Ferghete - Căutând după mere 12

Căutând după mere 12

La bibliotecă doamna doctorului Anghel era bibliotecară (şi ea şi nu cred că altcineva îmi sugeraseră ori eu, că nu eram chiar tolomac, amploiat, mi-ar zice marele Caragiale, deşi vorba ofițerului redactor radio-Cluj şi Look tv, Vitalian Vaida care zice, ca vorbă de duh: "om fi noi săraci, dar nu proşti", deci văzând la alții insigna de "iubitor al cărții" şi văzsem puteam şi jura pe ce aveam mai sfânt, că văzusem, zău, pe ce am mai sfânt, mai cu drag, văzusem pe premiantul clasei, la colegul Sotelecan Vasile, care ca pioner ştia cum se intră şi în Uniunea Tineretului muncitor la împlinirea vârstei de 14 ani şi nu se punea problema, că încă nu eram pioneer (şi nu eram, dar am devenit că profesora Chiş Magda comandntă a detaşamentului de pioneri pe şcoală în Aghireş-Fabrici, îmi zicea amarându-mă unguroaica, o zic fară pică să mă duc să mă şterg din UTM, dar eu n-avusem gând de aşa ceva, nu-mi intrase în cap, ci pe o ureche-mi intrase şi pe alta îmi ieşise, dar şi eficient, pragmatic, m-am ambiționat şi am început să învăț forțându-le mâna şi mintea să mă facă pioner, 

să-mi lege cravata la gât, până atunci pioner fiind pe clasa cincea într-o piesă de teatru doar şi-n tabăra de la Arclia unde severul Dragomir prin fabrica lui deghips mă rezolvă s-ajung până a reuşi să ne mutăm în Gara-Mare, Aghireş-Fabrici); stând prost cu cartea, ca vai de lume stam cu notele la învățătură, dar cum eram implicat în multe, în toate câte se putea numai de carte nu-mi ardea (şi totuşi nu eram ca Nicolae din "Viața ca o pradă" scrisă de Marin Preda, scrisă, ca sa-mi fie cartea de căpătâi aş putea zice, ca alții, care ziceau, c-ar avea mai dându-se şi-n spectacol precum petecul la sac ori cum râde ciobul de oala spartă) n-aveam rând petru carte dorindu-mi te miri ce fără a-mi explica într-un fel sau altul: de ce?), deşi importantă era cartea cum îmi turnau cu toulcerul, cu pâlnia înțelepții a căui prejmă parcă o căutam pentru a urma sfatul năstruşnicei bunici Iancu Nastasia, nevasta bunicului Viorel Ferghete, cel care-mi zicea, că Rătundeanu este adevăratul nume al familiei, al nostru, dar înteresul de a ne mghiariza ungurii şi austriecii ne-au potcovit cu Ferghete, 

era cartea, o prioritate, dar şi ştiam eu ce înseamnă să stai cu burta pe carte, cum se mănâncă cu mămăligă cu brânză, cu lapte apoi sau cu mujdei, cum tare-i placea lui bunicul şi, Doamne, iartă-mă se ştie, că aşchia nu sare departe de tăietor, de trunchi, că tata cu ce vorbe a fost în gură, când bunicul îi zicea sfătos: "mă, copile, învață, că pentru binele, uşurătatea ta o faci: cartea, învățătura, se câştigă cu greu: nu băgând lingura în oală, ci mergând la şcoală mereu", însă degeaba bați toaca la urechea surdului ori bați şaua să priceapă iapa înțărcată ori iapa şi cu lapte şi a făta, care şi la armăsar încă ar sta, dar ce vă zic? îmi dă bibliotecara să citesc romanul Răscola pentru insigna dorită, 

dar fac ce nu fac, nu citesc romanul, cartea, atunci, deşi n-ar fi fost rău, dar cu examinatorul o scald, deşi era exigentul meu profesor de română, Sinoschi Ioan şi primesc insigna, medalia, cum îi zic eu primind şi un carnet de purtător şi intru la exact o lună după împlinirea vârstei UTM ce se va trannsforma în Uninea Tineretului Comunist pe când am reuşit şi urmam cursurile Şcolii Tehnice Agricole Bistrița, după un an dându-se o lege, că pot urma anul doi şi sbsolvind Lceul Agricol nu după patru ani cum o începusem şoala inițial, ci după cinci ani de şcoalâ dând şi Bacalauriatul, nu ca cei de care în zilele de azi Nică-Fară-Frică fuge mâncând pământul de examenul care nu mai e necesar şi fără el putându-se intra fără nici o dificultate, 

fără examen de admitere, avantaj pentru generația decrețeiilor şi a generației "Pepsicola" , celor pirduți onlaine pe facebook, deşi nu-i un brend omenesc-românesc, cu toate, că au mai multe obțiuni, variate, la o materie (de fapt încurcându-se nişte ițe, ca nişte țărani cu înscrierea în colhozul impus de tata Stalin şi bolşeicii lui, bolşevicii lui umblând şi pe vremea războiului după Vodcă şi chereuți de cap, 

alergau după femeile omenilor tăvălindu-le bolunzii fără ruşine pe unde apucau şi dacă pruncii acestora le vedeau cum erau mamele lor, ni se povesteşte celor de azi: în acestă privință nemții erau mai domni decât tovarăşii lui Lenin, a celui ce ne-a sfătuit bine rostind de trei ori cuvântu: învață, învață şi iar învață ! şi tot înveți până mori şi tot neânvățat mori, că cu cât ştii mai multe, cu atâta-ți dai seama cât de puțin ştii, dar chiar asta nu-i puțin lucru mai ales dacă tu, în calitate de om devii o măsură a lucrurilor), ca atare se jocă cu politica viața la Alba-neaga irosindu-se talanții şi îngropânu-se, ca oamenii de rând să devină "slugă la dârlogă", robi, la stăpânii filantropi pentru înteresul ce le poartă fesul cu mincină promițndu-se marea şi sarea, pentru tine, omule, de fapt nimic, vrându-te pe nicăieri, uşor de înhățat şi manipulat ici pecolo prin părțile esențiale globalizatorii să-şi mărească averile şi traiul în puf, că doar prin vorbe de clacă ei îți oferă o viață mai bună... eccetera, ecceteră...

Scrie Pavele ca or sa te traducă altii in mai multe limbi. Mulțumesc Doamne, dar aiasta e încurajare şi eu aş traduce-o: să nu mă uit după nimeni, că eu am atuul meu incofundabil, chiar dacă asta n-o văd academicienii, iar pe politicieni îi doare în cot de persona lui: "PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE" (şi de fapt cine-i el ? Mai contează ? Nici în cot nu-i doare. Ce scriu nu-i cusut cu spămă, ață, albă, ci cu firul roşu a vieții mele, cum a făcut-o şi Apostolul Toma pipăind cu buricele degetelor lui ranile vii, sângerânde, dureroase, a lui Iisus Fiul Tau înviat a treia zi după Sfintele Scripturi. Il am pe pretenul meu, aista din Australia care imi oblojeste durerea cu emisiunile lui de radio, Ben Todică si colegul lui tare fain Eugen Ionescu, cu interviurile lui iar Ben cu farmec creşte prin felul cum isi aranjeaza emisiunile dându-le sare şi piper şi orinde s-ar afla mă încânta prin unicitatea şi pragmatismul sau, care ma invaluie cu dragoste lui de poveste pentru poezie si cultura romana. SALUT BEN, OMULE !

În Bobâlna avea conac Alexandru Vaida -Voevod, un român fără pereche, că la Budapesta în parlamentul Ungariei recita poezii româneşti şi s-a îmbrăcat în neaoşul costum național sfidând pe cei care nu admiteau, că "Transilvania e sfânt pământ românesc" şi-n mod real un fecior s-a urcat pe coasta şi a atârnat într-un vârf de brad tricolorul românesc pe vreme de ocupație străină, (act de curaj nebun şi patrootism pentru fpta lui Miron Iacob trebuind să stea ascuns în pevnița, beciul, bunicului, sub un răcitor, cadă, întors cu gura-n jos, sta sub butoi pe un scăunel şi a scăpat cu viață, că a fost căutat de jandarmul ungur cu pană pentru a fi condamnat şi puşcat) 

l-a urcat steagul sus pe costa îmbrădită care se afla în fața casei noastre din satul natal în Sâmpetru-Almaşului deasupra casei părinteşti dominând satul aflat între dealuri, părând că se află aşezat satul, c-ntr-o gură de clopot în depresiunea prin care traversa apa Sâmpetru către valea Almaşului trecând pe la Podul Hopoii (p-aici coteam către, pe la popa cel Alb la Hida, iar drept înainte, peste Almaş treceam prin vad udându-ne piciorile desculțe, ca sacul din spatele popii care credea că duce Evanghelia nedumerindu-se haibatul nici când Păcală strigase din sac: "Părințele ridică sacul, că se udă Evanghelia", treceai în satul Baica (aici unde a fost dascal străbunicul Ioan Rătundeanu-Ferghete, cel care s-a căsătorit cu fata celui care-l găzduia, cu fata la care el îi făcuse jucării ținând-o pe genunchii lui, ca să nu se mârăie, să nu plângă, ținând-o când era doar de câțiva anişori pe genunchii lui, în Sâmpetru-Almaşului, Maria Druhora-Stanişte născându-i învățătorului la grădina Ursului 11 copiii neplângându-se de greutăți, de strâmtoare, casa devenind neâncpătoare şi arăzmată cu bârne să nu se dărâme pe ei) 

treceai valea Almaşului printr-o privelişte minunată, ca de Dumbravă minunată a lui Mihail SADOVIANU un negrăit povestitor la Hanul Ancuței şi extraordinar romancier, acuzat, aflându-i-se buba c-ar fi slujit regimul socialist şi comunist, că în România dacă îți slujeşti țara, patria limba română, eşti acuzat de te miri ce, cum a fost acuzat fără nici o ruşine şi parlamentarul şi poetul Adrian Păunescu, ca să nu mai zic nimic, că-s făcut nochaut, de mirare, de vorbesc cumva de poetul şi senatorul Corneliu Vadim Tudor adept al vetrei româneşti şi al României Mari, căruia îi era devotat trup şi suflet, ca Mihai Eminescu (mulți vor zice: "asta-i altceva şi vezi, că-ncurci sula cu prefectura), eu un urmaş al lor grăiesc ambilor im memoriam: "fie-le țărâna uşoară şi memoria binecuvântată !"

Nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod, Mircea Vaida-Voeod era redactor la revista de cultură şi de literatură Tribuna şi nu ştiu cum se face, că o proză de a mea, ca "Pârlitul" lu Marin Preda n-ajunge la rubrica Popasuri a lui Miron Radu Popescu, dar proza mea Oracol de tânăr n-ajunge nici la Dan Rebreanu care îmi promisese, că mă debutează în revista Tribuna, dar stăpân pe ea se face strălucitul pe atunci, pe vremea lui Ceauşescu nepurtând numele de "voevod" la cel de Mircea Vaida, deşi  adaosul de "voevod" era făimos, bunicu-su fiind un adevărat erou al nemului, prim-ministru după unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, este erou bunicu-su Alexandru, ca cel contemporan nouă, Nicolae Ceauşescu, 

deci proza mea "Oracol de tânăr " întâmplător ajunge la el, la Mircea, ca s-o aprecieze critic şi să-mi spună: eşti liric, ca Zaharia Stancu (Marin Preda aprope să-i desfințeze capodopera: romamul Desculț, romanul care i se dase să-i facă o recenzie, eventual o recomandare pentru publicare , i-se dase lui Marin Preda, dar spre norocul operei şi autorului Zaharia Stancu, i-a fost luat din mână romanul, mărturiseşte în bestsellerul Viața ca o pradă), îmi zice marele Mircea Vaida-Voevod, c-aş fi liric precum Zaharia Stancu şi aiesta nu-i bai, nu-i puțin lucru, dar eu deabia apoi îi citesc opera bogată a lui Zaharia Stancu, un titan spiritual şi văd, că repetiția unor propoziții dau ritm, rimă şi vlagă, suculență proteică şi dulceață, conştiința unui talent veritabil, o socotință, fresca reprezantativă a amărăciunii, a pelinului şi amarului existenței țăranilor de la 1907, cu rădăcinile amare, cu ştede şi lobodă cum da colțul ierbii, prin trilogia Vântul şi ploia narațiunea amarului, 

prelungindu-se în epopeea cu Darie şi-n zilele de început al reclădirii țării de după al doilea război mondial, oglindă socio-umană a existenței şi a lui Dragomir, cel care o să-mi fie părinte mie, lui Mircea şi Marioara, precedându-ne un Ion, care în anii grei de restrişte, greutăți şi foamete murise la câteva luni după naştere şi el, Dragomir şi Veronica neavând, în sărăcia lor posibilități pentru un sălaş, scriu, îngropându-l pe nişte jiluituri şi acestea primite de la darnicul, de la astaluşul, lemnarul, Karoi Kalman, gherlean de fel (la apariția volumului Iisus Hristos-Dreptul la veşnicie, îl rugasem pe Mircea Vaida-Voevod să-mi facă o cronică la carte, dar , ca orce ajuns în vârful piramidei mă refuzase, că dacă-mi face mie va trebui să facă şi altor colegi de a domniei sale, că el nu mai scrie decât poezie şi proză, îmi zise de parcă eseul, cronica, n-ar fi tot un fel de proză şi eu sincer îi spun, că-mi trebuie referința lui voind să intru în Uniunea Scriitorilor filiala Cluj şi el acest voevod a scrisului de parcă ar fi ştiut că sunt un om necăjit, sărac, îmi replică: "se intră cu greu în uniune, în breasla scriitorilor profesionişti" şi asta era, ca şi cum mi-ar țâpa mâța-n nas răzându-mi mierța fără s-o zică: "uniunea nu-i de nasul tău"?.

O aduse pe…, în casa lui Todoru lui Horlău pe fata lui Lazar pe Florica, o aduse Veronica, fiica acestuia, că era după ce-i murise nevasta, ca pustiu la el în casă, n-avea cine le spăla o haină n-avea cine- i face o mâncare: o mămăligă, piroşte, sarmale şi nu se împăca, ca bărbat tânăr nici fără nevastă, iar lui şi fetei rămase orfană de Maria Păhuță, li se făcuse dor de plăcinte, aşa, că într-o duminică o trimise pe Veronica să meargă la a lui Lazăr s-o lase pe Floricuța să vină să le facă nişte plăcinte, că el ca bărbat nu se descurcă şi părinții lui Florica cum să n-o lese pe fata lor, fecioriță nemătitată casă la văduvu' rămas fără muiere? fiica lor punând ochii pe acest bărbat isteț şi cu pământ, numai potrivit şi de soț, că ce dacă a fost însurat ? (nu era foc, nu era mare lucru şi Dumnezeu numai ştia mersul lumii, rostul ei şi Floricuța după ce-a venit, a fost bună venită în casa lui Tudoru lui Horlăua, ca şi cum fata ar fi mers la pețit la familia lui Drăgan. Era de mirare când se întâmplă pe lume lucruri fără ruşine ?

Tudoru lui Horlău, Puşcaş, era tata bătrân dinjos, alt bunic al meu şi leliuca Florica ca lui Lazăr, deşi e mama vitregă a mamei, ca mama cenuşeresei, pentru mama Veronica, îmi era touşi maica bătrână dinjos, deşi se plânse mama de ea, că de rea ce era ori de neştință o lăuse, pieptănse, cu fotoghin gol, petrol nediluat cu apă cum se proceda şi o opărise, iritase, o arse pur şi simplu, iritându-i pielea capului făcând mult timp s-o usture, s-o doară crunt, parcă fără sfàrşit suferind ca Iisus pe cruce, că nu erau calmante, iar la leacuri băbeşti nu era cineva priceput şi descântecele nu-i erau de nici un folos şi simțea şi o fierbințeală nesuferită şi putându-se vedea o roşeață purprie, aprinsă, ca flacăra focului. Mai facuse nesuferita o bocănă găsindu-i scrisoarile de la un fecior dus înarmată, cătane, de la unul Ceac Ioan şi i le rupse, iar altele purtându-i frică de maştihă, mama vitregă, că era necruțătoare dupa ce născuse şi ea pe Maria, mătuşa ce se măritase la nuleşti, pe Vasile însurat la Terec (Petrule) şi pe Tinu Augustin, însurat şi el, Veronica ascunse restul de scrisori într-o gaură de şoarece sau şobolan şi pe când să le mai citească făcându-i-se dor le descoperise ferfeniță, mărunțite, de n-a putut lega două vorbe deolaltă, deşi flăcăiaşul îi scria dulce, ca o hoare. Dar toate aiestea erau ofurile mamei şi Florica Drăgan a lu' Lazăr era pentru mine şi Mircea maica bătrâna dinjos (aşa apucasem, aşa ştiam şi era o politeță şi din parea surorii noastre Mărioara).

Fata lui Tudoru lui Horlău (Horlău, ca şi cum în Ciubăncuța Vica era de a lui Ionaşu Horjului, dar în schimb îi chema Mânzat şi tot aşa pe mătuşa Elviră venită în sat, în Sâmpetru a fost întrebată politicos, cu respect şi o nespusă prețuire, intelectualii fiind priviți superior, cu alți ochi, că şi-au ori nu că şi-au tocit coatele hainelor pe bancile şcolilor, ci pentru'că aşa era în firea locului şi nu c-ar fi fost şcolată în Cluj şi în Cluj era educatoare, ci pentru'că românii urmaşi a geto-dacilor stăpâneuau un cod etic de maniere elegante prin cei şapte ani de a casă, erau instruiți, educați după sfânta lege a pământului, dar în sufletul lor se afla un cod biblic, cu principii morale, ştiind să dea binețe domnului învățător Ioan Rătundeanu-Ferghete şi fiului acestuia tot învățător, Petru Ferghete, tata Elvirei, care cum am început să vă spun a fost întrebată de babele din sat unele ponihosase la vedere, cu ceața lasată pe ochii lor: - "dar dumneata de-a cui eşti domnucă, că te-aş şti, dar nu ştiu cum şi de unde să te iau ?" - : "De-a învățătorului Petru Ferghete. - "zi aşa de-a lui Rătundenu şi de-a Nichituți? mai bine cunoscuți dupa ciufală, supra nume, în sat, de lumea satului, numele din acte avându-l mai mulți săteni, nu mai şții anume de cine anume vorbeşti (şi mă gândesc, că cineva în Aghireş-Fabrici lui Dragomir îi mai ziceau: "omul ăla înalt" pentru a-l distinge de alții, de care alții, că Dragomir numai el era? şi în Sâmpetru era Dragomiru fătului şi fătoaiei, iar eu eram Pavălu, fecioru lui Dragomir a fătoaii şi iar vin şi mă întreb de ce atâtea vorbe în plus, că Dragomir numai tata era?

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE