TUDOR
VLADIMIRESCU – DOMN CREŞTIN MARTIR -
VOIEVODUL
DREPTĂŢII SOCIALE
(partea a II-a)
„Într-o lume în permanentă prefacere
valorile patrimoniale conferă identitate
unei
persoane, unui grup social, unei
naţiuni, unei ţări, unei culturi.”
(MIHAIL DIACONESCU)
Fiecare scriere-lucrare despre
Eroul-Martir-Voievodul Dreptăţii Sociale Tudor
Vladimirescu, trebuie să evidenţieze manifestul său creştin ortodox prin
care s-au împletit aspectele moral-religioase şi etico-sociale ale Revoluţiei de la 1821, care a ţâşnit
din străfundurile conştiinţei naţionale întrupată în marele revoluţionar
gorjan, conştient de vocaţia şi demnitatea sa valahă, spre a trezit norodul
pentru dreptul său fundamental - dubla
dreptate, socială şi naţională, ca expresie a Dreptăţii divine.
Niciodată nu este de ajuns să mulţumim şi să cinstim deplin memoria
înaintaşilor noştri, voievozi, vlădici, comandanţi, eroi sau martiri care au
zidit, au ctitorit, au înălţat prin chemarea, alegerea, misiunea, vocaţia şi
jertfa lor Neamul valah şi Biserica lui Hristos pe treptele hărăzirii şi
dăinuirii sale milenare întru menirea lor teoforică.
Clocotul conştiinţei naţionale a bătut cu limbă grea de clopot ceasul
istoriei – TUDOR VLADIMIRESCU!
Prin acel dangăt prelung ca o rugăminte-chemare s-a prelins în sufletul
curat şi frumos MISIUNEA sa, care s-a întrupat în graiul străbun, în veşmântul
ostăşesc, în chemarea gliei, în năzuinţa vremii, în pricepere, în strategie, în
ordine, în organizare, în apeluri-proclamaţii, în marşuri, în lupte, în
diplomaţie, în izbândă şi în martiriu.
Norodul său creştin şi omenos fusese despuiat complet de spoliatorii
ciocoi şi cotropitorii străini. În lăuntrul său mai pâlpâiau doar sufletele
întristate şi însângerate.
Se impunea deci, imperios urcarea Golgotei prin jertfa Crucii înspre
biruinţa Învierii.
În acel moment de cumpănă şi de răscruce al poporului valah – Fiul său -
Tudor Vladimirescu a îmbrăcat Cămaşa lui Hristos – misiune şi vocaţia
a Jertfei creştine.
Pământul Munteniei de la un capăt la altul s-a cutremurat. Vulcanul
suferinţelor de neimaginat ale norodului sărăcit, văduvit şi orfan şi-a aruncat
durerea ca o lavă la suprafaţă. Codrul s-a înfiorat, răsfirându-se în bocete şi
jale. Apele şi-au ieşit din matcă revărsându-se ca într-un prohod de mare şi
viforoasă cascadă.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a izbucnit
implorând Dreptatea cerească!
Biruinţa Revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească s-a înfăptuit prin Jertfa înfăptuitorului ei Tudor
Vladimirescu, care a detronat definitiv dominaţia fanariotă, netezind
totodată Calea României moderne.
„Cu anul 1821 se începe istoria modernă
a României.” (Bogdan Petriceicu Haşdeu)
„Profund ancorată realităţilor
româneşti ale epocii Revoluţiei din 1821,
s-a integrat valului de revoltă şi mişcări sociale şi naţionale care străbătea
continentul european din Spania şi până în Imperiul otoman şi dincolo de
Oceanul Atlantic până în America Latină.” (C-dor (rtg) prof. univ. dr. Jipa
Rotaru, Oastea lui Tudor Vladimirescu –
Nucleu al Armatei Române Moderne, în RETRĂIRI
ISTORICE ÎN VEACUL XXI, Ediţia a XVII-a, 1821-2021-200 de ani de la Revoluţia
condusă de Tudor Vladimirescu şi încetarea domniilor fanariote..., Ed. Rocart
2021, p. 45)
Tudor Vladimirescu – Erou de epopee naţională şi Martir al cerului serafic
valah!
În el s-au împlinit visurile de veacuri ale poporului drept măritor creştin,
dăltuindu-l din cremenea Vetrei Străbune cu chip luminos, statură atletică,
caracter integru, sclipitor ca inteligenţă, har, spirit, viziune de mare
comandant, în care se răsfrângeau însuşirile alese prin care pulsa iubirea de
Patrie întru cunoaşterea norodului său.
„Pregătirile politice iniţiate de
Tudor încă din 1814 au fost însoţite de cele de ordin militar. Tudor, care era
şi „om al războiului”, înţelesese
necesitatea făuririi unei puteri armate româneşti redutabile, organizată pe o
largă bază socială şi pe principii moderne antrenând, pe cât posibil, integral
forţele militare naţionale... Oastea de la 1821 – datorită ţelurilor
revoluţionare pe care le slujea, compoziţiei sociale, gradului ridicat de
pregătire şi nivel disciplinar – reprezenta în fond, un organism militar modern, descins din structurile militare ale
perioadei anterioare, evoluate constant şi organic către formele organizatorice
şi funcţionale caracteristice câmpului de luptă al epocii.” (C-dor (rtg)
prof. univ. dr. Jipa Rotaru, op. cit., p. 50-51)
La începutul secolului al XIX-lea s-au abătut deasupra cerului Valahiei
creştin-ortodoxe alţi nori şi mai negrii şi mai înspăimântători, purtători de
fulgere şi trăznete otomane prin „uraganul”
paşă de Vidin, Pazvantoglu care a prigonit, a pustiit şi a însângerat ani
la rândul Vatra noastră străbună, prin „legea
sa” – ura păgână.
„La 24 Decembrie 1800, Pazvantoglu
emite pretenţia ca Ţara Românească să-i procure toate merindele şi furajele
hotărâte din vechime în folosul Vidinului şi să i se satisfacă toate cerinţele,
ameninţând cu aducerea arnăuţilor din Albania şi a kârdjaliilor spre a prăda şi
pustii principatul valah şi a stăpâni pe români.” (Bogdan Bucur, Devălmăşia valahă (1716-1828): o istorie
anarhică a spaţiului românesc, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2008, p. 73)
Pustiirile şi jafurile tot mai dese comise în diverse locuri prin
excesele în pradă şi victime comise de otomani sau de rebelii turci, precum
arderea târgului de la Râureni-Vâlcea în 1802, au adus peste ţară un climat de
primejdie şi urgie, îndemnându-l pe tânărul oltean de 18 ani Tudor să se înroleze în rândul
pandurilor.
Autoritatea şi atitudinea lui Tudor
din Vladimirul Gorjului au fost virtuţiile sale alese, dragostea de Ţară şi
de Moşie, comerţul, călătoriile în ţară şi în străinătate, scrisul, cititul,
ctitoriile, daniile în cărţi de cult, limbile vorbite, greaca, rusa şi germana,
dreapta credinţă, iubirea de Dumnezeu, supravenerarea Maicii Domnului şi altele,
care l-au apropiat de oameni favorabili, ajutători precum Ioniţă Gologoveanu,
boier armân şi alţi boieri de seamă ca Barbu Văcărescu, Grigore Ghica, Grigore
Brâncoveanu (1767-1832).
Acesta, înmormântat la Biserica
Sf.Gheorghe-Nou,a lăsat prin testament doamnei sale Safta Brâncoveanu,
construirea spitalului care le va purta pururea numele, Spitalul Brâncovenesc, o impunătoare şi importantă realizare
inaugurat în 14 Octombrie 1838, Ziua Cuvioasei Maicii Paraskeva.
Regep Paşa din insula Ada-Kaleh,alt
susținător al său,l-a recomandat lui Vodă Constantin Ipsilanti şi ispravnicilor
săi, să-l protejeze şi „să nu se atingă
nimeni de el, ba să i se dea cinste şi slujbă, căci altfel nu va fi bine!”
(Alexandru Doru Şerban, Tudor
Vladimirescu, în „Personalităţi care
au fost în Gorj”, Târgu-Jiu, Ed. Măiastra, 2009)
Tudor din Vladimir a ajuns prin
propriile puteri postelnic, vătaf de plai la Cloşani şi la Câineni, logofăt al
moşiilor Baia de Aramă şi Glogova. El însuşi deţinea moşii la Cerneţi şi Valea
Rea în vatra miraculoasă a Mehedinţenilor. După ce s-a iniţiat în rândul
pandurilor şi s-a evidenţiat în apărarea Cetăţii Mehedinţi, Tudor s-a înrolat
voluntar cu un corp de panduri în oastea muscalilor în vremea războiului
ruso-turc din 1806-1812, sub comanda generalului Isaiev.
Gândul lui Tudor era de a se pregăti militar și strategic să spulbere
turcii din Oltenia sa.
Primejdia îl urma însă pe bravul Pandur pas cu pas: vodă Caragea din
lăuntrul ţării, sultanul şi osmanlâii săi din afară. A ales calea refugiului
ajungând la Târgu-Jiu, unde a fost travestit de egumenul de Lainici sub rasă de
călugăr. Duşmanii păgâni i-au devastat moşia din Cerneţi. Cu un paşaport adaptat a ajuns la Viena, unde cunoscând
reprezentaţii Rusiei, ia contact cu mişcarea masonică Eteria, cea care avea
să-i aducă sfârşitul prin liderul ei, omul însemnat,
(ciung) Ipsilanti.
Şederea la Viena (Iunie-Decembrie 1814) i-a adus lui Tudor cunoştinţe
politice şi diplomatice, durere multă, dar şi bucurie. Acolo a decedat prinţesa
Elena Ghica-Glogoveanu soţia lui Nicolae, fiul boierului, ibovnica sa şi mama
fetiţei lui, Masincuţa.
Paralel cu activitatea paşnică a lui Tudor în afara ţării, faptele de
dreptate ale lui Iancu Jianu
(1787-1842), boier din Caracal şi mare haiduc valah, pedepseau în ţară cete de
boieri calici, arendaşi hapsâni, neguţători necruţători şi alte adunături de
răufăcători. Iancu Jianu a fost prins, arestat, judecat, condamnat, eliberat,
repus în rang de boier, zapciu de plasă, devenind iar adversar domnesc,
rearestat, recondamnat, reeliberat prin intervenţia boieroacei Sultana
Gălăşescu care l-a cerut în căsătorie, scăpându-l de la pedeapsa capitală.
Faima haiducului Jianu s-a răspândit ca fulgerul pretutindeni după cele două
victorii răsunătoare în faţa paşei de Vidin, Osman Pazvantoglu. Ultima
înfrângere i-a adus turcului şi binemeritata pieire.
Faptele eroice ale marelui haiduc Iancu
Jianu i-au fost puse pe strunele de vioară de către un vestit lăutar din
Işalniţa, Niţă Băloi, devenind Îndemnul de luptă, Simbolul de credinţă şi Imnul Oltenilor, care răsună şi astăzi,
„M-a
făcut muica Oltean!”
„M-a făcut Muica Oltean,/ port
căciulă de-astrahan,/ cojocel de miel bârsan şi cămaşă de tulpan./ Sunt Oltean
de Jiuleţ,/ mititel şi iubăreţ,/ m-a făcut Muica isteţ,/ măi Leano.”
Iancu Jianu – piticul uriaş, în memoriile lui Ion Ghica atinsese prin curajul,
natura sa nativă, îndemânarea, tenacitatea şi perseverenţa la o faimă cu
adevărat de legendă, „ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi
în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama
calului şi băga glonţul prin verigă de inel.”
Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu s-a plănuit, s-a
declanşat şi s-a înfăptuit ca o Mişcare
de renaştere a dublei sale naturi, socială şi patriotică-naţionalistă, prin
spiritul filonului creştin ortodox al marelui PANDUR OLTEAN.
„Tudor Vladimirescu,
consemnează istoricul Dr. Costin Scurtu, Directorul Muzeului
Militar Constanţa, poate fi numit „revoluţionar creştin” (după
Arhetipul Mântuitorului HRISTOS, singura REVOLUŢIE, pe care o recunoaşte marele filosof
creştin ortodox PETRE ŢUŢEA, şi alţi câţiva hristofori, celelate mişcări puţine
de altfel sunt doar ramuri ale Revoluţiei Hristice. G.C.N.), pentru că întreaga sa viaţă şi activitate au fost continuu racordate
la credinţa creştină, la valorile morale propăvăduite de acesta. A copilărit –
ca nepot de preot în mijlocul ţăranilor liberi din munţii Olteniei. Cărţile de
cult donate de Tudor bisericilor rămân până azi o mărturie puternică a
credinţei sale creştine. Pe de altă parte, Tudor a promovat o strânsă legătură
cu clerul bisericilor şi mănăstirilor din Oltenia şi din toată ţara.” (Dr.
Costin Scurtu, Tudor Vladimirescu,
rădăcinile sale olteneşti şi de comandant de panduri, în RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI Ediţia a
XVII-a, op. cit., p. 58)
Dramatismul regimului greco-fanariot care a tras cortina TRAGEDIEI de un
SECOL peste Ţările valahe nu a avut un scenariu asemănător în nicio parte a omenirii.
Să ne referim doar la Ioan Gheorghe Caragea şi Alexandru Şuţu
(1819-1821). „Numirea era dandana mare la
Ţaringrad, căci toţi solii cu toţi dragomanii şi cu toţi secretarii lor se
puneau în mişcare zi şi noapte, pe apă şi pe uscat, alergînd şi intrigînd care
mai de care să susţină pe favoritul său. Lupta era mai totdeauna crîncenă.
Desigur, cel care învingea îşi recupera cu mare dobîndă tot ceea ce risipise:
bani, influenţe, energie. Ioan Vodă Caragea (cel care a pricopsit Ţara şi cu ciuma
caragea), adunase în cîţiva ani
de domnie, (1812-1818), între 50 şi
70 milioane piaştri (monedă de argint turcească specifică sec. XVII-XIX), cu care fugise în Austria. Succesorul
acestuia, Alexandru Şuţu, vine în ţară în 1819, cu o <<datorie de 4-5
milioane de piaştri şi o suită de 800 persoane între care 9 copii şi vreo 80
rude, care trebuiau căpătuiţi şi care, fireşte cădeau în sarcina ţării. Din
suita lui Şuţu mai fac parte 100 arnăuţi, aduşi de la Constantinopole pentru a
înlocui pe arnăuţii lui Caragea, care erau suspecţi de sentimente ruseşti.”
(Ion Ghica, Din timpul zaverei, în:
Pagini alese din scriitori români, Închinare
lui Tudor Vladimirescu, Ed. Cartea Românească, Buc., 1921, p. 7-8; A.
Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea
eteristă în Ţara Românească, 1821-1822, Buc., 1945, p. 53, 33)
Alesul Porţii alături de întregul lanţ de slujbaşi care l-au sprijinit
trebuia să-şi recupereze truda, dar
şi ceva pe deasupra, aşa cum remarca savantul Nicolae Iorga. „De la cel din urmă zabet strîngător de
dăjdii, pînă la domnul din scaun era un lanţ neîntrerupt de complicităţi care
trebuiau să strîngă pe toţi actorii dramei politico-sociale pentru apărarea
unor privilegii mănoase fără de care nu credeau că ar putea trăi.” (Izvoarele contemporane asupra mişcării lui
Tudor Vladimirescu, cu o comunicare făcută la Acad. Română, de Nicolae
Iorga, Buc., 1921, p. VIII)
Spre o exemplificare parţială a acestui aspect râvnit la începutul
veacului al XIX-lea, aflăm că, „vistiernicul
îşi cumpăra slujba cu 300 mii şi cîştiga 500 mii piaştri într-un an; spătarul
şi aga dau pentru slujbele lor cîte 200 mii piaştri şi cîştigă tot atât cît
cîştigă şi vistiernicul... Unii dintre ispravnici cîştigă de la 30 la 50 mii
piaştri. Şi la fel cheltuiau şi agoniseau, cu nemiluita, respectînd desigur
proporţiile şi ceilalţi slujbaşi: vătafii, zapcii, vechilii..., toţi simbriaşii
stăpînirii.” (cf. A. Oţetea, op. cit., p. 50)
Nenorocirea de astăzi, ca şi cea fanariotă seamănă ca două picături de
apă, şi deci, se poate numi fără echivoc epoca
neofanariotă – statul paralel, fiindcă,
toţi slujbaşi Ţării de la primar, până la cel
impus Sus de tot, „prin iniţiere”, prin fraudă
electorală, prin votul adormiţilor de pe pământ, ca şi a celor din cer, prin
susţinere masonică, prin alegere ocultă, prin demagogie politică, prin tribut
la B.M., prin susţinerea baronului-guvernator-matusalemic B.N.R., prin
îmbuibarea marilor corporaţii anticreştine şi antiromâneşti, prin secătuirea
BUNULUI naţional, prin vânzarea pe nimic a tot ce este ROMÂNESC, prin ÎMPRUMUTURI
cu daună economică seculară prin metodă şi monedă
liberală sau prin alte aggiornamente...
” La peste trei decenii de 1989,
România se află în agonie. Țara este pradă jafului și cotropirii, cum nici în
vremea otomanilor și a fanarioților nu a fost. Suveranitatea a rămas doar în
Constituție, iar țara ați adus-o în situația unui condamnat la pedeapsa
capitală care doar așteaptă lovitura de bardă a călăului.” (Scrisoare
deschisă adresată Președintelui și Prim-ministrului formulată de un grup de generali
și ofițeri în retragere, septembrie 2021)
Foarte clar este conturată la „cald”
RADIOGRAFIA EPOCII NEOFANARIOTE de către eruditul cărturar, istoric
militar,magistrat,general-locotenent dr. GRIGORE
STAMATE.
„Cât timp ni se distruge istoria naţională, cât timp ni se afectează
cultura şi educaţia, morala, credinţa şi prestigiul de neam nu acced, în niciun
fel, la manipularea şi la dezorientarea la care suntem supuşi, în timp ce ni se
absorb bogăţiile şi ni se distruge tradiţia şi religia.” (Grigore
Stamate, AM FOST 27 – Locoteneţii Armei
de Elită, Total Publishing, Bucureşti, 2021, p. 122)
O imaginaţie ceţoasă de pâclă greacă, bolnavă, fanariotă, inventa
continuu în fierbinţeala avariţiei fără scrupule, impozite peste impozite
pentru realizarea veniturilor celor puşi şi aduşi spre supra înavuţire,
adăugând la cele obişnuite, de la vămi, ocne, oierit, văcărit, vinărit,
dijmărit (pe stupi şi râmători), fumărit, la cele extraordinare, precum
ploconul steagului, mucarerul, ajutorinţa etc.
Metoda de stoarcere, spoliere, frângere, jupuire a celor oropsiţi şi
veşnic datornici varia de la ciocoi la ciocoi, de la arendaş la arendaş, de la slugarnic
la slugarnic.
Din tabloul dramatic al anului 1799, reproducem o schiţă tragică trasată
de cel care a adus Ţara Românească în sapă de lemn, Constantin Hangerli (dec.
1797-1799) şi redată istoriei de Dionisie Eclesiarhul. După o iarnă destul de
grea săracii sărăciţi nu mai puteau plăti nimic din nimicul lor. Drept
pedeapsă, „slujbaşii închideau oameni şi muieri
prin coşeri şi îi îneca cu fumuri de gunoi, şi cu ardei îi afumau şi îi ţineau
închişi ziua şi noaptea flămânzi, să dea bani. Pe alţii îi legau cu mîinile
îndărăt şi cu spatele de garduri, şi-i băteau cu bicele, pe alţii îi băgau cu
picioarele în zăpada geroasă. Aşa chinuiau pe creştini.” (A. Oţetea, op.
cit., p. 53)
La sorocul izbucnirii Revoluţiei marelui Pandur Tudor Vladimirescu, pe vremea
caimacanului Craiovei, Constantin Samurcaş*, slujbaşii diabolici ai acestuia,
în care se reflecta fidel chipul schimonosit al grecoteiului caimacan, „biciuiau copiii şi puneau femeile pe
cărbuni aprinşi ca să silească pe părinţi şi pe soţi să dea fiscului tot ce
aveau.” (ibid., p. 56)
* „Acesta era unul dintre cei mai
periculoşi şi mai urîţi fanarioţi din cîţi se aciuiaseră în Ţara Românească, de
la începutul secolului. Chintesenţă de
viclenie, lăcomie şi cinism, urcase rapid în dregătorii, avea relaţii
întinse şi slujbe în acelaşi timp.” (ca favorit al lui Caragea a avut o
carieră fructuoasă, vel căminar, vel logofăt, vel vistier, vel vornic, de 6 ori
caimacan al Craiovei; D. Bodin, Tudor
Vladimirescu şi Constantin Samurcaş, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 158)
Mai departe slugarnicii haini ai lui vodă Alexandru Şuţu, nu se lăsau
nici ei mai prejos de ceilalţi nemernici slujbaşi, ai altor fanarioţi fanatici
şi ticăloşi. „Legau copii tineri de cîte
11 şi 12 ani, spate în spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi turnând
apă peste dânşii, se lipea de îngheţau trupurile, şi era o jalnică privire
văzîndu-se pieile rupte şi sîngerate, cînd în silă se dezlipeau trupurile şi
părinţii lor erau siliţi să-şi vîndă tot, pînă şi boul ce le scotea hrana din
pământ, ca să scape pe copiii lor de cumplitele tiranii.” (idem.)
Acum,
îmi dau seama bine de unde au împrumutat metoda torturii diabolice, bestiile de
la Aiud, care o aplicau cu largă risipă deţinuţilor religioşi în fioroasa
temniţă.
Când, marele pedagog al Neamului, Gheorghe
Lazăr a păşit pe meleagurile Valahiei s-a înspăimântat de înfăţişarea
ţăranilor pe care i-a văzut, revoltându-se din tot sufletul său luminat şi
înlăcrimat. „Rupţi, goi, amărîţi şi asemănaţi dobitoacelor, de tot căzuţi în
prăpastia orbirii. Ajungă lacrimile patriei, ajungă jugul robiei!...”
(G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Cultura
Naţională, Buc., 1924, p. 138)
Când Patria valahă cădea sub
jugul greu al robiei, biciuită de ciocoii greci şi turcii păgâni, când Fii ei ţăranii
– TEMELIA Ţării erau rupţi, flămânziţi şi goi, Bunul Dumnezeu le-a trimis pe
OLTEANUL Pandur TUDOR VLADIMIRESCU.
+ Duminică, 3 Octombrie 2021
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu