marți, 2 august 2022

Al. Stănciulescu-Bârda - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 3/08/2022 - 13/08/2022

 



In memoriam: Acad. Ștefan Pascu (V)

 

 

Abia în 29 octombrie 1981 am avut prilejul să intru în posesia prefeței și referatului Domnului Ștefan Pascu!

 

Am ajuns la Domnul Ștefan Pascu, la Institutul de Istorie și Arheologie. M-a primit bucuros. Mi-a dat prefața s-o citesc și ,,să văd dacă-mi place”. Nici măcar n-am sperat vreodată, ca un om de valoarea dumnealui să scrie atât de frumos despre lucrarea mea! Pentru prima dată m-am simțit, într-adevăr, om! Eram conștient că sunt multe exagerări, dar având în vedere că rândurile acelea erau scrise spre a fi publicate, iar acest om le semna, îmi dădeam bine seama că, pe lângă exagerarea, pe care o făcea pentru a mă încuraja, fără îndoială, e și ceva adevăr. Cuvintele Domnului Pascu din prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică mi-au întărit convingerea, că sunt pe drumul cel bun, că sunt și eu în stare să fac ceva. Credeam că de atunci înainte, în afară de cele ale teologiei și cele vitale, nu aș pune altceva mai presus ca valoare decât studiul și scrisul. Eram conștient că s-ar putea să mi se întâmple multe șicane și greutăți în viață de atunci înainte. Totuși, recunoașterea pe care mi-a făcut-o Domnul Pascu avea să însemne pentru mine platoșa cu care urma să trec prin toate cu fruntea sus, rămânând eu însumi. Numai viață și sănătate să-mi fi dat Dumnezeu și eram hotărât să nu contenesc toată viața de a zgândări de porțile veșniciei.

 

Domnul Pascu era foarte ocupat. Îi trimiseseră din SUA o carte a sa pentru corectură încă din august, dar n-o primise decât de câteva zile. Făcea eforturi mari ca s-o termine cât mai repede spre a trimite-o înapoi. Mi-a vorbit de câteva proiecte de-ale sale aflate în faze de definitivare, de unele cărți aflate în curs de tipărire. Mi-a vorbit foarte frumos, prietenos. Mi-a spus: ,,- Obligația dumneata față de mine este pe linie morală! Aș dori să nu abandonezi această muncă. Avem nevoie de istorie ca de pâine, iar din generațiile dumneata prea puțini sunt tinerii, care să îmbrățișeze cu pasiune adevărată munca de cercetare. M-aș bucura dacă această lucrare ar însemna începutul adevărat, dar nu și sfârșitul muncii dumneata într-ale cercetării istorice!”

 

I-am spus de cele afirmate de nefericitul întru pomenire consilier cultural de la Craiova, la vederea manuscrisului cu Iorga: ,,- Mă, băiatule, păcat de banii plătiți la dactilografă și de hârtia consumată! Puteai s-o folosești mai bine la altceva!” Domnul Pascu s-a amuzat foarte mult de asta. ,,- Și ce zici că este ăla?” ,,- A fost consilier cultural la mitropolie, acum e pensionar!” ,,- Și ce-a învârtit în viața lui?” ,,- A stat consilier!” ,,- Și altceva?” ,,- A scris predici,  reportaje de la sfințiri de biserici, despre vizitele mitropolitului și altele de felul acesta!” ,,- Mai trăiește?” ,,-Da!” ,,- Păcat! Când îți apare cartea, să-i trimiți un exemplar, dar fără dedicație. Cuvintele nu-și au rostul în asemenea situații!”

 

L-am invitat pe Domnul Pascu la restaurant, dar s-a scuzat că ,,a promis acasă că se reîntoarce imediat după program!”

 

Cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică a rămas încă mulți ani la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. A fost înscrisă de trei ori în planul editorial al editurii, dar eliminată de Consiliul Culturii, ,,statul-major” al cenzurii acelor vremi. Un referat făcut de un oarecare Silvestru Patița de la acea instituție, mi l-a dat redactorul Miu Florea să-l citesc. În loc să analizeze cartea, muștruluia editura că îi solicitase Domnului Pascu referatul. Dădea indicații că pentru asemenea treburi să fie solicitați oameni care nu sunt angrenați în atâtea probleme precum  academicianul de la Cluj, fiindcă aceștia vor citi, vor analiza și vor da verdicte mult mai obiective.

 

După Revoluție, prin 1993, mi-am luat manuscrisul de la Craiova și l-am publicat în regie proprie. S-a bucurat de mult interes și de aprecieri din partea cititorilor, așa că a fost necesar să retipăresc cartea încă în două ediții.

 

Cu Domnul Ștefan Pascu am ținut legătura în anii următori, sub formă de telefoane și felicitări cu prilejul unor sărbători și evenimente.

 

Omul acesta a rămas o personalitate de referință în biografia mea, un Om care m-a învățat ce înseamnă modestia, competența și mărinimia.

 

Dumnezeu să vă ierte, Domnule Ștefan Pascu!

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

OMUL – FLOARE

Octavian Paler

 

 

- Oare cum este să fii OM?

- Cum să fie? E bine, doar…..până când cineva îţi rupe sufletul.

- Dar, oare cum e să fii FLOARE?

- Cum să fie? E bine, doar…….până când te rupe cineva.

- Şi ce fac, când sunt rupte?

- Şi omul şi floarea plâng de durere.

- Înseamnă că, să fii floare, este la fel cu să fii om?

- Da. Doar că florile nu pot să ţipe de durere.

- Deci, este mai bine să fii floare?

- Cred, că este mai bine, să fii OM – FLOARE!"

 

 

 

Moartea explicată de o fetiță cu cancer în fază terminală

 

 

     „Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!” (de dr. Rogério Brandão, oncolog)

 

    „Ca medic specialist în oncologie, cu 29 de ani de experiență profesională, pot afirma că am fost crescut și schimbat de dramele trăite de pacienții mei. Nu ne putem cunoaște dimensiunea reală până când, în mijlocul adversitățiilor, nu descoperim că suntem capabili să mergem mult mai departe.

 

     Îmi amintesc cu emoție Spitalul Oncologic din Pernambuco (Brazilia), unde am făcut primii pași ca  profesionist. Am asistat la drama pacienților mei, mici victime nevinovate afectate de cancer. O dată cu nașterea primului meu copil, am început să mă simt inconfortabil, văzând suferința celorlalți copii. Toate acestea, până în ziua în care un înger a venit lângă mine!

 

     Am văzut acel înger în chipul unei fetițe de 11 ani, epuizată de diferite tratamente care au implicat programe chimice și radiații, timp de 2 ani. Dar nu am văzut renunțare în acel mic înger. Am văzut-o plângând de multe ori, am văzut teamă în ochii ei, dar acest lucru este uman!

 

     Într-o zi am ajuns mai devreme la spital și mi-am găsit îngerașul singur în cameră. Am întrebat-o unde este mama ei. Nici chiar astăzi nu reușesc să spun răspunsul pe care mi l-a dat fără a mă emoționa profund”.

 

„Uneori, mama iese din cameră pentru a plânge în ascuns pe hol. Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!”.

 

„Ce reprezintă moartea pentru tine, dragă? - am întrebat-o”.

 

„Câteodată, când suntem mici, mergem la culcare în patul părinților noștri, iar a doua zi ne trezim în patul nostru, nu-i așa?”. „În acel moment mi-am amintit de fiicele mele, care în acea perioadă aveau 6, respectiv 8 ani, și exact acest lucru se întâmpla cu ele”.

 

„Așa este și moartea. Într-o zi voi dormi, iar Tatăl meu va veni să mă ia. Mă voi trezi în casa Sa, în adevărata mea viață!”.

 

„Am rămas șocat, neștiind ce să mai spun. Am rămas uimit de maturitatea cu care suferința a accelerat spiritualitatea acelui copil.

 

„Iar mama mea va fi cuprinsă de nostalgie”, a adăugat.

 

„Emoționat, cu greu stăpânindu-mi lacrimile, am întrebat-o: „Ce este nostalgia pentru tine, dragă?”

 

„Nostalgia este iubirea care rămâne!”

 

    „Astăzi, la 53 de ani, îi provoc pe toți să dea o definiție mai bună, mai directă și mai simplă a cuvântului „nostalgie”: este iubirea care rămâne!

 

     Îngerașul meu a plecat în urmă cu mulți ani, dar mi-a lăsat o mare lecție care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc viața, să încerc să fiu mai uman, mai afectuos cu pacienții mei și să-mi reconsider valorile. Noaptea, când cerul este senin și văd o stea, o numesc „îngerul meu”, care strălucește și luminează în cer.

 

    Mulțumesc, îngeraș, pentru viața pe care am avut-o, pentru lecțiile și pentru ajutorul pe care mi le-ai dat. Ce frumos este că există nostalgia! Iubirea care a rămas este eternă!”




In memoriam – Acad. Ștefan Pascu (IV)

 

Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!

 

La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,-Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”

 

Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!

 

La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.

 

La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.

 

La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.

 

În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile  la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.

 

M-am întors și i-am spus: ,,- Domnule Academician, credeam că e repetenție, dar e numai corigență! Manuscrisul se poate reface!” ,,- Evident, dragă, mi-a spus, dar trebuie puțin efort! De altfel, primele două capitole necesită revizuire, următoarele trei sunt chiar foarte bune. Te apreciez chiar, fiindcă ai avut curajul să abordezi o temă atât de complicată! Ca începător, e lucru mare! E adevărat, că în acest stadiu mai e nevoie de citate și referințe pentru a-ți sprijini ideile, dar tot așa de bine aveai nevoie și de mai mult curaj pentru a-ți asuma mai multă independență de gândire. Sper că la a doua lucrare vei ține seamă de aceste îndrumări. Eu mi-am dat tot interesul și am citit lucrarea cu atenție, deși, atunci când se fac referate, lucrările de obicei nu se citesc. Eu însă nu pot să-mi pun semnătura pe orice. Sunt lucruri care rămân și de care nu trebuie să ne fie rușine niciodată. Nu trebuie dat nici gurilor rele apă la moară!”

 

Am convenit să scot tabelul cronologic și bibliografia și să mai reduc, pe cât va fi posibil, din notele de subsol. Pentru aceasta a fost nevoie să iau lucrarea acasă. I-am dat un material pentru ,,Anuarul Institutului de Istorie, Cluj-Napoca”. L-am rugat să-mi dea un studiu al dumnealui pentru volumul Mehedinți. Istorie și Cultură. Mi-a promis că - mi va da. De altfel, volumele deja apărute din această serie le avea în biblioteca din biroul său. L-am invitat la simpozionul de istorie de la Tr. Severin din toamnă. Mi-a promis că va veni, dacă nu va coincide data cu a simpozionului de la Alba-Iulia. Acolo vrea să meargă cu orice preț, ,,având semnificații istorice”. Și-a manifestat regretul, că oltenii vin în Transilvania, ocupă funcții înalte, dar nu cunosc istoria Transilvaniei. De aceea fac o serie de greșeli, uneori ireparabile, fiindcă nu cunosc realitățile istorice ale acestei provincii.

 

Eu cred că răbdarea și atenția pe care mi-a acordat-o se datorează în primul rând omeniei și generozității ce-l caracteriza(Va urma).

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

A L B I N A

Sfantul Vasile cel Mare

 

 

Albina îsi face fagurii fara sa vatame pe cineva si fara sa strice rodul altora. Se stie ca albinele aduna ceara din flori, iar mierea – lichidul acesta împrastiat în flori în chip de roua – o sug cu gura si o baga în gaurile fagurilor. De aceea mierea este la început lichida, apoi cu timpul se coace si-si capata dulceata si starea ei.

 

Bune si cuvenite laude a dobândit albina de la Proverbele lui Solomon, numind-o înteleapta si lucratoare (Pilde 6, 6-7). Atât este de harnica atunci când culege hrana si atât de întelept îsi mestereste depozitele mierii (ca întinde ceara în membrane subtiri si construieste celulele fagurelui dese si unele lânga altele), încât strânsa legatura a acestor celule, a unora de altele, da rezistenta întregului fagure. Fiecare celula se tine de cealalta printr-o membrana subtire, care în acelasi timp si desparte si uneste celulele. Celulele apoi sunt zidite unele peste altele în doua si trei etaje. Albina se fereste sa faca o singura încapere, ca nu cumva mierea, din cauza greutatii sa se scurga în afara. Afla ca descoperirile geometriei sunt un nimic pentru preaînteleapta albina. Toate celulele fagurelui sunt hexagonale si cu laturile egale; nu sunt puse de-a dreptul unele peste altele, ca sa nu se slabeasca fundurile celulelor care sunt legate cu cele desarte, ci unghiurile hexagoanelor celor de jos sunt temelie si reazem celor de deasupra, ca sa poata suporta greutatea si ca fiecare celula sa poata tine mierea pusa în ea.

 

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 162.

 

 

 

L A M A I A

Sfantul Simeon din Dajbabe

 

 

Precum nu este lamâie fara mireasma, tot astfel nu este milostenie care sa treaca nerasplatita. Lamâia trebuie mai întâi sa se coaca, iar rasplata trebuie sa-si astepte vremea.

 

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, p. 37-53.




In memoriam – Acad. Ștefan Pascu (III)

 

 

La 11 Mai 1981 m-am dus din nou la Cluj. Deși, când i-am dat telefon de la Bârda, mi-a spus că mi-a găsit lucrarea și pot să mă duc, acum mi-a spus că n-a găsit-o încă. A început să caute cu minuțiozitate prin dosare, deși eu îi explicam clar că e dosar mare, format editorial, dosar care s-ar fi văzut de la ușă. Mi s-a părut foarte dubioasă poziția dumnealui de data aceea. Când fusesem data de dinainte, mi-a motivat că e lucrarea acasă, că a făcut curățenie etc. Acum doar într-un târziu și-a dat seama de cele spuse înainte și a zis că s-ar putea să fie și acasă, dar n-a avut dumnealui timp să caute mai bine. Mai mult, a dat telefon soției, rugându-o să caute dânsa ,,chiar două ore” lucrarea mea dacă e cazul, ,,în colțul acela cu hârtii” ,,fiindcă știe mai bine rostul!” Mereu căuta să devieze discuția de la subiectul cu pricina, vrând să mă convingă că e foarte amabil. A dat un telefon la Biblioteca Academiei din Cluj, altul la Arhiva de Folclor, deși acolo nu era program decât până la ora 15, iar atunci era 18.30. În final mi-a promis că imediat ce va ajunge acasă, va căuta și dumnealui lucrarea.

 

În seara aceea m-am dus la Operă. S-a jucat Lucia de Lammermoor de Gaetano Donizetti. A fost un spectacol excepțional. În rolul Luciei a jucat Doina Neculce, tânără absolventă a Doamnei Lizeanu. Blondă și frumoasă ca o primăvară, a fascinat sala cu glasul, jocul și întreaga sa prezență. La aria ,,nebuniei”  a fost, într-adevăr, genială. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Ce fericiți clujenii și toți orășenii care au asemenea instituție! La noi, la Bârda, ,,Opera” nu funcționează. Nu se aude doar, decât din când în când, câte o ,,canțonetă” între unele vecine.

 

Culmea ironiei, la spectacol era și Domnul Pascu împreună cu Doamna. Spectacolul s-a terminat pe la ora 22, așa că a fost foarte intensă ,,căutarea” manuscrisului meu după această oră!

 

Mă gândeam dacă nu cumva ,,pierderea” aceasta nu este o înscenare. Probabil și-a dat seama că s-ar putea compromite prefațând lucrarea unui popă, sau că lucrarea nu a fost bună și e prea manierat ca să mi-o spună verde-n față, deși aș fi dorit să-mi spună mai bine adevărul, dar să-mi dea manuscrisul.

 

A doua zi, de dimineață, m-am dus la o frizerie  de m-am bărbierit, să nu mă creadă nespălat și la ora 8 am fost la Domnul Pascu. Mi-a precizat că ,,a căutat aseară peste tot” și a tras concluzia ,,că n-am avut succes”, în sensul că nu mi-a găsit manuscrisul. Îmi venea să urlu de ciudă. Mi-a cerut numărul de telefon al Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, ca să vadă dacă nu cumva mai are editura un exemplar, deși îi precizam mereu  că un singur exemplar am predat acolo. Dumnealui credea, totuși, ,,că poate l-au dactilografiat la editură”. Domnul Ilarie Hinoveanu nu se afla de dimineață în editură. A rămas vorba ca să revin după 12.30, ca să încerce din nou.

 

După cum stabilisem de dimineață, pe la 12.30 m-am reîntors la Domnul Pascu. A dat telefon la Craiova. După mai multe încercări, a reușit să prindă Editura ,,Scrisul Românesc”. Domnul Hinoveanu încă nu mai venise. În schimb, a vorbit cu Domnul I. Rusu-Șirianu, redactorul de carte.

 

Când a dat Domnul Pascu telefon lui Rusu-Șirianu la Craiova, i-a spus: ,,- Domnule Rusu, sunt profesorul Pascu de la Cluj. Am văzut în planul dumneavoastră editorial o lucrare a Domnului Stănciulescu, cu Nicolae Iorga. Mă interesează care este situația acestei lucrări, în ce stadiu se află?” Rusu i-a spus că e încă în manuscris și că se gândește chiar să i-o trimită Domnului Pascu pentru ca să-i facă dumnealui referatul.

 

Așadar, deși în ianuarie îmi spusese mie că i-a trimis-o, nici până în mai nu i-o trimisese. Și această amânare ținea din mai 1980, de când am fost prima dată la Domnul Pascu.

 

Domnul Pascu a tresărit de bucurie, aflând că mai au la Craiova manuscrisul și că dumnealui reținuse greșit de undeva că-l primise. I-a spus lui Rusu: ,,- Eu cunosc pe înaintașii dumneata, știu ce fel de oameni au fost și ce rol au jucat în istoria țării și de aceea mi-ar părea rău să te oltenizezi! În orice caz, când voi veni la Craiova, și asta cât de curând, îți promit că te voi căuta, ca să-ți spun o vorbă de-a noastră ardelenească. Spune-mi, te rog, când îmi trimiți manuscrisul? Imediat? Pe cuvânt de onoare? Vreau să te văd! Îți promit că le voi lăsa pe toate  de-o parte și voi face atât referatul, cât și prefața. Eu cunosc pe autor, i-am văzut unele materiale și am toată stima față de el!”

 

După ce a așezat telefonul în furcă, Domnul Pascu a avut un moment de bucurie copilărească. Mi-a spus că se simțea foarte jenat de pierderea materialului. Nu i s-a întâmplat așa ceva niciodată. Nu știa cum să rezolve problema. Știa cu câtă greutate am realizat lucrarea respectivă, știa câtă încredere îmi pusesem în dumnealui și cât de mare îmi era dezamăgirea.

 

I-am spus ce gândeam în legătură cu această ,,pierdere” (varianta compromisului sau a proastei calități a lucrării). Mi-a relatat atunci că dumnealui publică la reviste bisericești, a scos o monografie a episcopiei de Vad, Feleac și Cluj, a colaborat la niște lucrări scoase de Episcopia de Oradea. Mai mult, mi-a relatat că a avut un incident cu patriarhul Justin Moisescu în legătură cu o serie de materiale. Patriarhul îi cerea să ponegrească reprezentanții Bisericii Greco-Catolice, ceea ce dumnealui n-a admis, ci, dimpotrivă, și-a exprimat indignarea față de o asemenea atitudine. Patriarhul ar fi cerut chiar Departamentului Cultelor să ia măsuri împotriva dumnealui prin organizația de partid.

 

Domnul Pascu m-a solicitat să-i dau un material până la 40 de pagini pentru ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie – Cluj”. De asemenea, m-a invitat să particip vineri, pe 15 mai, la un simpozion, care urma să se țină la Biblioteca Academiei Române din Cluj. Și-a exprimat chiar dorința de a-l mai vizita până vineri. I-am relatat indignarea față de recenzia ce a făcut-o Nicolae Stoicescu volumului său de Bibliografia istorică a României. Mi-a spus că a apărut deja răspunsul cuvenit, că n-au fost niște greșeli deosebite, ci doar niște inerente scăpări, firești de altfel, având în vedere volumul imens de material.

 

Mi-a dat sugestia ca să fac o Bibliografie a Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română” selectivă, fără a prezenta criteriile de selecție. În felul acesta voi putea evita materialele referitoare la dinastie și la o serie de personalități încă ținute la index, cum ar fi Nichifor Crainic, spre exemplu (Va urma).

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor);

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

OPERATIA CHIRURGICALA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Daca vei suporta dificultatea si durerea unei operatii chirurgicale, te vei însanatosi (este vorba de Taina Marturisirii). Înseamna ca atunci când te spovedesti, trebuie sa-i dezvalui duhovnicului, fara sa ascunzi nimic, faptele tale rusinoase, desi e dureros, e jenant, e umilitor. Altminteri, rana va ramâne nevindecata, vei continua sa suferi, sa te vaieti, ti se va subrezi si sanatatea sufleteasca; va ramâne ceva ca o drojdie, din care vor dospi alte neputinte sufletesti, naravuri urâte sau patimi. Preotul este doctor duhovnicesc; arata-i ranile, nu te rusina, fa-o sincer, deschis, cu încredere fiasca, fiindca duhovnicul este parintele tau sufletesc, care trebuie sa te iubeasca mai mult decât parintii dupa trup, fiindca dragostea lui Hristos este mai presus de dragostea trupeasca, naturala, iar preotul trebuie sa raspunda pentru tine în fata lui Dumnezeu. De ce oare viata noastra a devenit atât de abjecta, plina de patimi si de naravuri ticaloase? Fiindca foarte multi îsi ascund ranile sufletesti, cangrenele si de aceea sufera, îsi ies din fire, dar nu accepta nici un tratament.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 376-377

 

 

ASPECT DUBLU

Parintele Rafail Noica

 

 

Fata de vremea în care simteam tragedia aceasta de a închide ochii la toata frumusetea lumii, acum din ce în ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este decât un simbol al realitatii ultime. Deci viata de acum o vad într-un aspect dublu. Un aspect caruia i-as zice functional. De exemplu: mâncarea, bautura si toate lucrurile care te tin în viata au doar o functiune. Chiar lucrurile care ne îmbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sunt functionale. Fara ele, într-o oarecare masura, murim sau scadem în viata. Exista însa si un aspect simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de simbol, ca si cum ar fi realitate.

 

Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica, Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 38,39




In memoriam: Acad. Ștefan Pascu (II)

 

 

Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, a fost de acord ca Domnul Acad. Ștefan Pascu să-mi facă referatul și l-a încredințat pe redactorul Ion Rusu-Șirianu să facă formalitățile și să trimită cartea la Cluj.

 

A urmat o perioadă stupidă. De la Craiova mă mințeau că vor trimite cartea, că au trimis-o, că au uitat, că iar o vor trimite. Bazându-mă pe afirmațiile oltenilor, îl deranjam pe Domnul Pascu mereu cu telefoane, ca să-l întreb dacă a primit, sau când să mă duc să-mi dea referatul. La un moment dat, bietul om, luat de avalanșa multiplelor sale obligații, a avut impresia că chiar a primit manuscrisul. Altă perioadă de drumuri la Cluj, de situații penibile, când nu știa cum să se scuze că a rătăcit manuscrisul, că nu l-a găsit etc.

 

La simpozionul de la Severin din 5-7 decembrie(1980), am aflat că Domnul Acad. Ștefan Pascu are serioase necazuri. Ginerele său a fugit în Anglia și acum face ,,zgomot” pe acolo ca să i se dea voie și soției să plece. Din această cauză, Domnul Pascu a căzut în desuetudine. Cu toate acestea, nu va putea fi înlocuit de un altul. Chiar la Congresul Istoricilor din vară se zice că a fost foarte amărât. L-au scos și din Comisia Internațională de Istorie. Păcat.

 

La 16 ianuarie 1981, Rusu-Șirianu a recunoscut că e ,,un mare-mare mincinos”. Nu trimisese cartea, dar m-a asigurat – a câta oară! -  că o va trimite. Abia la 22 februarie, Domnul Pascu mi-a confirmat că a primit-o.

 

La 6 aprilie m-am dus din nou la Cluj. Domnul Ștefan Pascu locuia pe strada Brașov nr. 18. Avea o vilă mică, frumoasă, destul de cochetă, gard de fier solid, cu bordură de ciment, grădiniță cu flori, curte asfaltată, mașină în garaj. Întrevederea cu Domnul Pascu a durat vreo două ore. Nu știu ce să cred: ori așa face cu toți cei care-l vizitează, ori are o stimă deosebită pentru mine. Spun aceasta, gândindu-mă cu câtă greutate îmi rup eu din timp pentru a discuta cu cineva și încă un timp atât de îndelungat. M-a întrebat cu toată bunăvoința de preocupările mele, de proiecte și realizări.  A privit cu toată seriozitatea proiectul cu etnoistoria românilor. A încercat de vreo 5-6 ori până a reușit să prindă la telefon pe directorul Muzeului de Etnografie și Folclor din localitate, scriitorul Tiberiu Utan. I-a spus că va veni la dumnealui un ,,coleg de-al meu oltean, care ar dori să studieze inventarul arhivei de  folclor”. A încercat iarăși de câteva ori să-l găsească pe Domnul Ion Taloș, directorul de la Centrul de Studii Folclorice și Etnografice din Cluj, dar nu l-a găsit. A apreciat articolele mele cu cronografele, Transilvania și Ioan Alecsandri, pe care i le trimisesem mai înainte.

 

Spre nenorocul meu, lucrarea cu Nicolae Iorga e într-o situație critică. Deși în urmă cu câteva zile, dumnealui îmi spusese că referatul și prefața sunt gata, cu o zi înainte, nefiind dumnealui acasă, doamna a împachetat toate cărțile, dosarele și hârtiile în lăzi, astfel încât în dimineața zilei respective, deși a căutat ,,aproape o oră”, i-a fost imposibil să găsească lucrarea mea. A stat mult pe gânduri, căutând o soluție, singura valabilă fiind aceea de a mai face un drum la Cluj. La un moment dat, s-a oferit să mi-o trimită prin poștă, dar mi-am dat seama că aș profita prea mult de bunăvoința acestui om. N-am stabilit ziua când mă voi duce din nou, dar, în orice caz, după 8 mai. Mi-era teamă, totuși, să nu se fi pierdut manuscrisul.  Prea mult s-a interesat dacă eu sau editura mai avem vreun exemplar.

 

Am vorbit de congresul din vară (Congresul internațional de Istoria Științei). Dânsul va conduce o secție. Am vorbit despre Bibliografia istorică a României. Pentru perioada 1900 – 1944 nu s-a realizat încă o bibliografie completă, ci doar încercări mărunte, sporadice. Apreciază revista ,,Biserica Ortodoxă Română” și ,,Mitropolia Ardealului”(Va urma).

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

  

 

CUNOSTINTA LUI DUMNEZEU

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

Viata care curge necontenit, care se stinge si tot atunci apare din nou, înnoirea perpetua, existenta a toate care e trecatoare si totusi vesnica, scena întregului univers, adevarata si totodata amagitoare, pe care apar pentru scurta vreme diferitii actori ai lumii, ca apoi sa dispara pentru totdeauna, dupa ce fiecare îsi va fi dat pe fata chipul în marea drama orânduita de Dramaturg, îl conduc pe om la cauza primordiala, la Ipostasul real, la existenta neschimbata si imuabila ce fiinteaza vesnic, la adevarul unic pe care îl râvneste si în care cauta sa ramâna spre a dura vesnic. Aceste manifestari sufletesti ar fi fost cu totul în neconcordanta cu întelepciunea lui Dumnezeu, daca mormântul ar fi ramas hotarul ultim al existentei omenesti. Dar, pentru ca acest fapt se afla în contradictie cu întelepciunea lui Dumnezeu, urmeaza ca omul are un duh capabil sa primeasca cunostinta lui Dumnezeu, Care e nemuritor, întrucât ceea ce e muritor nu e vrednic de asemenea cinste si onoare, ca unul ce se nimiceste; asadar, omul are un suflet nemuritor; pentru ca unde este cunostinta lui Dumnezeu, acolo este si nemurirea.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 272-273.

 

 

 

SOAPTA VANTULUI

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Acelasi vânt, o data dezlantuit, poate sa bata în multe locuri; asemenea si Duhul lui Dumnezeu, Unul si acelasi, poate sa „bata” cu putere si tarie în soboarele îngeresti cele fara de numar si în toti oamenii sfinti. „Vântul sufla unde voieste si tu auzi glasul lui” (Ioan 3, 8).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 78



In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(I)

 

 

Am avut privilegiul ca să cunosc acest Om, fapt pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Făcea parte dintre elitele culturii românești și tocmai de aceea am socotit întotdeauna că a fost un privilegiu pentru mine ca să-l cunosc, să fiu în apropierea lui în mai multe rânduri, să-l văd și să-l aud. Se născuse în 1914, era profesor universitar, directorul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, președintele secției de Științe Istorice a Academiei Române, autor a numeroase cărți și studii, o personalitate de prima mână.

 

La cei peste douăzeci de ani ai mei, îmi intrase în cap să realizez și eu ceva serios, solid, în domeniul culturii. Făcusem liceul, student fiind la Teologie, tocmai fiindcă doream să urmez și Facultatea de Istorie. Mi se ceruse însă recomandare de la partid, dar nu eram nici utecist, nici membru de partid, așa că un vis mi se năruise. Vream cu orice preț să fac istorie și să scriu istorie, chiar și fără facultate de specialitate. Și mi-am ales să scriu  o carte: Nicolae Iorga. Concepția istorică. Cine mă auzea că am un asemenea plan, fie mă sfătuia să mă apuc de altceva, fie zâmbea ironic, fie clătina din cap compătimitor.

 

Am muncit ca un nebun mai bine de trei ani și am realizat un cărțoi de vreo 500 de pagini. Am dus manuscrisul la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. Redactor la secția de literatură social-politică era Ion Rusu-Șirianu, un om cu o moralitate discutabilă. Mi-a spus că îmi trebuie referat de la un istoric de renume, ca să poată trece la Consiliul Culturii. Dintre studiile mai solide despre concepția lui Iorga mi se păruse că cel mai consistent este al Acad. Ștefan Pascu. Hotărârea era luată.

 

Nu mai știu dacă am dat telefon înainte la Cluj. Știu doar că prima întâlnire cu academicianul Ștefan Pascu a avut loc în ziua de 2 mai 1980, ora 9, în biroul său de la institut. M-a surprins modestia sa, reflectată în vorbă și în port. Credeam că este o somitate, la nasul căreia nu ajungi nici cu prăjina. Nu. Domnul Ștefan Pascu era un om în toată puterea, un tânăr de 66 de ani, vioi, binevoitor, glumeț, modest, cu o vorbă moale, caldă, sfătoasă. Biroul era ticsit cu cărți. O bibliotecă din lemn sculptat acoperea doi sau trei pereți. Numai cărți mari, groase. Pe birou erau teancuri mari de cărți, manuscrise și hârtii de toate felurile.

 

Am așteptat până au ieșit de la dânsul alții care mi-o luaseră înainte. Mi-a venit rândul și am intrat. A ridicat capul și m-a privit curios. I-am spus cine sunt și ce caut acolo. A clipit de câteva ori, a zâmbit  părintește și m-a întrebat: ,,- Dar de ce tocmai la mine ai venit?” ,,- Domnule Academician, i-am spus, toți care m-au auzit vorbind de această carte, m-au privit ironic și mi-au spus că pentru a citi opera lui Iorga îți trebuie câteva vieți!” ,,- Și dumneata ai citit-o mai repede?” ,,- Nu, n-am citit-o pe toată! Opera lui Iorga am ajuns la concluzia că poate fi împărțită în două: o parte în care teoretizează istoria, își exprimă crezul său privind conceptul de istorie, rolul și importanța istoriei, felul cum trebuie scrisă istoria, statutul istoricului în societate; partea a doua este constituită din lucrările în care el face istorie propriu-zisă, istorie practică, punând în aplicare cele ce a exprimat în lucrările teoretice. Din prima categorie nu fac parte multe titluri. Cea mai solidă lucrare de acest gen este Generalități privind studiile istorice. Mai mult timp mi-au luat lucrările care privesc concepția istorică a lui Iorga. Între acestea este și studiul Dvs., care mi s-a părut cel mai documentat și mai solid. Aș putea spune că am mers pe principiul: mai bine cineva foarte mare să-mi spună că lucrarea nu e bună, decât cineva mic să-mi spună că este excepțională!”     

 

A continuat să mă privească, apoi mi-a spus încurajator: ,,-Tinere, nu e nimeni mare! Poate avem mai multă experiență, poate am citit mai mult datorită vârstei și împrejurărilor, dar, în fond, toți suntem oameni! M-ai convins! Îți fac referatul la carte. Abia aștept s-o citesc!”

 

A răsfoit manuscrisul pe-ndelete. Citea pasaje, făcea sublinieri. În final mi-a spus: ,,- Indiferent de munca depusă, e păcat ca această carte să nu apară! Ea va suplini un mare gol în literatura de specialitate. Îmi pare rău că n-ai venit mai demult cu ea la mine. V-aș fi sugerat să-i faceți o ediție prescurtată într-o limbă străină. Ar fi fost binevenită cu prilejul Congresului Istoricilor de la toamnă!” A fost de acord să-mi facă referat, prefață ,,și tot ce va mai cere editura”. Cartea trebuia însă trimisă oficial de editură.

 

Am mai rămas cu Domnul Pascu în birou mai bine de-o oră. Se interesa de viața culturală din Oltenia, de simpozioanele de istorie de la Severin. Avea deja în bibliotecă, chiar în spatele lui primele două volume de comunicări. Veneau tot felul de oameni în audiență. Unii se vedea că sunt de condiție foarte modestă. Cei mai mulți îl rugau să le aducă anumite medicamente de la București, alții cu alte probleme locale. Îl asculta pe fiecare și promitea că va rezolva. Nimic arogant, nimic distant. Toată ființa lui iradia căldură sufletească, omenie și multă-multă bunăvoință(Va continua).

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor);

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

DORUL DUPA VIATA CEREASCA

Sfantul Nicolae Cabasila

 

 

Noi traim în aceasta lume vazuta cu gândul la cea nevazuta, schimbând nu atât locul, ci felul de traire si de vietuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am miscat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Domnul Însusi este Cel Ce S-a scoborât si a venit la noi. Caci nu noi am cautat pe Domnul, ci El ne-a cautat pe noi, doar nu oaia a plecat în cautarea pastorului si nici drahma în cautarea stapânei sale, ci Domnul a coborât pe pamânt si a gasit în om chipul Sau, a cutreierat locurile unde ratacise oaia pierduta si, luând-o pe umeri, a scapat-o din ratacire. Bineînteles, nu ne-a mutat în alt loc, ci lasându-ne pe pamânt, ne-a facut înca de aici locuitori ai cerului si ne-a varsat în suflete dorul dupa viata cereasca, fara sa ne ridice la cer, ci doar aplecând cerurile si pogorându-Se, dupa cum zicea Proorocul: „Domnul a plecat cerurile si s-a coborât pe pamânt”.

 

Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti, 1992, p. 137

 

 

 

SUBALTERNII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Ati observat cu cât respect, supunere, corectitudine se poarta subalternii fata de superiorii lor, aceasta întâmplându-se în toate starile si conditiile, ca un mod al celor „mici” de a-si face datoria fata de „cei mari”. Dar ati vazut câta supunere se arata si ce protocol riguros se aplica la Curtea Tarului? Acestea pot deveni modele de comportament în raport cu Creatorul; purtarea corecta fata de Acesta, supunerea fata de poruncile Sale dau scop si fericire vietii.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 92




Constantin Gherghina

 

 

Într-o zi mă aflam la Herculane. Din întâmplare, am intrat în vorbă cu un bătrân. L-am întrebat de unde este. Mi-a răspuns:

 

– De la Gornoviţa.

 

N-am putut să nu remarc:

 

– Din satul lui Constantin Gherghina!

 

Precizez că discuţia avea loc cu câţiva ani înainte de moartea interpretului.

 

Moşul mi-a replicat prompt:

 

– Nu, dom’le, nu sunt eu din satul lui, el este din satul meu!

 

Nu mi-am putut stăpâni râsul şi asta l-a făcut să precizeze:

 

– Satul este al celui ce trăieşte în el, nu al celui de fuge din el!

 

– Nu te înţeleg, taicule, făcui eu pe nedumeritul, ca să-l urnesc din loc.

 

Îmi plăcea moşul. Până aici spusese câte toate, dovedind că este un om isteţ, că înţelepciunea specifică bătrâneţii îi este familiară.

 

– Taicule, i-am zis eu, Constantin Gherghina este un artist, o mândrie a ţării. El a făcut cunoscute cântecele noastre până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii!

 

– Ascultă, dom’le, mi-a zis moşul, pentru mine toate astea nu fac doi bani. Atâta vreme cât şi-a părăsit satul, atâta vreme cât n-a fost în stare să facă şi el o căsuţă acolo, sau măcar s-o repare pe cea părintească, e un nimeni. Poate să aibă palate de cleştar pe unde şi-a înţărcat dracul ţâncii, dar dacă n-a făcut nimic în satul lui, tot nimeni rămâne!

 

– Vezi dumneata, moşule, într-o oarecare măsură ai dreptate, dar nu pe deplin. Dacă Gherghina ar fi rămas în sat, n-ar fi ceea ce este!

 

– Nu, dom’le, nu-mi spune dumneata poveşti! El acolo s-a născut şi acolo a crescut. Satul a fost pomul, el a fost fructul. S-a smuls din ram şi s-a dus în lume să-l mănânce alţii. N-a lăsat acolo, în satul lui, nimic. De aia, zic eu, pentru mine el este un nimic!

 

Discuţia cu moşul mi-a dat de gândit. Satele noastre au populaţia îmbătrânită. Tineretul a emigrat spre oraşe, spre un trai mai bun. S-a socotit multă vreme ca numai proştii mai rămân în sat. Desigur, departe de mine gândul de a-i acuza pe cei ce şi-au părăsit satele. N-au făcut-o de plăcere, ci determinaţi de perspectivele economice oferite de sate, de plaga ceapeurilor, dar, iată, că bătrânul în discuţie sintetiza, în câteva cuvinte, ceea ce gândesc cei rămaşi despre cei plecaţi.

 

Ar fi fost de aşteptat ca bătrânii să privească admirativ pe cei plecaţi în lume, să le aprecieze la justa valoare izbânzile în plan social, economic, politic chiar. În intimitatea lor, cei rămaşi au gândit altfel. Pentru ei, cei plecaţi au fost nişte dezrădăcinaţi, nişte „fugari”. Pentru ei demni de respect sunt cei ce au rezistat vremurilor acolo, pe linia frontului, satul fiind un adevărat front al tradiţiilor, al specificului românesc. Cei ce au părăsit frontul, iată că sunt consideraţi „un nimeni”.

 

Bătrânii au dus lupta cu buldozerul „epocii”. Mulţi au căzut în morminte cu sau fără cruci, dar n-au cedat. Au rămas statornici în satul strămoşesc, ca să-l apere de distrugere până în ultima clipă a vieţii lor. Mulţi dintre cei plecaţi s-au realizat ori nu, dar nu puţine sunt clipele în care ei înşişi se simţeau „dezrădăcinaţi” şi visau revenirea în sat, pe „frontul de luptă”.

 

Acum au început să revină mulţi. Cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă, încep să înveţe obligaţiile tradiţionale ale sătenilor. Bătrânii îi privesc, îi învaţă, îi îndeamnă şi îşi zic în sinea lor: „măcar de nu le-ar fi de deochi!”

 

(Constantin Gherghina, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XIII(2002), 12 sept., p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  224 – 225; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol.  II, pp.  133 – 135).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

DARURILE FIRII INCONJURATOARE

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca pomul îsi daruieste roadele atât stapânului sau, care îl curata, taindu-i vlastarii, cât si strainilor; sau ca fântâna îi adapa nu doar pe cei care o îngrijesc, ci si pe cei ce-o pângaresc si scuipa în ea, iar soarele lumineaza atât pentru cei ce se minuneaza de el, cât si pentru cei care-l nesocotesc. Asa sunt si crestinii cei adevarati, care ca si „orice pom bun fac roade bune” (Matei 7, 17) sau „ca niste luminatori stralucesc în lume” (Filipeni 2, 15), facându-le bine tuturor, celor buni si celor rai, prietenilor si vrajmasilor lor, urmând întru toate pilda Cerescului lor Tata, Care „face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5, 45). Aceasta te învata, crestine, sa urmezi si tu adevaratilor crestini si dimpreuna cu ei sa te asemeni Parintelui Ceresc, si nu fiilor veacului acestuia, care nu iubesc pe nimeni decât pe ei însisi si pentru sine.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 98.

 

 

LUMINA FACLIEI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Cel ce umbla cu faclie lumineaza celor ce-l însotesc: asa lumineaza si virtutea, care întotdeauna poarta cu sine slava.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 148.



Costel Busuioc

 

 

                 De la o vreme de la televizor de un mare talent, pe care l-a dat neamul românesc lumii: Costel Busuioc, pe care străinătatea îl numeşte de acum Pavaroti.

 

Un om simplu, născut şi crescut într-un sat bănăţean oarecare, cu 8 clase la bază, cu o familie dăruită de Dumnezeu cu patru copii. A făcut până la cei 38-40 de ani ai săi tot felul de meserii, începând cu cea de păzitor de oi( şi de capre?!), de lucrător de pământ, ceferist, zidar şi multe altele. Viaţa l-a dus până hăt departe, în Spania. Acolo lucra ca salahor la construcţii. Atât în ţară, cât şi în străinătate, singura bucurie adevărată a lui Costel Busuioc era de a cânta. Şi nu orice şi oricum. Împreună cu preotul din satul lui, ascultase zeci de ore muzică clasică, interpretată de mari personalităţi ale lumii şi… încercase să-i imite pe acei cântăreţi. Având o memorie muzicală ieşită din comun, bănăţeanul a învăţat cântec după cântec cu exactitate, formându-şi un repertoriu bogat, pe care-l repeta zi de zi, când lucra.

 

Tot satul îl ştia pe el şi talentul lui. Toţi se familiarizaseră cu muzica de operă, socotindu-l pe bietul Costel ca pe un om fără noroc pripăşit pe coclaurile lor. Nu  sesizase nimeni, dar absolut nimeni dintre românii investiţi cu funcţii pe unde îl dusese viaţa pe Costel Busuioc, că omul acela reprezintă o valoare. Îl ascultaseră ca pe orice altă ciudăţenie.

 

A trebuit să ajungă în Spania şi acolo să-l audă oamenii simpli din apropierea lui, de pe stradă.  Aceia au sesizat autorităţile şi televiziunile că acolo, la roabă şi la târnăcop trudeşte un geniu. L-au numit Pavaroti, cu numele celui mai mare tenor al lumii din vremea noastră, tocmai fiindcă glasul şi cântecul lui Costel îl imita pe Pavaroti ca o bandă de casetofon.

 

Spaniolii l-au ascultat pe Costel al nostru şi l-au pus la concurs, un concurs naţional, cu cele mai bune talente ale lor şi el a câştigat! Doamne, ce bucurie putea să fie mai mare pentru acel om! De acum, ciobanul, zidarul, salahorul, ce mai, românul Costel Busuioc, va cânta pe marile scene ale lumii, alături de oameni care au studiat muzica zeci de ani… Va fi al lor, dar nu va mai fi al nostru….!

 

La formarea unui om, unei personalităţi, contribuie trei factori. Cel dintâi este zestrea genetică cu care venim în lume. Fiecare avem câte ceva în trăistuţa sufletului nostru: unul darul muzicii, altul pe al picturii, altul  darul de a învăţa, altul de a judeca, altul de a vindeca etc. Al doilea element este mediul în care acel om  se dezvoltă, format din familie, şcoală, biserică, mahala, cartier, anturaje etc., iar al treilea este efortul propriu, pe care omul însuşi îl depune. Dacă unul dintre aceste trei elemente sunt neglijate, omul nu se poate realiza.

 

Costel Busuioc a avut darul muzicii, dar societatea nu i l-a cultivat; în schimb, efortul lui propriu a făcut ca să depăşească această lipsă şi azi să fie o vedetă a lumii muzicale. Dacă ar fi urmat nişte şcoli speciale de muzică, un conservator, Costel Busuioc ar fi fost de multă vreme cineva. Asta-i viaţa!

 

Dumnezeu să-l ajute să recupereze ceea ce societatea în care a trăit până acum nu i-a dat!

 

(Costel Busuioc, în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  92 – 93).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

SIMTURILE

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

Prin intermediul simturilor spiritul uman ajunge la o stare de contemplare înalta si îsi fortifica puterile sufletesti; prin intermediul simturilor omul cunoaste ca exista, devine constient de individualitatea sa si cugeta, fiinteaza; putem oare sa afirmam acelasi lucru si despre animale? Observarea rezultatelor noastre, furnizate de simturi, nu ne îngaduie sa afirmam despre animal ceea ce spunem despre om; pentru ca nici un aspect nu e susceptibil sa certifice existenta unei activitati intelectuale similare; asa ca, animalul nu atesta prin impresiile sale existenta unui suflet rational; vom demonstra acest adevar, analizând rezultatele trairilor furnizate de fiecare simt în parte.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 80

 

 

 

GRESEALA APROAPELUI

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

          Vezi sau auzi ca aproapele tau greseste sau ca a pacatuit. Întâmplarea aceasta sa nu-ti slujeasca drept temei pentru a-l judeca pe fratele tau, dupa cum au unii raul obicei, ci pentru a-ti cunoaste neputinta ta; nu pentru a-l lua în râs pe aproapele tau, ci pentru a-l compatimi si a te îndrepta pe tine însuti. De la el întoarce-ti ochii catre tine, cautând sa vezi de nu ai fost si tu în acel pacat sau în altul deopotriva cu acela si daca nu cumva te afli chiar acum în el? Dar chiar de nu, au n-ai putea tu oare sa pacatuiesti mai rau decât atât? Caci înlauntrul nostru, al tuturor, salasluiesc neputinta si ticalosia: patimile noastre ne sunt dusmani, trupul nostru ne înrobeste, iar satana, vrajmasul nostru, cauta neîncetat sa ne înghita. Noi toti cadem, caci toti suntem supusi caderilor si primejdiilor de orice fel; aproape este caderea noastra, daca nu ne tine harul lui Dumnezeu. Asadar, prilejul acestei întâmplari sa te întoarca spre cercetarea de sine si, vazând caderile fratelui tau, straduieste-te, cu ajutorul Domnului, sa le faci pe toate cu mai multa chibzuinta si luare-aminte.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 75




In memoriam: Grigore Vieru

 

 

     S-a stins o mare conştiinţa românească de dincolo de Prut! S-a stins un OM, s-a stins un mare poet român, care a contribuit enorm de mult la redeşteptarea naţională, la reîntregirea măcar în spirit a tuturor românilor. Fără el suntem mult mai săraci. În poezia lui era rezumată toată istoria Moldovei, cu toate suferinţele şi poticnirile ei. El era glasul miilor de moldoveni deportaţi în depărtări siberiene, morţi în morminte fără cruce, era potopul de lacrimi al celor rămaşi la vatră să înfrunte furtuna, ciuma şi holera. Grigore Vieru era simbolul unei generaţii de intelectuali, ce-şi făcuseră un sfânt ideal în viaţă de a reuni malurile Prutului nu numai printr-un pod de flori. L-am văzut ultima dată la Alba-Iulia, la congresul din decembrie. Toţi ai vorbit câte toate. El a spus o poezie, dar poezia aceea a ţinut locul unui discurs de câteva ore. Când el şi-a grăit poezia, majoritatea celor prezenţi plângeau. Toţi gândeam acelaşi lucru, toţi ne regăseam în versurile lui. Atunci am mulţumit lui Dumnezeu că la capete de veac trimite pe lume un asemenea geniu, un asemenea suflet mare, capabil să electrizeze masele. A murit în suferinţe groaznice, strivit de maşină, într-o noapte de mijloc de ianuarie, după ce participase la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. Nu spun, dar zic, cum de sunt atâtea asemănări între moartea lui şi a lui Ion şi a Doinei Teodorovici, alţi mari români patrioţi de dincolo de Prut. Amândouă accidentele s-au petrecut noaptea; în amândouă şoferii au scăpat nevătămaţi, poate nici cu pantalonii şifonaţi. Eu nu spun, dar zic! Of!                 

 

     În rugăciunile Dumneavoastră, rugaţi-vă şi pentru sufletul lui! Dumnezeu să-l ierte!

 

(In memoriam : Grigore Vieru, în ,,Datina”, Tr.  Severin, XIX(2012), 5611(13 ian.), p.  8 ; an.  XXIV(2014), nr.  6239(20-21 sept., p.  4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  314 – 315)

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

STRAMTORARILE VIETII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Când privesc creatia lui Dumnezeu, ce vad? Vad peste tot o extraordinara abundenta, o adevarata bogatie de viata în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, pasari pesti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viata omului, si mai ales a omului credincios si evlavios, este suparatoare si strâmtorata? Domnul a raspândit pretutindeni cu mâna larga viata, belsugul si fericirea, si toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slava prin abundenta lor, prin viata si bucuria lor deplina. De ce oare aceasta discordanta între mine si lumea animala? Nu sunt eu creatura aceluiasi Creator?

 

Raspunsul este simplu. Viata noastra este otravita fie de pacat, prin propria noastra greseala, fie de dusmanul netrupesc, care se lupta mai ales – si înainte de toate – cu acei care încearca sa traiasca o viata evlavioasa.

 

Viata omului, a adevaratului crestin, este în viitor, în veacul ce va sa fie; acolo, toata bucuria si toata binecuvântarea îi sunt pregatite. Aici pe pamânt el nu este decât un exilat, ispasind o pedeapsa; aici pe pamânt se întâmpla ca toata natura sa se revolte împotriva lui din cauza pacatelor sale, ca sa nu vorbim de vrajmasul care, din timpuri stravechi, „racneste ca un leu, cautând pe cine sa înghita” (1 Petru 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat sa vad bucuria si abundenta dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, si ma uit cu durere la fericirea si libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt calaul meu însumi din pricina pacatelor mele, care nu ma parasesc si nu înceteaza sa ma loveasca. Voi avea parte de bucurie deplina si eu, de asemenea, dar nu aici pe pamânt, ci numai în lumea cealalta.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 66-67.

 

 

 

BELSUGUL CASEI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Casa celui ce s-a lenevit în vremea secerisului nu va avea parte de îmbelsugare, si cine este nepasator acum va ramâne lipsit de mângâierea dreptilor când va veni ceasul rasplatirii.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu