Ceea
ce rămâne
Chiar dacă soarele a
devenit o virgină,
lunecând în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,
allegro moderato e
grazioso
apare ca un cutremur
și apoi se liniștește,
într-o buclă a
infinitului te-am topit
cu foamea mea de tine,
te-aș fi mușcat ca
pe un fruct oprit,
dar mereu dorit,
așa m-ai simțit, așa
cum sunt,
cântecul tău,
parte
din visul tău
atât de real prin
atingere,
prin aromă, prin
gustul simțit,
mâncând înfometat
din floarea de cireș.
Întâlniri apropiate.
Dorință. Flacără.
Îmbrățișați în
înțelegere, în spațiul golului și al întregului,
eliberăm tristețea
tuturor rănilor, durerilor,
tuturor trădărilor
și-abandonărilor din
toată viața ta.
Te uiți în jur, la
pieptul tău mă privești
respirând molcom,
mirosindu-mi trupul
a iubire.
Mistuiți de imaginea
noastră nu vrei să spun nimic,
în adâncuri
pătrundem,
simți că mă poți
privi la nesfârșit,
ceea ce rămâne e un
cântec pentru suflet,
suav, delicat, ca o
dimineață,
cu note
ce se nasc din noi,
paradisul suprem
trăit în doi,
apa și aerul
dătătoare de viață,
cheia ce deschide
porțile morții,
un spațiu sublim și
abstract în răsuflarea vieții eterne,
un vis fermecător,
intens
și speranța ce nu
moare,
roua ce se-așterne
pe petalele moi de
floare
reținute dintr-un
suspin într-o noapte senină
și râsul de copil
fericit cu harul
bucuriei de a trăi
în universul rotund
al iubirii.
În tăcere, timpul
dispare.
Nu știi cum să îți
descrii sentimentele,
e ca și cum ai
aștepta o viață
un semn,
o rază de lumină.
Nu mai știi de mă
iubești pe mine
sau ceea ce ți-am
revelat prin prezența mea în viața ta,
visul din vis etern
al sufletului,
atom și parte din
tine,
din inima veșnic
cautatoare…
~*~
IRINA
LUCIA MIHALCA
30 septembrie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu