PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE - CĂ DOMNII AMARNIC, AMAN, TALANȚII ŞI-I ÎNGROAPĂ ŞI SI-I RISIPESC, NEVREDNICII

CĂ DOMNII, AMARNIC, AMAN TALANȚII ŞI-I ÎNGROAPĂ, ŞI ŞI-I RISIPESC, NEVREDNICII!

Motto: "Subiectele de conversație sunt nelimitate de cruda realitate, doar omul e limitat, deşi aur cenuşiu a Lui Hristos a înviat cu adevărat"  (parafrază după un aforism al filozofilor periapaticieni, secolul aI III-lea î.Hr.)

~*~

Iohannis, QUO VADIS, Domine?

Că Iohannis nu-i poale-n brâu,

nu-i haznă şi folos pentru neamul nost,

în sorelnic rost-artist, Hristos optimist,

luminos şi altruist,

artistic magnific, pragmatic-magic muncitoresc,

că doar mândra/nevasta, Vica mea-logostea,

una cu România mea,

că, fie pâinea cât de rea

ca-n străinătate,

tot mai bună-n țara mea,

că-i tot mai muncită şi făurită, vie,

şi tot mai cinstit cu libertate şi democrație-simetrie plătită e, în țara mea, când cosmopolit-capitalist, nu ni-i tâlhărită şi-njumătățită,

neîmbunătățită e, deşi, unde iubire e, Dumnezeu e!

Iohannis, Quo vadis?

Scumpele zile lucrătoare nu se risipesc

în culori de nelinişte,

de sărbătoare,

că furnică/albină lucrătoare, strângătoare de lapte şi miere, Vica

se munceşte harnică, muncitoreşte pro-polenizare agoniseşte

şi roieşte, în soare de mai - primăvară,

în pomină de doină şi lumină de neam şi țară,

se clădeşte cărămidă pe cărămidă, prinsă cu mortar,

înmulțit, în har de om potrivit,

la locul potrivit, înmulțit în puteri cu largi vederi, şi sfințit, hirotonit

pentru altar,

în putere şi vedere-bellvedere,

magna cum laude cu undă verde, mană cerească

românească-omenească internațională cădere liberă,

în albastru-verde,

că merge, merg nevestele cu rufele, rufele, la râu,

cu rochia şi sorțu’ sufulcate, sufulcate, sufulcate cu arte,

cu rochia şi sorțu’ de mumă bătrână

cu brâul de lână, prinse sus-Iisus nație!

În vale la lăut,

cu pruncu’ la sân, pe brață cu dulceață

ca de Maică Precestă curată,

preacurată şi luminată, până-n brâu

s-adune binele bonus-Iisus pentru tot restu’ zilelor,

cu rostul lor de popor,

în curățenie şi cumințenie cioplită din topor sub mândru tricolor,

la curți de dragoste şi dor,

în cântec de dragoste şi dor, în lumină să i se îmbrace bărbatul,

sfântul, liturghie de pace şi pâine-n holda de spice,

ca zăludul şi muncitorul

să tragă bine şi cu ce se cuvine,

în drept de a fi, în adăpostul de mâine,

pro-Patria Limbii române,

ca să i se schimbe omul zi de zi, în zi lucrătoare, cu rostul şi artistul,

Cuvântul-Dumnezeul,

HRISTOSUL

ca de serbare, sărbătoare națională,

iubire pe verticală din şcoala de dincolo de şcoală,

fără asemănare sub soare,

că ea şi el, Fain-Făinel, voinicel,

şi de joi de dimineață, şi mai apoi,

ea, mai ales, fără stres, conştiință tinerică, deprinsă,

cu rochia creață, în zi care însenină,

se cunoaşte senină, de lucru bună,

în zori, de dimineață, isteață,

când Vica/Veronica, mama şi Pavel, Dragomir, pragmatic

şi harnic-bun praznic întru răsărit de soare,

ca doamnele şi domnii care

cu câinii sunt ieşiți prin parc la plimbare/sau inutil

sunt ieşiți la aerisire, la alergare,

în timp ce țăranii aieştea asudați, transpirați,

trăsniți ca botezații, responsabilizați şi încreştinați

punându-şi cu osteneală pielea-n băț

şi oful subsuoară, grâul crescându-le ca secara până subsuoară,

peste coama calului, spicul grâului, cu mâna măşcată cât vrabia,

în România de galben şi albastru de Voroneț-măreț,

că harnici plugari şi muieri ițite, iuți,

cu secera-n brâu, la seceră, la holdă de grâu,

una cu neam şi țară,

să se scoată din greu, din viața săracă, amară,

cu umerii aplecați, încovoiați, gârboviți de povară,

c-apoi de rugă şi de fugă la îmblătit, în arie,

snop cu snop

vâgăind hip-hop,

cu mâinile-n aer ca Barbă-Cot-călare-pe-o-jumătate-de-iepure-şchiop,

în aer şi în plop,

fuga-fuguța, uța, huța,

ca pe linghişpir,

că inspiri şi respir

floral simfonic şi pragmatic, adiați de vântul rodnic-sferic,

la batoză, într-o altfel de de omenească simetrie-ecuație

de triere,

ca de la moară să schimbe numele, ieftin la făină

şi scump la tărâțe, că grăunțe bobițate cu noblețe de realitate,

în făină se dau prin târtiță

ca soarele strecurat,

s-ajungă în piață,

din grădină, în casă-conştiință,

prin frunză cu fotosinteză, sub sărut, zâmbet de soare

s-ajungă-n casă, cu viața pro-luminoasă şi hristoasă

ca Eminescu, tânăr, neliniştit,

împătimit de scris,

şi Veronica Micle, superbă-frumoasă

ca fărina-făină,

faină, fină-n casă,

cu viața cum nu ne fu mai frumoasă

că din maia, făina să se moaie cu apă călduță,

în aluat de frământat,

care cu drojdie iese, creşte,

să se frământe de bună dimineață,

şi, în loc de cafeluță, s-ajungă prânz, pâinea, prin năzdrăvanii copiii,

s-ajungă la agricultorii-țărani, aflați în câmp la arat

de ogor, de mălăină/coasă,

în fâneață, dumbravă minunată,

țăranii care antrenați cu performanță, la muncă bravă, fac ispravă,

că nu se codesc la muncă şi cugetare îmbujorată, adâncă,

din larg de deal sau luncă,

s-aducă Domnului-Dumnezeu permanentă şi bravă rugăciune

imnică şi de slavă,

dar în gândul lor isteț ironic-cocoşesc,

imnic de sine pentru sine,

se iscodesc în cunoaştere de sine,

şi de ce Eminescu se cuvine

-           "Domnii, de ce, oare, îmbrătânesc aşa degrabă?”

-

Că-n rostu’-folos luminos-hristos,

coasa-n iarbă nu bagă,

dar, mor domnii degrabă,

şi de fug după sucşiglă, agonisală,

că mor fără rând, şi ei, şi a lor moştenire rămâne fără moştenitori

din partea lor,

că murind sterpi, pagubă-n ciuperci, deşi mor târziu/degrabă,

sunt ce sunt doar fală straiță goală,

fuduli, dar nu deştepți destul, se întreabă ca atare de autentică

pe a lui neica Noe hristică şi a salvării Arcă,

se întreabă

şi sfinții aieştia, ai gliei-liei-ciocârliei,

ba chiar se nedumiresc, îndoiesc, dragă,

"De ce domnii se grăbesc, să moară, se grăbesc,

ostenesc de musai şi îmbătrânesc degrabă?”

Că şi ei, Doamne-sfinte, ca muncitorii nu-s cu spor şi harnici,

buni paşnici,

şi se silesc parcă, Iohannis, la sinuicid să moară degrabă, dară, dragă,

de mai că nu trăiesc multul cu pământul,

dar nu nici nu dau ca mutu’, să scoată din pământ untu’!

Că prin muncă laboriosă se călesc,

aşa cum s-a călit şi oțelul, într-o viață nesocotită, aşa cum,

însă, de ruşine nu fac asta, domnarii,

cei care prin parlament, ziua siluiesc, o globesc-canonesc

ca pe o gloabă, şi ca Fefeleaga lui Agârbiceanu,

pusă la povară, o chinuiesc,

prin birouri cu lenea în pielea lor, chiulesc,

cu lenea lor, se tăvălesc, trândăvesc

şi moțăisc, ațipesc, fac pipe,

dar tot în pripă, în timp vremea, scurgere îi vrăvuieşte şi vămuieşte şi ei, ce mândri potlogari se vremuiesc, se petrec în marea trecere,

şi se vremuiesc

şi se ghemuiesc, şi gârbovesc, cocoşesc,

că nerăbdător timpul ireversibil, în mare trecere

spre van, incredibil,

c-aşa domnii chiulesc,

şi ca Băse chefuiesc

în ce mult te iubesc,

că îi trage viața şi conştiința pe sfoară

cu sfoara care-i mai mare ca jumara,

în eternă primăvară arzându-şi lumina de pomană,

fără rost trudit, artist-optimist paşoptist,

că singuri se auto-păcălesc, auto-distrug, în făinoşag, în sfânt şi sfânt

pe pământ,

din viață se gonesc,

că-n paşii grăbiți ai timpului, cuibul şi-l ciobesc,

şi tot şuhan din mersul firesc, timpul, în nesfârşitul mers nu-şi încetinesc,

din nerăbare, neîncredere întru răsărit de soare şi de binecunântare,

că nu şi-l deşăvârşesc ci şovăiesc,

şi ca o lumânare aprinsă, îl manglesc,

şi în neant, se topesc, inutil, talanții.

Acel nobil, sublim şi impecabil şi util, cum ajunge la duh

de adevăr

şi verde de măr, la astral-socio-cosmico, ancestral Luceafăr,

național cum binele atrage, binele monumental,

național-universal,

că talanții, vandabil, nevrednic

şi-i îngroapă şi şi-i risipesc,

şi din util-durabil expiră, se nimicesc,

că-n bine, ca binele, huzurul şi abuzul îi pierde-n spațiu, îi pierde nebunatic, zborul, culmile şi aripile întinse dragoste şi dor,

pro-vita cu zbor

spre pace şi de ordine de pace mondială,

iubire pe verticală,

iubire de şcoală lipsă,

de dincolo de şcoală,

ca să mai atragă binele cu binele,

bonus-Iisus mai presus de pe cruce

de pe care l-au coborât pe răstignit

după ce şi-ntre coaste cu sulița străpuns, în sens-nesens nemilos,

l-au străpuns în loc de răspuns,

de univers cu vers,

cu bine în poem, cu poem scris vers cu vers de Eminescu,

şi comentat critic şi istoric, spirit-minte şi inimă, şi suflet de poet,

de Alex. Ştefănescu, autor de suflet, om de viitor,

nemuriror complex şi perplex-paradox, ortodox,

al Patriei Limbii române

care în dreptul veşnicirii literaturii,

e, pur şi simplu, templu-exemplu:

Mesie a iubirii,

ca să nu ne distrugă, suprime, durii, cei de la extreme, barbarii,

buiecii baroni, patroni,

domni nepotriviți

de electorat, votați,

dar, la locul de oameni, dragi, sunt, oare, sunt şi sfințiți, înmulțiți,

în har, că ținta, idealul, nu-l mai nimeresc?

Ţintit binele şi nedorit, ne doresc răul,

hăul cu care nu trecem nici părăul,

că-i binele care atrage binele viceversa,

dar, nu-i şi ochit, nimerit,

Iohannis,

de om potrivit la locul potrivit, aşa că, Iohannis, hăis şi cea,

QUO VADIS, Domine?

Că oamenii răi din lumea rea

ne tot închid cărarea cu globalizarea,

şi dacă-i glonțul țării dulce ca o idee-Dulcinee,

ni-i albastră minune, ea, numai una,

cu neamul într-una, cu țara având un sens,

în senin preaplin de sine

şi de divin destin-univers extins în sens prin vers!

~*~

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE