-au format, ca să ne bucurăm cu toții), că trebuie să ştim, nu-i aşa, trebuie să ştim pe ce lume trăim optimist, altruist şi artist, deşi lumea e cu ochii pe noi făcându-ne s-avem emoții, că nu mai suntem cum am fost în a fi sau a nu fi, drăgălaşule, cu onoare şi respect nu-i aşa ?

Tu te intepătrunzi cu ce scriu eu Doamne. Întrerupt fiind şi eu din scris şi din inspirație, trebuind să merg la Cluj, la Dej şi să-mi trăiesc frumoasa poveste, actuala istorie, după prof.univ. Adrian Cioroianu (şi chipul omului e oglinda sufletului), cel care în episoade de câte cinci minute, Adrian Cioroianu, ne prezintă bine dispus eroul național, pe Nicolae Ceauşescu ne face să-l redescoperim cu mult soare şi căldură de om îngrijit, acceptabil, cu viața care ne fu frumoasă şi-n felul ei crocantă, cu sare şi piper, codimentată, radiind de sănătate, de crudă realitate mai bună şi mai eficientă, ca cea prezentă şi plină de imperfecțiuni, cu griji stroşite, fără armonie şi cu sclipitor ordinar, că e doar de fațadă, plină de neajunsuri cu nimic azi nefiindu-ne, Doamne, Doamne, ca-n tinerețe, când şi sufletul nostru avea un vis şi un ecou, că viața ne va avea o împlinire speram şi-n fiecare clipă ne mai învăța câte ceva şi compromisurile şi le mai puneam şi la spate şi, ca ce nu ne era bine (era o veşnică provocare, dar viața ne era veşnic în față şi nu arătam rău) azi, însă, cu minciuni, cu neadevăruri până şi-n America cu toate avantajele de care au parte decât o minoritate.

Tu esti intr-un leagan Pavele pe care il imping si Eu din entuziasm din cand in cand ca sa-ti continui calatoria. Dute la Cluj si Dej si pune un buchet de flori la monumentul Martirilor.

În minte mi se derulează Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu şi-l văd pe Apostol aşteptându-şi pedeapsa, ca acel ciobănel al mioarei (oaiei năzdrăvane, după Mircea Eliade, un Brâncuşi al filozofiei româneşti).

Apostol Bologa asemeni lui Petre Petre ori Ion-blestem al iubirii-blestem al pământului rămâne un simbol de omenesc, de mioritic şi pragmatic eficient românesc.

Din Sâmpetru-Almaşului am mers pe jos câțiva kilometri fără să ştim ce-i atâta domnie, oboseală, cum ştiu cei cu facebookul astăzi, deci din Sâmpetru ținându-mă tata, Dragomir, de mână, ca să pot ține pasul cu el şi nici nu ştiu cum am ajuns la Hida-Almaşului şi doar el, Dragomir, ştia ce ştia, avea secretul lui, nu mi-a spus pentru ce mă cară în piață ori pe la "piatra-dracului"în târgu' de vite: vaci şi bivolițe, malaci, tăureci, boi zftsveni boureni buni de muncă, dar într-o latură se vindeau şi porci, însă se înşiruiau şi şatrele cu fel de fel de lucruri trebuincioase gospodarilor (tata îmi probase nişte bocanci de piele făcuți de sâmpetrenii: Ion a Petri şi Ion a Țanghi, doi elevi de a înățătorului Petru Ferghete, tata lui mătuşa Elvira prin căsătorie cu un oltean din Caracal ofițer, devenise Elvira Stănescu, cei doi consăteni pantofari "şuşteri"erau de-ai nostril (marfa lor bine meşteşugită, era"marfă de galați", cum se zicea la marfa bine făcută, marfă de calitate, marfă mai bine târguită şi vândută (mai, mai să ți-o apuce din mână clienții hâtri, cu haz, arțăgoşidar tata m-a dus, în târg, ca să țin minte, că trebuia să țin minte, ca Darie a lui Zaharia Stancu, de la Omida, de pe lunga şi îngusta Vale a Călmățuiului, să țin minte, ca să nu uit cât voi trăi cine a fost şi ce a făcut neaoş şi fercheş, spiritual Dragomir, că de la nouă ani n-am mai purtat opincuțe în picioarele pe care tata mi-le încălțase istoric şi sfătos, cu o bucurie rară, doar el simțindu-se în al nouălea cer, că din banii câştigați la Cariera de piatră de la Leghia îi da satisfacția care n-o avuse nicicâd lucrându-şi pământul, o laudă de zestre din moşi-strămoşi, şi din banii ăia dumnealui îmi cumpăra, ca un cadou de 1octombrie, de ziua mea, de ziua recoltei şi de ce nu de ziua prieteniei româno-sovietice? Noi familia lui Dragomir eram pe picior de ducă din Sâmpetru, de unde şi-o rupt dracu, mamona pieptu, cum ne ciufulea restu' lumii, că-n Sfânt Petru cu Răcchiți erau doar ordine şi disciplină). Tata după ce-mi alese bocancii încălțându-mă cu ei şi dându-mi opincile-n mână mă trase după el cum făcuse şi Păcală când frățiorii lui îi spuseră: "bă, trage uşa după tine", adică era vorba s-o-nchidă şi el măgălăul o țâpă la el în spate pe umerii lui lați, voinici şi silitori, când am ajuns pe vechiul pod din Hida, pe podul de lemn şi trecând  pe lângă "Podu'Hopoii", tata îmi poruncise: ----"aruncă mă, Pavele, opincile în valea Almasului, că n-ai să mai le porți cât trăieşti" (mie-mi cam părea rău şi adevăr a grăit, el, Dragomir, ştiind, el Dragomir şi mama, Veronica Puşcaş a lui Toaderu lui Horlău, ştia, că o să ne mutăm într-o casă de piatră nu departe de muncitorii aduşi cu cobărul la lucru în carieră, aveam să ne mutăm cu toții la căriera de piatră de ghips, de ipsos, de la Leghia în pădure, la câțiva kilometri de satul Leghia şi ne umblase de rând Dragomir după ce bunica Nastasia o şcolase pe mama să-i spuie lui fecioru-su Dragomir: "- du-ne şi pe noi familia ta, du-ne şi-ntr-un vârf de munte numai să fim laolaltă şi dintr-o conservă să mâncăm cu toții, toți cinci" şi aşa a început înstrăinarea noastră de sat, de satul natal şi de suflarea satului..., că-n duminica următoare tot calabâcul şi noi am fost puşi în cobărul cu care erau  duşi muncitorii în fiecare zi de luni către locul de muncă şi sâmbăta către casă, domiciliu, deşi nimeni nu-i fugărea din sat, dar se integrau într-un proces de transformare din 23 august 1944, cum a început să se zică (țăranul devenea muncitor şi asta devenea o cerință sau o prostie plătită din greu tribut, cu sacrificiu şi martiraj, şi părinții o făceau pentru noi, dar noi pentru cine suntem generație de sacrificiu, Doamne?!).

Trebuie sa-ti spun ca in clasa a sasea parintii mi-au cumparat un diaproiector de la un vecin care calatorea mult la Constanta in afaceri si findca isi iubea mult fica ia cumparat proiectorul impreuna cu vre-o 50 de diafilme cu povesti romanesti astfel deschizandu-mi primul cinematograf gradina de vara intre blocuri. Din bucatarie prin fereastra proiectam povestile seara pe un eccran varuit de mine  cu var adus din satul vecin din groapa cu var. Aveam in fiecare seara in jur de cincizeci de spectatori care se adunau din localitate venind cu scaunelul de acasa, lucru de mana si seminte si vizionau cate cinci filme pe seara. Cineva jos citea cu voce tare ca sa auda toata lumea. Eram foarte mandru ca puteam sa fac atata lume fericita. Multi dintre ei nici nu ma cunosteau ca treceam pe strada pe langa ei seara cand veneau cu scaunelele si imi spuneau si mie sa vin la blocul A la filme de povesti.Erau oameni de toate varstele si in copilaria lor nu avusera posibilitatea ca si noi copiii generatiei mele sa vada diafilme. Sigur ca aceste filme nu au durat mult si am inceput sa-mi fac eu filmele mele din hartie pe care desenam imagini sub lupa si chiar dialoguri. Povesti scurte de cate 10 fotograme. Povesti cu caubois , cu farfurii zburatoare si balauri, cu feti frumosi si ilene cosanzene. Dupa ce desenam imaginile ungeam hartia in untura alba de porc ca sa devina transparenta si pe urma o stergeam de untura ca sa nu murdaresc aparatul si asa am intrat in lumea creatiei cinematografice cand la 12 ani mi-am cumparat primul aparat de filmat pe 8 milimetri si am devenit cineamator.

Ce-i pentru tine superb ? ce-i înteresant şi eficient? Istoria e cea trăită, neinventtă, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colț al țării, țară, care o am cum rar alții o au, Doamne, dar eu o am cu aur cenuaşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinci, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviți la locul şi timpul potrivit sfințiți de năstruşnicia lor câştigată de şcoala urmată, ca şcoală de dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsărit de soare şi de binecuvântare a ceea ce-i iubire, drept la înviere.

Vezi cum copilăria lui Ben Doamne se diferențiază de a mea, de-a lui Ion Creangă sau Constantin Chiriță, dar copilăria fiecăruia e aparte ca o melodie preferată, e cu dragul şi şarmul ei mai ales dacă vom avea răbdarea şi talantul pentru a le dărui celorlalți.

Azi e ziua ta Pavele,

LA MULTI ANI!

Mulțumesc, Doamne şi să ne darui parte de supremul bine, sănătate şi împliniri, succese întru plinătatea răsărirului de soare şi bucuria, că România noastră în legimitatea şi normalitatea ei e profundă şi mare va fi in Binecuvantarea Ta !

Distracția mea e să scriu şi să public ce am scris până nu mă lasă mintea şi puterile, că dacă cad în vergea toți, dragilor, unul pentru toți şi toți pentru unul-muşchetari români. Vă mulțumesc românilor, suflet a neamului meu ! Cu bine !

Felicitarile prietenilor, imbratisarile familiei si bucuria ca e ziua ta se simt pana la noi, asa ca iti uram  LA MULTI ANI!

Ca sa iti mearga toate cat mai bine, iti dorim si noi, prietenii tai multa bucurie, sanatate si forta cat sa-ti faci toate dorintele realitate. Ne incanta faptul ca esti parte a comunitatii TPU si ca putem sa iti trimitem aceste urari din tot sufletul. Distractie placuta, Prietenii tai de la TPU.ro

Ben Todică în Australia îmi face ce-a mai mare bucurie publicându-mă pe blogul său pentru românii din România şi Diaspora Română. Asta găsesc lucru bine făcut, cel mai grozav lucru ce mi l-a făcut cineva vredată. Îi mulțumesc şi vă mulțumesc, dragilor românaşilor !

Să nu ne luăm după gurile rele, fiecare face doar ce poate, ca un imn in viața, nu crezi, Doamne, că şi amintirile ni-s frumoase, chiar dacă amintirile ni-s şi triste, dar cu toții ne-am luat viața în mâini, că totul era o provocare, o luptă cu dragoste şi dor la curți de dragoste şi dor întru răsărit de soare pornind cu dreptul, cu dreptul de a fi.

Aştept să-mi vină copiii care-s în Cluj acasă, vin cu tortul, dar calul de dar nu se caută la dinți, aşa că nu văd de-şi are cireasa pe el, că eu un cal bătrân de tinerețea scrisului, nu ştiu cum voi fi învățat în ham şi mai altfel de cum mi felul modul de a fi, scriu şi sunt cela ce sunt: iubire, drept la înviere. Se zice, dragule, să nu mânci cireşe dintr-un blid cu domnii, că aieştea îți scuipă sâmburii în nas, în obraz, fără să aibă scrupule, fără pic de ruşine.

Îmi joc rolul cu Dumnezeu un tot în toate, o realitate, realitate care ne pune la încercare, ca să învingem. ‘Cand se intampla asta scoate brisca din buzunar si incepe a curata samburii din ciresele tale sa vezi cum va reactiona domnul’.

Necaz am că n-am brişcă, ci încredere totală în oamenii mei, concetățenii mei români fără îndemână, că nu sar, ca să m-ajute să-mi achit cărțile ce mi le-aş publica.

Am serbat ziua mea, dar şi al Chinei o țară a Soarelui şi a lui Maoțedun, un cetățean de onoare şi de frunte, mare filozof al țării sale, şi China o mare prietenă al României mele, "o țară, care a domolit naravul prădător, de lup flămând al U.R.S.-ului, care temându-se de China s-a domolit şi a încetat să ne atace prin 1968", aşa povestea unchiul Toma Stănescu ofițer rănit pe front, zicea pe strada Galați nr.3, la el în casă, cu prietenii profesori la micile lor întruniri, când dădeau şi o tablă lângă o cafeluță, o linguriță de dulceață şi un pahar de apă ziceau, "că de n-ar fi fost China prietenă cu România", ziceau ei aceşti români patrioți înflăcărați: "şi România ar fi fost atăcată de ruşi, ca Ceoslovacia, dar aşa... am scăpat, ca ața  prin urechile acului şi-n cazul acesta câmila trece prin urechile acului şi muntele s-a prăvălit în mare, ca acei porci în care Iisus a țâpat răul, pe dracii, din oameni şi porcii înebuniți, ca turbați, s-au aruncat în marea cea mare, neagră (şi dintotdeauna am ştiut România şi românii mare prieteni cu China şi chinejii, nişte loiali prinți ai luminii, plini de patosul dreptății, cinstei şi omeniei-oameni de cuvânt şi demni, cavaleri, că de snovă e şi cocoşul despre care ni se povesteşte savuros, fabulos: "o găină rozosină/ a picat, a căzut, cu curu-n tină,/ dar un cocoşel sadea de caracter, tânăr cavaler,/ a ridicat-o frumuşel).

Pe ce punea mâna Dragomir prindea viață şi Duliş haiduc pe vreme de război a devenit partizan, deci Duliş a ştiut când l-a salvat pe Dragomir, ştia ce pomă acră e, îl ştia, că şi Dragomir îi ducea merinde, că pe fătu Viorel Feghete şi fătoaia Ferghete Nastasia îl durea la inima de nefericirea omului nevinovat,, vecin de a lor la grădina Ursului, locul unde a fost casa străbunicului Ion Rătundeanu-Ferghete, învățător în satul Baica găzduit la Druhora-Stanişte (Nastasia, fătoia, de-acasă era din familia lui Avram Iancu, Craiul,din munții Apuseni); ei îi dădeau lui Dragomir să ducă de-ale gurii lui Duliş, lui Jeler Smion, îi dădeau lui Dragomir, că era mai vigilent, mai atent, să vadă dacă n-are coadă, pe cineva pe urma lui, pe jandarmii şi cozile de topor, şi apoi Dragomir era un drac împelițat, sfârnel, mai iute de picior).

Pavel Ferghete Ratundeanu