Căutând după mere 13
Tu aici nu
te referi la proza mea nu ştiu dacă-i în concorență cu romanul nescris de
prozatorul câmpiei transilvene, Pavel Dan, Ospățul Deavolului, scris ca o
frescă ironică asemeni nuvelei Urcan Bătrânul şi Înmormântarea, comândarea, lui
Urcan Bătrânu, dar amplificat totul, cum rar scriitori ar fi făcut-o cu
grandoarea lui, dar n-am avut norocul să scrie şi, ca cititori s-avem marea
bucuriei, o sfințenie cum nu s-ar fi întâlnit nici chiar în literatura
universală românii un special şi un specific aparte național, ca floarea
carpatică de colț rară, un Dumnezeu în corola de minuni a luminii nestrivite, că
noi nu strivim lumina care naşte lumină ca să lumine lumină din lumina, iubire
pentru ceilalți cadidați la fericire cu preț şi drept la nemurire cu drept la
înviere întru răsărit de soare, de binecuvântare...
Veronica îmi
tot povestea banalitățile vieții de femeie din viața ei obişnuită (aici lângă
ea era loc pentru doi: pentu tata Dragomir şi ea, Veronica, mama, cât o ținea, că
o ținea ața cât viața ei) Veronica povestea pățeniile ei, ce trăise ea, ca
iluzie artistică pe pereții peşterii lui Platon flăcările focului ilustrând
ca-ntr-un film regizat cu artă de omul-artist Sergiu Nicolaescu un om fără
copiii, dar cine ştie de ce n-a avut ala-ripura un Dumitru, de ce a trebuit să
nu sară aşchia din trunchi şi din pom mărul să cadă sub pom la atracția
pământului însorit de Edenul care fascinează cu mitul şi legenda lui sau
Veronica trăise impresia artistică a unei posibilități, deşi ce-mi povestea el,
Veronica lui Dumnezeu, nu era ficțiune asemeni filozofiei ideal-idealiste a lui
Platon, ca orice om, ea Veronica cea care avuse dreptul să se nască trăia
intens-imens prin toate fibrele ființei trăgând-o la brațul lui Eminescu
atingând ramurile teilor înfloriți, Eminescu, atingându-le cu corpul împănat cu
cinste şi cu drept de a fi cu iubire-drept la fericire, preț la înviere, că ce
mişcă, trăirea având sens social-uman, că tot ce se năştea trebuia să trăiască
(în creşterea fizică tindea Veronica catre calitatea ce o iniția femeie, mamă, pe
încetul într-ale vieții, om între oameni printre bune şi rele, ca fermentarea
şi transformarea fructelor în vin şi de dincolo de acest strop de dulce şi
aromat-tonic, în mers de a buşilea putând deveni în continuare pe acelaşi drum
şi când nu mai avem acelaşi drum, devenind în plinătate orbit de orbire vinul
trasformându-se oțet, tot un aliment, tot prin procesul de transformare şi
maturare fiind urmărit tot procesul de Dumnezeu automat scrindu-se în cartea
vieții cu-n cod de scriptură, ca o pasăre rară însoțit de roiul de musculițe
bețive, că totul intră, fuzionează, într-o reacție prin care totul se câştigă
neperzându-se nimic întru răsărit de soare cu fotosinteza în frunză urcând prin
tulpină, ca alpinistul pe everestu carpato-turistic, seva hrănitoare, al
pământului către nervurile, care țin crengile cu holdă, strugure de roadă să
fuluture cu un drag în vânt fluturând tricolor cu avânt de binecuvântare, care
ascultă cântecul celei dragi, chemarea la nupțialul de pomină, proces, un
fenomenal al dumnezăiescului de a fi într-o alchimie, de biochimie, care leagă
pe doi, fată şi băiat în: soț şi soție, că asta leagă, cunună pe viață-dreptul
la veşnicie, se înodă cu gura, ceea ce gura nu mai deznondă nicidată închegând
social-uman omenirea cu pace şi pâine ştiindu-se cum a cânta şi juca: toarce
cânepa, fuiorul, pe furca ori roata vremii, pentru a-şi mâna viața, omenirea cu
doină şi lumină, cu tot ce-i de lucrat, trăit, în măsura lucrurilor bine
strunită din arcuşul ce alunecă pe coardele fir întins a viorii Stradivarus-Enescu,
mereu dorindu-se perfecțiunea simfonică greu de atins printre inprfecțiuni cu
un rost de adăpost şi cu folos pentru neamul nost' şi omenirea jinduind pace şi
pâine precum eu, Vasile a Florii Şchiopului, Drăgan şi Mircea jinduieam căutând
după mere în grădina popii şi Nică Creangă cireşele de mai la mătuşa Mărioară
în cireşul buclucaş din mijlocul culturii de cânepă, păcătosul încâlcindu-i-o
cânepa bună pentru frumosul costum national (şi românul harnic şi cinstit habar
n-avea de droguri, de hazna sau nehazna lor, nu ştia de canabis, că românul nu
e un foe verde din țara lui Papură-ciubăr vodă, ci românul era un neaoş
Făt-Frumos din România, o Veronică şi Dragomir, nume unic în Sâmpetru şi prin
Aghireş-Fabrici, în Cibăncuța, după cum ar zice Caragiale: "curat-murdar"
lipsind numele de Dragomir cu desăvârşire, eventual la televizor auzindu-se, dar
de Maria Dragomir). Sunt, Doamne,
de cum îmi curge narațiunea, ca un fluviu în albia lui fără să ştiu că-mi îmbrac cititorii în cămaşa mulțumirii şi
fericirii (problema-i: sunt pentru ei pansament la rana ce o au în sufletul lor
rănit şi de dragostea mea, Angela Similea cântând: "rănit de
dragoste" şi-i posibil imposibilul aiesta dacă cuiva îi eşti drag ? Dragomir
nu era în toate apele, se legase să pastorească oile vecinilor, se legase pe
timp de iarnă friguroasă şi capricioasă, dar tinerețea lui era nepăsătoare şi
dacă nu-l durea capul, dar omul când n-are ce face îşi dau de lucru
stricându-şi casa şi el vroia să nu depindă de banul lui taică-su Viorel, iar
sătenii în anul secetos n-au avut suficient ce cosi pentru a aduna nutreț
suficient pentru iosag, animale.
Iarna aiasta
pentru vite descoperiseră, dezvelisereră acareturile: poiată, şură, grăjdoi, stăuroi,
saivan, coteț acoperite cu snopi de paie, însă oile, erau mai uşor de scos în
câmp şi de era omăt, de scos la păşunat, ca vara: de primăvara până toamna
târguind om pentru a le cota permnent, cioban şi ciorâng, mai nou şi mulgari, la
început făcând măsurişul laptelui, împreunatul (o frumoasă sărbătoare
câmpenescă, cu tradiție străveche şi autentică a satului, c-aici dădeau față şi
cu cei pe care ai putut să nu-i vezi peste an, dar acuma adunătura era cu: "
câte bordeie atâtea obiceie" de leru-i ler şi flori dalbe de măr şi de
ziorelde - ziuă, sorcova-vesela, c-a aceste ocazii erau cu plinătate de omenie,
asemeni Crăciunului şi Paştelor, sărbători cu-n preaplin divin, gustat şi trăit
artistic, emoțional, la noi având rarul care umple carul, că dacă-i răruț, odată
pe an, e şi drăguț, se zice). Dacă l-ai
fi întrebat pe Dragomir dacă se teme, dacă
i-i frică de urs, de lup, el pe negândite, pe nerăsuflate, ți-ar fi răspuns:
"nu, că nu mă duc să dau noroc cu el, cu dihania, cu sălbaticiunea". Sunt,
Doamne, surprins de cum îmi curge narațiunea, povestea, cursiv, ca"apa... Îmi
zici, că sunt într'un leagăn, cu un elefant pe o pânză de paiangen... SIMONA
HALEP CU-N SUCCES UIMITOR: LA BEJING NUMĂRUL 1 MONDIAL, OMUL ROMÂN DE AUR, CA
NADIA COMĂNICI LA MONTREAL (Ilie Năstase ne flatase şi el cu succesul lui). Suntem
uriaşi, Ben Todică, ca produs românesc, omenesc. Simona n-a pierdut nădejdea, n-a
ratat şansa, ca produs de exceleță academic omenesc şi de doină şi brend
românesc, de onoare şi respect, de prestigiu.
M-a
impresionat, Simona Halep, prin destinul său ca la carte ilustrat, ca-n filme
prin sacrificiu şi martiraj, voință rară-floare de colț al României, n-a ratat
şansa, că lucrarea sa e o frumoasă măsură în dreptul de a fi cu înțelepciune
sportivă şi de perspectivă, că dacă mă iubiți şi pe muchie de cuțit, veți păzi
poruncile mele şi veți avea succes, spune Domnul şi roadele neprihănirii va fi
cea de Mesie a iubirii: odihna şi liniştea pe vecie cu drept la înviere şi de a
candida la fericire, la ceea ce e iubire întru răsărit de soare. Nu pre-a vad eu
acest rasarit in mobilele si tabletele de azi si chiar bratara cu laser. Ce vad
eu in acest progres e: INDREPTAREA sau mai binezis REINTOARCEREA LA PESTERA a
omului. Daca am iesit din pestera prin semne si apoi ne-am dezvoltat o limba si
o cultura ca apoi sa o distrugem prin inchiderea scolilor si subtierea
materiilor din scoli si prin schimonosirea limbii si a vocabularului prin
prescurtari, sa ne reintoarcem din nou la semne si bine-nteles, oi in tarc sau
pestera. Vreau să uimesc şi eu şi peste milenii, Doamne, că ce-i clasic se
poartă pragmatic şi e la modă şi în vogă şi-n arta scrisului prezentabil şi
impecabil-util, că dacă-n Dragomir vede o valoare şi are pentru el o plăcere, Veronica
şi asta îl convinge pe Dragomir, c-ar putea prinde iepurele din fugă având
şansa veții. Dragomir îi era drag. O pătrunsă un frig aspru, ca de munte, dar
în brațele lui se încălzi şi uitase cât de sumară e îmbrăcată, desişurile şi
spinii fâşâiindu-i îmbrăcăintea cu care o puse mama vitregă Florica şi tată-su
Todor să-şi ducă vaca pe pâraie şi prin păduri, ca să nu devină achiziție de
război şi se petrecea pe nepusă masă pe timp de noapte când Veronica o fată de
12 ani somnuroasă şi desculță ținând vaca de coadă urca dealul prin ogaşe, coame
de deal şi şei, deformări, denivelări, pe unde se nimerea înspinându-se şi
lovindu-se în colți de piatră, dar porunca era clară: "nu cumva să pierzi
vaca şi să vii fără de ea acasă"; pentru străinii care ne intraseră în
sulet năvalnic, milităros şi fără milă trebuia să se refugieze unii săteni şi
săraca Veronică, că vin să ne fure străinii şi după război, chiar, trebuind să
le plătim dezpăgubiri de război până când ne surprinde hotarârea eroului
național punând piciorul în prag zicându-le: "destul v-am plătit destul, "dar
cine-a mai ştiut prin 25 decembrie 1989, cine-a mai ştiut de fapta lui, de
lucru bine făcut? Casa Poporului; la noi asta se numeşte grandomanie iar la
vestici când se construieşte ceva se numeşte performanță tehnică, cultură şi
civilizație? Lumea a fost ținută intenționat in foame de către subalternii lui
care vroiau să ațâțe populația impotriva familiei Ceauşescu. Toate depozitele
din țară erau pline de alimente. Cantități mari erau distruse in secret ca să
creeze noi spații pentru alimentele proaspete care soseau regulat in depozite.
Sa urmarit cu orice preț inlăturarea lor. (Pe la 1242 şi 1243 când au năvălit
tătarii populația Sfânt Petru cu răchiți, Sâmpetru-Almaşului, s-au refugiat pe
păduri, alții ascunzându-se în bisericuța de lemn, dar năvălitorii i-au trecut
fără nici un Dumnezeu prin foc şi sabie; marturie stau oasemintele găsite nici
la o săpătură de casma, de hârleț, în curtea bisericii, în țințirim).
...încăpățânarea
în bine, a lui Dragomir, era ca un vânt intens, rece şi viscolitor, că se mânia
iute pe făcătorul răului, dar îi trecea repede, deşi pe la munte vântul îl
vedai rupând brazi, că bradul nu se îndoaie, ci se frânge mirosând a răşină de
brad, a omăt iarna şi a rouă şi brumă primăvara şi toamna dacă se poate spune, Doamne,
toamna culegându-se porumbul, merele, dar eu cu frate-meu Mircea şi Vasile a
Florii Şcchiopului-Drăgan, din grădina popii Nicola Petru în plină vară
culegeam şi care-i ideea dumneavoastră, ce vă nedumereşte şi nemulțumeşte
neâncâlcind nici măcar un fir de cânepă?
Veronica, deşi
se depărtse de oameni şi biserică, se depărtase refugiată pe păduri în timp de
război, se depărtase de civilizație şi de cine s-o învețe noțiuni de igienă, dar
era curată, că se spala la adăpătoarea vitelor tulburând apa în halauă pe când
coborau păstorii-ciobani şi ciurdarii, guleşii, să adape animalele şi să se
odihnescă stând câteva ore bune şi ei la umbra (şi aduceau vorba de apa limpede
ca lacrima şi se întrebau: "cine s-o tulbure? careva într-o doară, în
dorul lelii a zis: "fata pădurii, mă, cine alcineva?" şi se acceptă
acele vorbe şi aşa ramase de hir şi zvon care se răspândi de poveste poveste pe
sate (nimeni nu se întrebase: cine-i, cum arată? ce poznovă-i şi fata aieasta a
pădurii?). Veronica se pierduse de oameni şi nemaidând ochii cu ei, pierduse
noțiunea timpului şi nici nu mai avea habar, nu ştia ce-i de făcut, nu ştia ce
să facă pentru a fi bine, pentru a nu fi certată, sfădită, de cea pe care ea a
adus-o-n casa lor? Cei din sat îşi dădeau cu părerea c-o fi căzut vre-o bombă (era
pe timpul războiului ori vre-o sălbăticiune... şi pierise, o facuse să treacă
pe cealaltă lume pe Veronica, dar vaca fătase şi lapte avea din belşug şi creştea
şi vițăluşa, de frig era mai cu cântec, dar nici din cauza asta n-a murit (era
ca un fel de Robinson Crusoae şi Tarzan şi anii treceau fără ca Veronica să-i
socotească. (ea să fi fost şi acea arătare: " păr lung de femeie
depărându-se, depărtându-se-n orizont," făcând să se sperie şi oile
păstorite de Dragomir? Lup n-a fost, şi'a zis Dragomir, iar mamona o fi şarpele
ce i-o întins ademănător mărul din pomul oprit Evei ? Dar am văzut doar ce-am
văzut, iar dacă ar fi fost invizibil, nici oile n-aveau cum să-l vadă şi să se
sperie, dar oile luate ca de streche, de vântoasă, dispărură din vederea
ochilor mei...
(Beldean
Alexandru, Şpanu zis şi Românu, ca mare povestitor ce era ne povestea de
"fata pădurii", că se duseră la Dej cu carele să ducă cota în cereale
de la Alexandru Vaida-Voevod, c-avea proprietăți de pământuri şi o casă, care
v-a fi utilizată, ca sediu la CAP "Drum Nou" Ciubăncuța şi până la
întoarcere, în Viile-Dejului, nimic n-a fost deosebit (în Dej domnul
prim-ministru i-a servit cu țuică de prune şi oamenii au fost mulțumiți
vorbindu-l pe dumnealui numai cu vorbe bune, amintindu-şi şi de unul Mânzat
Petru-Chide, care lucra pe moşia acestui boier, dar pe când să mergă feciorul
în armată, mamă-sa n-avea nici făină să-i pună macar o pâine cu el, ca merinde
şi atunci el fiind în putere s-a dus pe moşia lui Alexandru Vaida-Voevod şi a
luat o clae, căpiță, întreagă şi a pus-o pe umerii lui lați, ca un uriaş care
şi-a pus mintea cu Croitoraş-Viteazu şi, ca pe o nimica toată a dus snopii de
grâu acasă şi i-a îmblătit cu maiul de lăut haine, a îmblătit în şura cu
acoperiş de pae şi cu ciurul la curățit de oaspe, pleavă, a râşnit la râşniță
şi mamă-sa i-a făcut în cuptorul cocător de pâine, i-a făcut coptătură de
merinde la drum; toți s-aşteptau, ca Alexandru Vaida-Voievod să-l pedepseacă aspru
nu ştiu cu ce pedeapsă, că l-o tâlhărit feciorul sântat şi chemat la datorie, dar
blajinul român calm a zis: "nu-i nimic, merge să-şi slujească
patria").
...Cam prin
Viile-Dejului se apropie de convoiul de cară despovărate în Dej de bucate, o
femeie ciupoasă şi se urcă la un bade pe ciorlăul, ilişul, carului, el fiind
preocupat să-şi aprindă pipa şi să mâie vitele mergând pe lângă ele pe jos, deşi
era ostenit de drum şi puțin cherchelit de țuica cu care-i omenise Alexandru
Vaida-Voevod şi-ntimpul aiesta neobservată de el femeia i se urcase-n car
câțiva o băgaseră-n seamă, dar le prindea bine puțin mai încolo să-şi
descrețească frunțile cu ea glumind şi dacă acesta nu ştia ce-i gluma; când
totuşi careva țâpase un râs din senin
îşi țâpă şi el ochii şi o sudui, ca pe un musafir nepoftit care pe
nepusă masă îi intră-n casă, cu toate, că musafirul nepoftit n-are scaun.
(Cota se
ducea la Dej, la Gârbou şi din Sâmpetru numai până-n Hida, Huedinu fiind prea
departe). Cum coborâ de pe ciorlău mogâldeața nemulțumită, cum se stârni o vântoasă
şi toate carăle le demontă bucată cu bucată şi încâlci laolaltă animalele (ptiu,
că-i lucru dracului! că şi adoua zi îşi mai căutau ciubăncuțenii lucrurile, ce
le lipsea de la atelaje. Doar târziu ajungând acasă se întrebau de li se
întâmplase cu adevărat sau e doar un vis urât, o nălucire a unor oameni
zăpăciți, beți... Ce se întâmplă în osânda fără osândă,de ce mi-a dispărut
episodul 12 de pe calculator? Cum adica a disparut? Cateodata daca are pagina
prea multe poze se descarca / deschide mai greu iar daca nu ai memorie
suficienta in calculator trebuie sa o desfasori incet. Internetul e un CAMELION,
e ca un fluviu de mercur, e un sarpe periculos! Pe când voi citi episodul 13 gândesc
să desluşesc ceea ce mi se compune năstruşnic de forțele dinafară, dar cine mă
va traduce în alte limbi, că nu umblă pe nicăieri câinii cu covrigi în codă
având lipici? Tentația e pasiunea mea care mă macină, dar totuşi cine va
corecta viitoarea mea carte Doamne? "Daca nu se ofera nimeni voi aranja Eu cu Marcel
Proust pentru tine Pavele."
Uită cum se
încurcă prioritățile, esența care-i excelența vieții: "calea, adevărul şi
viața-conştiința social-umană, îndoiala, dreptul de a exista, ca oameni
puternici, dar şi cu slăbiciuni social-umane, ca Dragomir, cel care o găseşte
pe Veronica, că nu te da, nu te lasa, el, acest Hercule contemporan, suflet
bun, mare, om, măi oameni buni, Doamne, o salvează din pricaz aşa cum
mântuitorul încearcă să salveze omenirea dăruindu-i pildele sale, pacea, şi
pâinea, ca nici un filozof până la El, până la Hristos, dar ce ştiu oamenii? oamenii
care-s tot păcăliți de şireticuri, duşi ca taurii cu palțăul prinsă de veriga înfiptă în nas, ca să-l ducă
unde merge ciurda, turma, obştea, c-aşa vrea însuşi Dumnezeu, că oamenii
necăliți aşa cum se căleşte şi oțelul, într-o viață aşa cum o fost, ca oamenii
să nu iasă din emoționalul omenescului şablon, din care fără Dumnezeu am uita
cine suntm şi ce misiune avem pe pământ şi am evada în neomenesc distrugând
oamenii purtându-i, ca pe orbi în nefireşti, nesfârşite războaie care face
prăpăd şi omor în popor şi netrebnice tâlhării, corupții, minciuni-catarastofe...
, caderi libere în Iad, filozofa Dragomir. In Vatican sunt peste 8o de km de
rafturi cu cărți vechi. Majoritatea dintre ele sunt aduse in Imperiul Roman de
către Cezar si urmasii lui. Ei au omorat si jefuit toate țările din jurul
mediteranei. Toată ințelepciunea adunată este apoi depozitată in Librăriile Vaticanului.
Ele dețin secretele speciei umane. Intrebare: De ce toți conducătorii lumii nu
cer sa fie traduse "motamo" si depuse intr-o librărie internațională,
ca să poată fi citite de toată lumea? Ne merităm soarta Doamne! Ca specie zic…,
iartă-mă!
...şi
Dragomir aşa cum era fară carte, că tot împins din spate, sâcăit să învețe, se
narăvise, dar absolvind totuşi şapte clase, tată-su fiind făt, sfăt după unii
la biserică, el, tata cânta în strană după octoive scrise în chirilice, oamenii
din sat ziceau "scrise în latineşte", şi ştia multe din ce se preda
în biserică de popa Nicola Petru un preot blajin şi, ca prof. univ. protopopul
martir prin închisorile comuniste, Mureşan Floare, fiu al satului Cibanca unde
slujise şi unchiu nepotul lui Ferghete Viorel, fecior a lui frate-su Ferghete
Vasile popă în Dâncu, Aghireş, deci Dragomir se-avea cu cântatul, aşa cum eu nu
m-aveam, pentru asta fiind respins la şcola pedagogică (şcoala normală de
învățături, cum mă vroia mătuşa Elviră şi unchiu Toma ajungând şi la ei zvonul,
vestea, că mie nepotul lor îmi place să scriu şi un mediu propice să scriu
pentru mine ar fi anturajul intelectualilor ştiind-o dela Creangă ori Marin
Preda ?) respins la şcoala de pe Moților, Cluj, la proba de muzică, respins la
examenul de admitere, chiar la prima probă, fiind admis colegul meu Sotelecan
Vasile, premiantul clasei, prin 1965, când absolvisem cu examen şcoala generală
de 8 ani în Aghireş-Fabrici, colegul Vasile fiind pus de profesorul Sinoschi
Ioan să-mi copieze pe curat poestirea mea "După mere"şi poezia
dedicată lui Mihai Eminescu, unde profesorul mai adăugase nişte completări
prețioase, ca indicațiile prețioase şi pretențioase a nefericitului Nicolae Ceauşescu,
cârmaciu țarii, cu vaporaş cârmuit de cârmaci la Snagov.
PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu