marți, 12 noiembrie 2019

,,NU-S O FATĂ CA ORICARE” de CAMELIA FLORESCU





MELANIA RUSU CARAGIOIU, în NOTE DE LECTOR PE MARGINEA CĂRȚII ,,NU-S  O  FATĂ CA  ORICARE” de  CAMELIA FLORESCU

Fiind unul dintre primii cititori al poeziilor și poemelor cuprinse în cartea  ,,NU-S O FATĂ CA ORICARE” a autoarei, artistei, poetei Camelia Florescu, zic și eu, cu admirația mea ascunsă,  ,, desigur nu ești o fată ca oricare” fiindcă ursitoarele ți-au pus în leagăn, sub perniță mult argint viu, ca să strălucești, să fi bărbată și să fi mereu în activitate.
Vreau să mă pregătesc să văd bine, literă cu literă, o bună și însorită literă, din versurile cuprinse în carte.  Deci îmi pun două perechi de ohelari, care stau pe nas, fără a fi legați cu sfoară , trag jilțul mai aproape de sobă și încep a citi și feeria și substratul vioi al acestor versuri...
O văd pe Camelia Florescu, pentru prima dată la Horezu, În Valea sacră din ,,Grădina Maicii Domnului” la Sărbătorirea Limbii Române, 2018. Îmi place numele de floare al Cameliei, un pseudonim ales, dar îmi place și ,,fata”. Camelia este o aparență vie, mai vie decât vie”, care impresionează prin prezența ei, prin farmecul artei pe care îl degajă, prin dicția perfectă.
Și... pentrucă am ajuns la dicție, adică în poezie ritmul, metrica, accentul,(definiția îmi aparține), poeta, în funcție de starea psihică sau inspirație, scrie în vers alb cu un ritm înterior muzical perfect sau în vers clasic
În poezia în vers clasic poeta adoptă mai multe rimuri: ritmul iambic, ritmul molcom al povestitorului::
,, Bătrânii mei se mai întorc spre seară
,,Sub uliți troienite de nămeți , (Poezia ,,Bătrânii”),
 sau cu troheul hotărât, precis și poate chiar milităros:
,,Dintr-un rug de sare amară
,,Am rupt slovă lângă slovă” (Poezia ,,Rug de sare amară”)
sau dactilul mirat, alarmat:
     ,,De unde să-ndur,
     . . . . . . . . . . . . . . . .
     ,,De unde să-mi plâng” (Poezia ,,Toamna aiurita”)
     
Am ascultat la Festivitatea amintită poezii recitate de poetă. Acum îi citesc=ascult cu sufletul, nu poezii ocazionale, ci un snop de poezii pe care sufletul ei ni-l oferă nouă spre împlinirea cunoașterii, a delectării, a esteticului înalt, emoțional.
     Trecutul a devenit prezent, imaginile estompate au înviat. Poezii personale sau cu subiecte culese din drumul muzelor, dar fiecare poezie diferită, aducându-ne o altă tematică, oferită de acest spirit sprințar.
     Citind aceste poezii, talentul  poetei mă plimbă într-o grădină cu flori proaspete. Eu mertg repede urmând-o, dar în acest pas grăbit culeg flori proaspete, cu un pzrfum campestru, cu frunzele ondulate, frunze fără țepi, de un verde sănătos, întunecat.
Fiecare poezie stă vertical, mândră de sine, binevoitoare și sigură de îmbărbătarea pe care ne-o insuflă și atunci când suntem căzuți la pământ.
Poeta prin arta sa induce în noi tărie, optimism, siguranța de a păși drept, cu capul sus, în viață. Poeta autoare are o artă uimitoare de a captiva voința noastră, de a o redăltui, chiar și numai pentru câteva clipe, fermă, într-un cuvânt, de a ne întinde o mână prietenoasă, îmbietoare, în hora vieții și a afirmării. Poeta posedă din belșug psihologia masselor și versul său pătrunde cu ușurință în mentalul cititorului într-un mod virtual plastifiant și înviorător.
Deci am răspuns și la întrebarea: cui se adresează poeta, și la întrebarea peivind ținta acestor poezii, mediul din care își culege inspirația, starea de spirit care domină volumul, relațiile interumane.
 Uimitor este faptul că poeziile Cameliei Florescu se desfășoară cu o naturalețe deosebită ca îtr-un cântec, fără praguri, fără intreruperea ideii insuflețitoare. În general întâlnim  poezii-de un lirism copleșitor, elegii, pasteluri, meditații, precum și poeme aparținînd genului epic.. Deseori poeziile sale au o tentă filozpfică, sau emit adevărate sentințe.
Vom trăi unele din aceste impresii împreună, succint, dar profund, în poeziile sau strofele de poezii alăturate:



***

UN MORT FRUMOS FĂRĂ MORMÂNT


~*~               

Pășeam stângaci ca o secundă
Ce se ascunde într-un ceas;
Pășeam simțind cum mă inundă
To t c r i v ățu l d e b u n r ăm a s,
Zadarnic încercând s-ascundă
Uimirea-n ochii mei, rotundă
Că nu mai am nimic să-ți las.

Pășeam în fuste dichisite
La braț cu verile târzii
Printre iubiri mărturisite
În sân cu strugurii din vii

Pășeam cu buzele tivite
De spaime îndelung dospite
Sub slovele-mi din poezii

Pășeam prin forfotă de noapte,
Printre ruine de cuvânt
Din urna clipei, printre șoapte,
Capul plecat și zborul frânt,
Printre dorințele necoapte
Zărindu-te spre miazănoapte:
Un mort frumos fără mormânt.



ACEASTA E FEMEIA

~*~

Se poate să greșească, se poate să nu știe
Și poate e grăbită cu ochiul strâns pe ceas,
Se poate câteodată să aibă griji - o mie,
Să ocărască anii care i-au mai rămas.
Se poate – spun poeții – săfie muză tristă
Și-n despletite ceasuri, să strige fără glas
Și uneori n-acceptă că-n lume mai există
Cuvinte de adio rostite-n ultim ceas.
Nu știu din ce-i făcută, dar poate să-nflorească
Dacă-i zidești o casă, ea îți va fi scânteia,
Ea va porni tot focul, ea știe să iubească:
Mai uită-ades’ de sine, dar asta e femeia!
Ea poate să-și cioplească din dragoste o lume,
Mai bate des din gene ca să te ispitească,
Dar cât de tandru știe să-ți spună blând pe nume!
(Știu, câteodată poate războaie să pornească!)
Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce,
Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!
Dar s-a născut - se spune - a omenirii cruce
S-o poarte cu iubire: aceasta e femeia!









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu