MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ!....

Sfânta împărtășanie ca medicament

În biografiile vechi ale sfântului  Ioan de Kronștadt se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.

‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.

‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.

‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.

‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.

‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?

Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.

Puterea Sfintei Împărtășanii

    Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.

‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.

Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:

‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?

Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.

‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...

Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.

‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.

Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!

Cele ce sunt cu neputință la oameni….

  

Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:

‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.

‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:

‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!

SMERENIA INTELEAPTA

Arhimandritul Sofronie Saharov

             Nu trebuie sa ne smerim fata de cei ce nu se smeresc, deoarece o vor exploata ca pe o slabiciune si, în consecinta, ne vor afunda mai rau. Cei renascuti în Duhul, atunci când îl întâlnesc pe un smerit, se smeresc si ei mai mult, în timp ce cei care nu sunt renascuti, atunci când întâlnesc un smerit, gasesc ocazia de a se sui în cârca lui, de a se folosi de el.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 336

Fiica Împăratului Constantin cel Mare

Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o în mod deosebit pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului. Constanța, îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca.

Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, fiica împăratului a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi, dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. În somn i-a apărut Sfânta Agnia care, privind-o binevoitoare, i-a zis: „Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!”.

Cum s-a deșteptat din somn, Constanța s-a simțit atât de sănătoasă, de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă. Și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe cei din familia împărătească, dar și pe întregul popor creștin. Și mulți mergeau să se roage la mormântul Sfintei și primeau vindecări.

Mai apoi, Constanța l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise. Despre Constanța se spune că, renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte tinere de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei – când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.

Minunea cu femeia paralizată

Femeia, venindu-şi în fire, s-a umplut de frică şi de bucurie şi, simţind în ea o oarecare putere, a înţeles că a dobândit vindecare.

Aproape de Mănăstirea Cuviosului, în satul Ceaguniţa locuia o femeie ce se numea Tatiana. Aceasta se îmbolnăvise grav şi îi paralizaseră toate membrele; de doi ani suferea cumplit din pricina acestei boli şi de multe ori leşinase astfel încât nu mai nădăjduia să rămână printre cei vii.

Într-o zi bolnava a fost cuprinsă de un somn uşor şi imediat a văzut înaintea ei un monah impunător, plin de sfinţenie şi cu păr cărunt, care i-a spus: „Dacă voieşti să fii sănătoasă, du-te la Mănăstirea Preasfintei Treimi în ziua Praznicului Pogorârii Sfântului Duh şi aşează-te la mormântul Sfântului Alexandru şi Dumnezeu îţi va dărui vindecare de boala aceasta". Ea i-a răspuns: Doamne, chiar dacă voiesc, tot nu pot ajunge din pricina acestei grele suferinţe". Atunci el i-a spus: «îndrăzneşte, fiică, şi ridică-te şi mergi, căci vei dobândi vindecare". După aceea s-a făcut nevăzut. Femeia, venindu-şi în fire, s-a umplut de frică şi de bucurie şi, simţind în ea o oarecare putere, a înţeles că a dobândit vindecare. Şi, ridicându-se din pat, fără să mai simtă boala, l-a chemat pe soţul ei şi i-a povestit despre slăvita minune: cum a dobândit vindecare datorită stareţului impunător şi plin de sfinţenie care a venit la ea.

Şi, dându-şi seama că cel ce i se arătase fusese Cuviosul Părinte Alexandru, care pretutindeni se arăta grabnic ajutător către cei ce-l chemau, s-au bucurat şi au adus mare mulţumire lui Dumnezeu si Cuviosului Părinte Alexandru. Apoi, venind la Mănăstirea Preasfintei Treimi, săvârșind un maslu de mulțumire, au sărutat cu cinste racla Cuviosului și au povestit tuturor despre slăvita minune, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

(Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul Sfintei Treimi, Ed. Egumenița, 2009, p. 107)

TRUPUL NOU

Sfantul Luca al Crimeei

           Semanata în pamânt, îngropata fiind, samânta putrezeste, înceteaza sa mai existe ca samânta, însa din ea va creste ceva mult mai mare, mult mai desavârsit atât ca si complexitate, cât si ca forma. Dumnezeu îi da o noua forma si frumusete si o viata plina de folos si desfatare.

           Trupul omenesc este îngropat în pamânt si înceteaza sa mai existe ca trup. Însa din elementele în care s-a descompus, asemenea celulelor semintei de grâu, prin puterea lui Dumnezeu va învia un nou trup, nu unul stricacios, neputincios si fara de vlaga, ci un nou trup duhovnicesc, plin de putere, de nestricaciune si de slava.

Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii, traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 153

DISTRAGEREA ATENȚIEI

- SF. NICODIM AGHIORÂTUL -

              Diavolul este maestru. Dacă, de pildă, îi aduce unui om duhovnicesc un gând ruşinos în timpul Sfintei Liturghii, acela îl va pricepe, se va trezi şi îl va alunga. De aceea îi aduce un gând duhovnicesc. „În cartea cutare, îi spune, scrie aceasta despre Sfânta Liturghie”. După aceea îi va atrage atenţia, de pildă, la polieleu. Se va întreba cine, oare, l-a făcut. Sau îi va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuie să meargă să-l vadă. „A! Ce inspiraţie mi-a venit în timpul Sfintei Liturghii”, îşi spune. Acela însă este diavolul care se strecoară înăuntru, iar omul intră în discuţie cu gândul adus de el. Când aude pe preot spunând: Cu frică…, numai atunci îşi dă seama că s-a terminat Sfânta Liturghie, iar el n-a participat deloc la ea. Iată şi aici, în biserică, merge paraclisiera şi aprinde lumânările de la policandru şi am observat că până şi pe oamenii mari îi distrage vicleanul şi cască gura la soră cum aprinde lumânările. Lucrul acesta este cu desăvârşire copilăresc. Numai copiii cei mici se bucură de aşa ceva şi spun: „Le-a aprins!”. Adică aceasta se justifică pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari. Sau, deşi ştim că trebuie să evităm mişcările în timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune într-un moment sfânt pe o soră să răsfoiască foile la strană şi astfel pricinuieşte zgomot, distrăgând pe ceilalţi. Aud „fâş-fâş”, „Ce se întâmplă?”, îmi spun, şi astfel mintea fuge de la Dumnezeu şi se bucură aghiuţă. De aceea să luăm aminte să nu ne facem pricini de distragere a atenţiei celorlalţi în timpul slujbei, căci pricinuim pagubă oamenilor şi nu ne dăm seama. Sau să spunem că urmăriţi o citire. Când citeţul ajunge la punctul cel mai sfânt, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va trânti uşa cu putere de curent, sau va tuşi cineva şi li se va distrage atenţia şi nu se vor folosi de acel cuvânt sfânt. Şi astfel îşi face aghiuţă treaba lui.

         O, dacă l-aţi vedea pe diavolul cum se mişcă! Nu l-aţi văzut şi de aceea nu pricepeţi unele lucruri. Face totul pentru ca omul să nu se folosească duhovniceşte. Am observat aceasta la Colibă, atunci când vorbesc. Când ajung exact în punctul care vreau, cel mai sensibil, ca să se folosească cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot sau vin alţii şi mă întrerup. Diavolul îi pune mai înainte să caşte gura la Schitul[1] de vizavi sau să privească altceva şi rânduieşte să vină la momentul cel mai important al discuţiei, ca să schimb subiectul şi să nu se folosească cei cărora le vorbesc. Pentru că atunci când începe discuţia, ştie diavolul unde va duce şi, deoarece vede că se va păgubi, trimite pe cineva exact în momentul cel mai sensibil ca să mă întrerupă. „Hei, Părinte, pe unde să intrăm?”, strigă. „Luaţi rahat şi apă şi veniţi pe acolo!”, le spun. Alţii intră în curte exact în clipa aceea şi mă întrerup, pentru că trebuie să mă scol şi să-i întâmpin. Alţii vin puţin după aceea şi iarăşi trebuie să mă scol, să-i întreb: „De unde sunteţi?” etc. Şi astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la început, să spun iarăşi pilda ce-am început-o. Dar de îndată ce încep, strigă de jos altul: „Ei, Părinte Paisie, unde eşti? Pe aici e poarta?”. Hai, scoală-te din nou… Măi, şi diavolul acesta!

       Într-o zi mi-a făcut aceasta de şase-şapte ori până când am fost nevoit să pun câteva… santinele. „Tu stai acolo şi vezi să nu vină nimeni, iar tu stai aici, până ce-mi voi termina treaba”. De şase-şapte ori să începi o întreagă istorie, să ajungi la punctul unde se vor folosi, şi diavolii iarăşi să facă scene!

Măi, ce face vrăjmaşul! Mereu învârte butonul la altă frecvenţă. Îndată ce nevoitorul este gata să se folosească de ceva, pac!, îi învârte butonul în altă parte şi uită de sine prin ceea ce îi dă acela. Îşi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Tac!, îi aduce aminte de altceva. Îl face să se dea de-a berbeleacul. Dacă omul ar învăţa cum lucrează diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

– Părinte, dar cum să înveţe?

– Să se observe pe sine însuşi. Dacă cineva se observă pe sine, învaţă. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru că observă norii, vântul.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul,

FRUMUSETEA CEA DINTAI

Fericitul Trifon Turkestanov

             Cele ce-n pulbere s-au farâmat nu pot fi iarasi întocmite. Tu, însa, îi preînnoiesti pe cei ale căror cugete sunt întru stricaciune adâncite. Tu le dai iarasi frumusetea cea dintâi acelor suflete ce au pierdut-o, nemaiaflând nadejdea dobândirii ei. La Tine nu-i nimic cu neputinta de a se preînnoi. Tu esti pe de-a-ntregul doar iubire. Tu esti si Ziditorul si Înnoitorul. Pe Tine Te vom lauda cântându-Ti: Aliluia!

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 134

DOMNUL NU-I LASA PE AI SAI

SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA

Odata staretul s-a imbolnavit grav. L-au dus la spital, iar el era aproape sa moara.(…) Batiuska isi amintea: “Era de Pasti. Eram atat de slabit si de infometat, incat ma clatina vantul. Soarele stralucea, pasarile cantau, zapada deja incepea sa se topeasca. Am mers de-a lungul sarmei ghimpate, nemairabdand foamea, iar dincolo de sarma ghimpata bucatarul aducea de la bucatarie pentru masa paznicilor, purtandu-l deasupra capului, un platou cu placinta. Deasupra noastra zburau corbii. Eu ma rugam: <<Corbule, corbule, tu, care ai hranit pe prorocul Ilie in pustie, adu-mi si mie o bucata de placinta!>> Deodata, aud deasupra capului: <<Crau, crau!>> – si la picioare a cazut o placinta. Corbul o furase de pe tava purtata pe cap de bucatar. Am ridicat placinta de pe zapada si, cu lacrimi, i-am multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila si astfel mi-am alinat foamea”.

RECUNOSTINTA

Arhiepiscopul Iustinian Chira

               Omul smerit, privind pâinea de pe masa, haina de pe el si tot ce are, vede miile de mâini, valurile de sudoare, veghea si truda nenumaratilor oameni…

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 109.

Răspunsuri

Cine este cel mai bun profesor?

- Suferința.

Iar cel mai rău profesor?

- Plăcerea.

Care este abilitatea cea mai rară?

- Capacitatea de a da.

Cea mai bună abilitate?

- Capacitatea de a ierta.

Care este cea mai dificilă abilitate?

- Abilitatea de a tăcea.

Care este cea mai importantă abilitate?

- Abilitatea de a cere.

Care este cea mai necesară abilitate?

- Capacitatea de a asculta.

Care este cea mai periculoasă luptă?

- Cea fanatică.

Care este obiceiul cel mai neplăcut?

- Cheful de ceartă.

Care este obiceiul cel mai nociv?

- Vorba multă.

Care persoană este cea mai puternică?

- Oricine este capabil să înțeleagă Adevărul.

Care persoană este cea mai slabă?

- Oricine se simte mai puternic.

Care este persoană cea mai inteligentă?

- Cea care își urmează inima.

Ce afecțiune este cea mai periculoasă?

- Atașamentul de corpul fizic

Cine este cel mai sărac?

- Cine iubește cel mai mult banii.

Cine este mai aproape de Dumnezeu?

- Cel milostiv.

Cine este cel mai slab?

- Care învinge pe alții.

Cine este cel mai puternic?

- Care învinge pe sinele său.

Cum să te lupți cu problemele?

- Cu bucurie.

Iar cu suferința?

- Cu răbdare.

Care este semnul unui suflet sănătos?

- Credința.

Care este semnul unui suflet bolnav?

- Disperarea.

Care sunt semnele acțiunilor greșite?

- Iritarea.

Care sunt semnele faptelor bune?

- Pacea sufletească.

════════ ☨ ☨ ☨ ════════

(din înțelepciunea călugărului Simeon din muntele Athos)

CALUL INSEUAT

Sfantul Simeon din Dajbabe

             Întocmai precum tiganul îsi lauda calul ca sa-l poata înseua, tot astfel diavolul îl lauda pe om ca sa-l poata însela.

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53

FIREA UMANA

Sfantul Nectarie al Eghinei

             Cei care se încumeta sa stabileasca o relatie de echivalenta între instinctele animalelor aflate în slujba autoconservarii lor si fenomenele psihologice specifice oamenilor demonstreaza superficialitate si orbire, deoarece nu vad nici caracterul general, liber, independent si nelimitat al celor din urma, nici caracterul unilateral si partial al celor dintâi. Omul se desavârseste cu fiecare zi ce trece; faptele si gândurile sale au ca obiect întreaga creatie, toate artele si stiinta despre animale; îsi poarta de grija siesi si în general umanitatii, se desavârseste si le desavârseste pe animale în functie de gradul de receptivitate al firii lor.

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 61-62.

SPICELE DE GRAU

Sfantul Efrem Sirul

        Chiar si acum pe acest pamânt plin de spini putem vedea pe câmpuri  spicele de grâu, pe care Dumnezeu ni le-a dat în ciuda blestemului; multumita vântului grânele iau nastere în sânul lor; prin voia atoatefacatoare a Celui Preaînalt adierea le alapteaza ca sânul unei mame, închipuind astfel felul în care se hranesc cei duhovnicesti.

Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da bucurie întristarii noastre!

Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83

SLĂBĂNOGUL

– Sf. Nicolae Velimirovici -

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Din grija si iar din grija

Arhiep. Iustinian Chira

Toate relele vin din aceasta exagerata grija… La eforturile celui ce conduce, la eforturile tatalui, copii n-au dreptul sa fie nepasatori. Când tata se lupta de da de ceasul mortii pentru traiul lor, ei n-au dreptul sa fie nepasatori. Si ei trebuie sa contribuie, dar nu în mod exagerat, adica sa-i spuna tatalui: „Da-te deoparte si lasa-ma pe mine”. Asa facem noi, copiii, Îl înlaturam, Îl dam deoparte pe Dumnezeu si spunem: „Lasa ca rezolvam noi problemele”.

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 157.

“- BUNĂ, IISUSE! IOAN AICI”,

“ - BUNĂ, IOAN! EU SUNT IISUS!”

 A fost un om foarte simplu, pe nume Ioan, care L-a iubit mult pe Iisus. Cu toate acestea, din cauza stării sale medicale, nu a putut face nimic pentru a-și lua un loc de muncă. În cele din urmă, un Bătrân a simțit milă de el și l-a dus la mănăstirea sa. După multe încercări și nereușite, Bătrânul i-a găsit ceva ce putea face: părinții îi dădeau farfurii gata pregătite cu mâncare, iar el lua aceste farfurii și punea una pe fiecare masă în trapeză. Bătrânul i-a spus să se roage, dar Ioan nu putea citi. Chiar și rugăciunea lui Iisus a fost prea complicată pentru a o păstra în minte. Atunci Bătrânul i-a spus: Măcar spune „Bună ziua” lui Iisus cât de des poți sau de câte ori îți amintești.

Așadar, de fiecare dată când Ioan trecea prin fața icoanei lui Hristos, el spunea întotdeauna „Salut, Iisuse! Eu sunt Ioan.”, „Bună, Iisuse! Ioan aici.”, „Bună, Hristos! Eu sunt Ioan”.

Și-a petrecut toată viața purtând farfurii cu mâncare și spunând „Bună, Iisuse! Eu sunt Ioan.” Nu a trăit mult. Ioan a avut o mulțime de probleme medicale și în câțiva ani starea de sănătate a ajuns la stadiul în care toată lumea știa că va muri.

Într-adevăr, a murit după un timp. Părinții văzându-l mort, aveau totuși o slabă speranță că Dumnezeul milostiv îi va salva sufletul, chiar dacă nu a putut face mare lucru în viața sa. Cu toate acestea, când călugării i-au pus trupul mort în biserică pentru slujba de înmormântare, o voce s-a auzit din icoana lui Hristos din cupola bisericii zicând: „Bună, Ioan! Eu sunt Iisus!”