Într-un nou timp, într-un timp sacru
de Irina Lucia MIHALCA
~*~
Cel care a adus Cuvântul Evangheliei,
cel dintâi chemat, călăuzit
şi urmat de tainicul Lup Alb
prin pustia Scythiei,
spre o peşteră s-a îndreptat.
O dâră de apă, încă, picură din tavan
– pârâiaşul Sfântului, Sfântului
Pământului.
În vremuri uitate, de demult uitate,
de sabatul lupilor, lupilor,
strigoilor,
lupilor, moroilor, lupilor și
ielelor,
umbre, stafii, duhuri rele,
cerul au întunecat,
codrii au răsunat,
câmpurile au gemut.
Ramuri de copaci se taie,
în strachine cu apă,
grâul la-ncolţit se pune
spre citirea rodului,
rodului, belşugului,
mlădiţe de pomi roditori
se culeg, să-nflorească în vase.
Cu usturoi, uşile şi ferestrele
se ung împotriva relelor,
văzute şi nevăzute,
în cimitire morţii se plâng.
În noaptea noului an, anul dacic,
cu iarba fiarelor
căutată în gura aricilor
se va deschide lumea de dincolo.
Într-un timp sacru, în noaptea
Sfântului Andrei,
cerurile se deschid, lumile se
schimbă,
sufletele rătăcite vor ieşi,
cei risipiţi se vor aduna,
în adânc îşi vor privi timpul,
mântuindu-se.
În noaptea acestui de demult pământ,
miracolul va prinde rădăcini.
Să ne bucurăm, oameni luminoşi!
Să ne liniştim sufletele curate,
oameni ai acestui pământ!
Sincope temporale
de Irina Lucia MIHALCA
Ecoul întrebărilor străbate închise
universuri interioare.
Acolo unde mergi tu
Moartea te-nsoţeşte, pas cu pas.
Cei ce se-aseamănă
călătoresc prin trecutul zilei de
mâine,
prezentul din fluidul anilor din
adâncul timpului mistuitor.
Distanţe-ntinse în toate direcţiile
prin tăceri lungi,
intersecţia viitorului Lui
cu trecutul Ei prin punţi ţesute-ntre
ele,
de pretutindeni, frenetice culori
ţâşnesc în negura misterului.
Marea Ţestoasă* s-a mişcat prin
dimensiuni palimpseste.
Lumea nu este nici ce pare a fi, nici
ceea ce nu pare,
şi ceea ce pare a fi, şi ceea ce nu
pare a fi,
toate la un loc.
Vălul subţire de ceaţă
o-nfăşoară prin striaţii suprapuse,
moartea-i fluidul acela albastru,
albastru ca marea,
albastru ca cerul dispărut în gura
monştrilor.
El, albatrosul călător, schimbător ca
cerul,
înghiţit de paradoxuri,
în derivă îşi îndreaptă corabia,
dintr-un ţărm necunoscut în altul,
umplând vidul orelor din pustiul
zilelor, din anii sterpi.
Necunoscutul l-a-nghiţit, lumea şi-a
schimbat polii,
pomii-n forme mişcătoare,
pământul s-a topit într-un cer solid,
iarba şoptea, florile cântau, aerul
dansa.
Prin desişuri întunecate, el a intrat
în mormântul pădurii.
Umbre şi forme pluteau în aer,
un vuiet se-auzea, tot mai puternic,.
Prin nepătrunsul de verde–pădure,
haotic urcă, spre vârf, cărările
muntelui,
înfruntă groaza cunoaşterii.
Istovit, tot mai adânc, scufundat în
el,
urcă muntele din adâncul Infernului.
Cel care pătrunde în flacără, în
zbor, în vânt
şi Mâna–Ce-a–Scris–Totul
va descifra hieroglifele sufletului
tatuat.
Există o cale de salvare: – Voinţa prin care deţii controlul!
Priveşte spre sursa de lumină,
fie ea palidă, difuză, dar lumină,
dacă există culoare
există şi lumină, chiar dacă
nezărită!
Renunţă să mai caute, se trezi din
mlaştina disperării,
uitase durerea amorţită de timp.
Trebuia să se-ntoarcă în el, spre
ieşire, prin labirint,
în călătoria interdimensională.
Obstacole de trecut – pândind,
monştrii lăuntrici
puteau oricând lovi, prin agoniile
trecutului,
proprii viermi, demonii ce-ardeau
în focurile interioare, măcinându-i
puterile.
De erau mai puternici murea,
descompunându-se în nefiinţă
sau continua drumul,
întemniţat în ruinele minţii, prin
corpul slăbit.
O călătorie prin tărâmul pustiu
ce-i distrusese bucuria şi unica
comoară, viaţa!
Atât de aproape, dar la o eternitate
distanţă!
Amintiri tânguitoare prin
profunzimile lumilor infinite,
intrarea-n existenţa timpurilor,
alegerile le aparţin.
Prin botezul focului
s-au căutat în chipul din ochiul
morţii.
Focul din Ea putea să-l mistuie,
gheaţa din Ea putea să-l vindece!
Aflaţi în cercul cel mai îndepărtat
din cercurile concentrice,
spre punctul simţurilor contopite cu
vidul,
a traversat infinitul să-l caute la
marginea conştiinţei,
în expediţia Ei de salvare, acolo
unde
paradoxurile sunt descifrate rând pe
rând.
Asemănători şi totuşi diferiţi,
călătorind prin potenţiale timpuri
prezente,
eliberând cele mai tăinuite spaime
întrupate,
şi-au croit calea întâlnirii
prin infinite timpuri prezente,
prin potenţiale viitoare, descoperind
momentele cheie – puncte de
răscruce-n timp –,
călăuza de-a lungul unei linii de
flux
în universuri reasamblate.
Privind în direcţia Ei, o imensă
flacără
arzând în mijlocul frunţii,
iar, în aceeaşi clipă, fâlfâirea
şi umbra de gheaţă a unor aripi
imense.
Misterul Lui: prin El
va rămâne frumoasă, nu va muri,
prin El va primi darul timpului
etern,
tot ce-şi dorea să caute,
să ştie,
să devină, să fie,
suprapuse imagini, chipuri,
suflete scufundate adânc în ei înşişi.
Palidă luna răzbate prin ceaţă,
stropi albi de lumină se-mprăştie
asupra lor.
Mereu vulnerabili în faţa iubirii,
noi Începuturi stropesc nisipurile
Timpurilor.
*Marea Ţestoasă ~ la indienii
cheyenne din America de Nord,
Marea Ţestoasă e singura care poate
purta în spinare pământul pe care-l frământă Marele Spirit. Când povara devine
prea grea, ţestoasa se mişcă şi se-ntinde, provocând cutremure de pământ.
De la un capăt la altul…
de Irina Lucia MIHALCA
De la un capăt la altul, calm,
liniştit,
bei totul până la fund, priveşti cine
e înăuntru
şi baţi încrezător, dar atent.
Un copil, în ceaţă, nu se teme,
la el e fascinaţia, nebunia
cunoaşterii,
face gălăgie, râde, aleargă,
nu ştie să se păzească, nu ştie de
pericole.
Nu există mister, ştii bine,
simţirea e unică, prinde fiorul
zglobiu
şi joacă-te în paradisul din tine!
Te mistui în fiecare clipă, eşti
fericit,
dacă îţi spunea cineva
că o să trăieşti asta nu credeai,
vedeai totul într-o altă lumină,
însă, pas cu pas, ai înţeles
că viaţa e ceea ce simţi lăuntric,
suntem noi înşine
oricât vor alţii să ne schimbe.
Chemarea vibrează dincolo de oglindă,
culoarea şi sunetul există,
dorinţa de a ne regăsi poate fi
aici, acum, în noi,
un fulger străbate buzele
contopite într-un sărut,
petale de lumină adie
ca un duş de ploaie în inimi,
un freamăt interior,
într-un acord final, reverberează
fragmente ce se unesc
într-un zbor nestins, rescris
spre un şi mai frumos pământ.
Cu mine vorbeşti când rămâi cu tine,
eşti tu, sunt eu?
Taina devine parte din noi,
e aici, delicat ne-mbrăţişează,
iluzia nemuririi
ne frământă prea mult trupul,
înfiorându-ne.
Învăţăm, împreună învăţăm,
da, poate fi şi un joc,
viaţa ne conduce acolo unde trebuie.
S-o lăsăm să curgă
dacă esenţa ei e dragostea!
Departe, tot mai departe
de Irina Lucia MIHALCA
Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.
Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.
Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.
Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.
În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate…
Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.
La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
– celălalt chip al luminii –,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.
Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!
~*~
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu