duminică, 9 octombrie 2022

Stanciulescu Alexandru - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 10/10/2022 - 21/10/2022

 





In memoriam: Prof. Marius Buzatu

 

 

A plecat dintre noi de mulți ani, dar malovicenii nu l-au uitat. Și nu numai ei! Zeci de generații de elevi, care i-au trecut prin mână, atât la Malovăț, cât și la școlile pe unde a mai predat își amintesc de dânsul cu tot respectul cuvenit.

 

Era fiul regretatului Preot Stelică Buzatu din Malovăț. Rămăsese, împreună cu fratele, Prof. Ion Buzatu, în casa bunicilor din satul Magheru. Absolvise Facultatea de Litere. Fusese repartizat la Malovăț și făcea zilnic naveta între Malovăț și Magheru cu bicicleta.

 

Era un bun profesionist. Își iubea misiunea de dascăl și o făcea cu drag, punând suflet în tot ceea ce clădea în sufletul nostru. Dânsul mi-a sădit iubirea de limba și literatura română, m-a îndemnat și m-a încurajat ca un părinte să scriu. Discuta cu mine în recreații și-n afara orelor și-mi deschidea orizonturi noi, cum nimeni altul n-a mai făcut-o. Era frățos, sufletist, prietenos. ,,- Cu cei buni sunt pâine, cu cei răi sunt câine!” obișnuia să spună adesea. Că a fost pâine a dovedit-o cu prisosință cu orice prilej și mulți au înfulecat din el; că a fost ,,câine” cu cineva nu știu să se fi întâmplat așa ceva vreodată.

 

Orele sale de limba română erau ca o liturghie. Îl urmăreau și cei mai buni și cei mai slabi. Știa să se facă înțeles și plăcut în expunere. Nu ieșeai de la ora dumnealui fără lecție învățată. Știa carte și se străduia să ne transmită și nouă cât mai mult din cele ce știa dânsul. Împletea întotdeauna lucrurile serioase cu  gluma, cu amintirile hazlii din viața sa. Aceasta făcea ca orele dânsului să fie plăcute, frumoase, foarte educative. Era sfios ca o fată mare, manierat, respectuos, gata să-ți dea un sfat sănătos. Era un om popular, modest în vorbă și în port. Nimic din morga și eleganța Domnului Trandafir. Își vizita cu plăcere elevii acasă. De mai multe ori a fost pe la mine la nedeia de la Bârda. A vrut să vadă hora satului și l-am însoțit acolo.

 

A fost, alături de Domnul Diriginte Alexandru Vlad,  printre puținii  care m-au încurajat să merg la seminar. Fiind la curent cu încercările mele literare, îndrumându-mi corespondența cu ,,Scânteia Pionierului” și cu alte publicații ale vremii, mă sfătuia de multe ori: ,,- Când vei fi mare, să-mi dedici o poezie, așa cum i-a dedicat Eminescu profesorului său de limba română, Aron Pumnul!” Din păcate, am scris puțin despre dânsul, deși l-am avut mereu în suflet ca pe cel mai scump inimii mele, ca pe cel mai bun profesor de limba română, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu prin școlile prin care am trecut.  Lecțiile de sinteză de la sfârșitul clasei a opta, menite să fie prezentate la examenele de admitere la liceu, erau superbe. Și azi îmi amintesc de introducerile unora din ele.

 

În viața personală a fost un om nefericit. Nu a fost căsătorit niciodată. Cred că iubea o ființă imaginară, ideală, desăvârșită, căreia  nu i-a găsit corespondent în realitate niciodată. Cred că era un romantic rătăcit într-un veac arid. Spunea adesea: ,,- L-am iubit întotdeauna pe Eminescu și-i știu pe de rost majoritatea poeziilor, dar la licență nu mi-am luat subiect din Eminescu, ci din Coșbuc! Eminescu e ca o mare, ca un ocean, pe care nu-l poți cuprinde într-o viață, pe când Coșbuc e ca un râu limpede, în care poți pescui și cu mâna!”

 

Nici pentru profesorii de la Malovăț, cu care a fost coleg, nu a fost o carte ușor de citit. A fost o enigmă, un singuratic și un romantic, un visător, un poet, care a evadat din realitate și a trăit într-o lume a literaturii, a poeziei, a frumuseților desăvârșite.

 

Venise la noi, la școala de la Malovăț, o tânără profesoară de matematică, Domnișoara Dobre Maria. Nu era căsătorită. O vedeam mereu cu Domnul Profesor Marius Buzatu. Cred că erau îndrăgostiți unul de altul. Poate ar fi realizat o familie fericită, dar n-a fost să fie. Profesorii de la Malovăț mi-au spus mai târziu că în seara în care se înțeleseseră ca el să-i facă fetei o vizită acasă și să-i ceară mâna la părinți, el a patrulat până noaptea târziu pe stradă, fredonând romanța Pe lângă plopii fără soț, dar n-a avut curajul să sune și să intre.

 

Sufletul Domnului Marius Buzatu avea o frumusețe rară, asemenea frumuseților limbii române. Îi plăcea adesea să recite sau să cânte poezia lui Eminescu, Pe lângă plopii fără soț…! Cred că în poezia aceea se regăsea pe sine, fiindcă mereu a trecut pe lângă fericire, dar niciodată n-a gustat-o!

 

Îmi povesteau mai târziu profesorii de la Malovăț, că Domnul Marius era bolnav, internat în spital. Cineva, dornic de o  glumă de prost gust, a dat telefon la școala de la Malovăț și a spus că Domnul Marius este mort în spital și că nu vine nimeni să-i ridice trupul de la morgă. Oameni săritori și buni colegi, profesorii de la Malovăț, cu mic cu mare, bărbați și femei, au cumpărat coroane, sicriu și tot ce mai trebuia și s-au dus cu ele la spital, ca să-l ridice pe ,,răposatul” lor coleg și să-i facă ei cele rânduite. Erau îmbrăcați în doliu și plângeau ca pe unul din propria lor familie. La morgă nu l-au găsit. Era undeva, în curtea spitalului, la umbra unui pom, pe o bancă, unde juca table cu cineva, așteptând ziua următoare, când trebuia să fie externat!

 

Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al copilăriei mele![1]     

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

ORBUL

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

         Vezi un om orb, care nu vede calea, nu stie unde merge si, nevazând nimic înaintea sa, nu zareste nici prapastia în care este gata sa cada. De la aceasta întâmplare întoarce-ti cugetul spre orbirea sufleteasca, caci pacatosul care a fost cuprins de ea nu desluseste binele si raul, nu stie încotro merge si nu-si vede pierzania întru care sta gata sa cada. Primejdioasa e orbirea cea trupeasca, însa cea sufleteasca este mai pustiitoare! Mai bine e sa fii lipsit de vederea cea trupeasca decât de cea a sufletului. Întâmplarea si cugetarea aceasta ne povatuieste sa ne rugam lui Hristos, Cel Care da vedere orbilor: „Cauta, auzi-ma, Doamne, Dumnezeul meu; lumineaza ochii mei, ca nu cândva sa adorm întru moarte” (Psalmul 12, 4).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 78.

 

 

 

PAPUCII STRAMTI

Sfantul Simeon din Dajbabe

 

 

Pantofii strâmti la drum provoaca rani, iar gândurile necurate în mintea omului duc la pacat.

 

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53



In Memoriam: Prof. Vasile Prescure

 

 

Am aflat zilele acestea, cu multă părere de rău, că s-a stins cel ce mi-a fost profesor în seminar, Vasile Prescure. Mi-a predat de-a lungul anilor Catehismul, Dogmatica, Filozofia, Psihologia și Logica.

 

Era originar de undeva din părțile Făgărașilor, satul Boholț. Era necăsătorit, la vârsta de 40-45 ani. Când îl vedeai, credeai că este întruchiparea lui Domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Era foarte grijuliu față de aspectul lui exterior, de haine, încălțăminte, față, păr. Nu era vorba de eleganță, ci de o curățenie și ordine duse până la extreme. Pantofii îi erau întotdeauna lustruiți, oglindă, hainele curate, călcate, nu neapărat noi. Umbla proaspăt bărbierit, tuns scurt, pieptănat, cu părul dat pe spate. Mâinile și le ținea mereu la piept, parcă la o permanentă rugăciune. Călca grijuliu, ca o pisicuță pe un teren murdar, ferindu-se să nu-și păteze  lăbuțele. Era nelipsit de la slujbe. Ședea în picioare tot timpul slujbei, cu capul plecat și mâinile adunate la piept, doar din când în când își ridica privirea, când se auzea vreun zgomot sau vreo șoaptă. Nu l-am auzit citind rugăciuni sau cântând la strană.

 

La clasă își dădea  splendoarea sa. Ne dicta lecțiile, fiindcă nu aveam manuale. Notițele sale erau judicios întocmite, pe calapodul lecțiilor model, cu multe informații bine structurate. Era mulțumit și dădea note mari, dacă îi reproduceai textul predat. Nu încuraja prea mult gândirea elevului, ci mai mult memoria, socotind că suntem la vârsta acumulărilor.

 

De îndată ce-i mai rămânea timp din ora de curs, ori în zilele când era de serviciu pe școală, ori în cazul în care lipsea un alt profesor și dânsul fiind liber în ora aceea venea să-l înlocuiască, ne ținea meditații. Ne vorbea de lecturile sale, de cărțile românești și străine, pe care le citise în ultima vreme, de articolele din revistele teologice. Avea un fel al său de a capta atenția și-l ascultau chiar și cei mai puțin interesați de problemele respective. În orele acelea de meditații ne cerea să-i punem întrebări și fiecare răspuns devenea un curs, o lecție de amploare, o revărsare a prea plinului său sufletesc și intelectual. Filozofia și istoria filozofiei erau temele lui preferate. Niciodată, însă, nu ne-a vorbit despre marxism, despre materialismul istoric și dialectic. Când vreunul care făcuse și liceul îl ruga să ne facă o comparație între aceste sisteme și religie, sau, pur și simplu, să ne vorbească despre ele, spunea șoptit, ridicând degetul arătător spre cer:

 

,, - Toate la timpul potrivit! Acum încă nu a sosit vremea să vorbim despre ele!”

 

Peste mulți ani de la absolvirea seminarului, după 1989, l-am întrebat de ce evita să ne vorbească despre aceste subiecte. A răspuns fără ezitare:

 

,, - De frică, măi, copii! Până seara aș fi fost arestat. Credeți că noi nu eram conștienți, că printre voi se află și turnători?”

 

Din meditațiile ținute de Domnul Profesor Vasile Prescure, ,,nea Vasile”, cum îi spuneam noi, elevii, am învățat mai multă teologie, filozofie, logică și psihologie decât în toate școlile prin care am trecut. Când am văzut, mai târziu, cursuri de psihologie, de logică sau de filozofie, am rămas uimit. Cât de frumoase și ușor de însușit erau domeniile acestea sub îndrumarea profesorului meu și cât de încurcate, de savante și de neînțeles erau în acele cursuri. Nu numai despre aceste domenii ne vorbea Profesorul, ci despre viață, despre familie, despre dragoste. A fost ca o binecuvântare pentru elevii seminarului, fiindcă ne-a descoperit frumusețile Teologiei mai mult decât oricare alt profesor și ne-a făcut să iubim Preoția. Spusele lui erau legate  de faptele sale, de viața sa, ci nu erau doar vorbe în vânt.

 

Domnul Prescure era de o probitate morală rară. Nu i-ar fi putut nimeni reproșa ceva în această privință. Un coleg al meu își făcea socotelile către sfârșitul anului: ,,Lui nea Ilie i-a dus mamița un miel de Paști,  lui Calu o damigeană de țuică, cu nea Nicu a vorbit unchiu-meu, directorul de la bancă, numai de nea Vasile nu se poate apropia nimeni. La el trebuie să învăț!” Și în ultimele 2-3 luni ale anului școlar colegul meu învăța numai la obiectele predate de Domnul Prescure. La examenele de sfârșit de an, la aceste obiecte lua, cu chiu cu vai, notă de trecere, iar la celelalte lua 7-8. De! Inspirația!

 

Domnul Profesor Prescure era zgârcit la scris. Făcuse masteratul în Teologie, apoi, dezamăgit, întrerupsese studiile. Spunea că nu găsea în acele forme de învățământ sâmburele Teologiei. Abia după 1989 și-a mai dat drumul în presă și a devenit unul dintre cei mai căutați autori teologi. A avut peste o mie de elevi, care au devenit preoți. În 1978 a fost hirotonit diacon la seminar, apoi în 1981 a fost tuns în monahism la Mânăstirea Lainici, iar în 1984 devine arhimandrit. După pensionarea de la seminar a devenit stareț la Mânăstirea Sadova, unde a rămas 17 ani, iar din 2010 s-a retras la Mânăstirea Prislop. Îl cunoscuse încă din copilărie pe Părintele Arsenie Boca, se spovedise adesea la dânsul și acum voia să fie cât mai aproape de el. A scris și o carte despre viața și opera Sfântului Ardealului.

 

S-a stins în toamna târzie al lui 2015 și a fost înmormântat lângă Părintele Arsenie, așa cum își dorise toată viața ca să-i fie cât mai aproape.

 

Dumnezeu să te ierte, Părinte Vasile![1]

 

[1] In memoriam: Prof.  Vasile Prescure, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XV(2016), nr.  320, pp.  4-5; în ,,Armonii culturale”, Adjud, 2016, 13 mart., ediție on-line (http:// armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2016, 17 mart., ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis. wordpress. com);în  vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,  vol.  VIII, 2016, 592-595;

 

 

 

Rugăciunea la Maica Domnului

Arhimandrit Chiril Pavlov

 

 

Ştiţi din istorie că înaintaşii noştri, creştini ortodocşi, erau oameni foarte temători de Dumnezeu şi totdeauna aveau credinţă tare şi adâncă în mijlocirea cea cerească a Maicii Domnului. Şi Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credinţa lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor ce alergau la ea cu nădejde. Este greu să arătăm vreun necaz sau nenorocire de care să nu-i fi izbăvit Maica Domnului când ei alergau la ea cu credinţă şi rugăciune fierbinte.

 

Prin mijlocirea şi ocrotirea ei erau tămăduiţi cei ce sufereau de boli cu neputinţă de tămăduit. Mulţi erau izbăviţi de moarte năprasnică, de tâlhari, de înec, de foc, de îngheţ. Prin mijlocirea ei se curmau nenorocirile omenirii: incendiile, foametea, războaiele. Sate, oraşe şi regiuni întregi, prin rugăciunile Împărătesei Cereşti, erau izbăvite de boli aducătoare de moarte şi pierzătoare. Şi multe alte exemple ale ocrotirii ei cunosc dreptslăvitorii creştini.

 

(Arhimandrit Chiril Pavlov, Lauda Maicii Domnului, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 10)

 

 


ÎPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica a 21-a după Rusalii - Pilda semănătorului



In memoriam – Prof. Univ. Nicolae Lungu

 

Nicolae Lungu(1900-1993) a fost profesor la Facultatea de Teologie din București, dirijorul corului catedralei patriarhale, omul de numele căruia se leagă uniformizarea și românizarea muzicii bisericești, dar și numeroase coruri în care a prelucrat muzica populară.

L-am avut profesor la facultate în primii trei ani. Era la sfârșitul carierei didactice. Era un bătrânel scund, plinuț, vioi, glumeț, dar iute la mânie. Era un țăran intelectual. Din cauza vârstei pierduse autoritatea în fața studenților. Se mai adăugau și anumite șubrezenii la auz și vedere.

Puțini mai eram cei care-i acordam respectul cuvenit. Era foarte încântat de noi și ne socotea prieteni ai lui. Ajuta mult pe asemenea studenți. Aproximativ 80%  nu-l mai respectau însă. Îl considerau ca pe o sperietoare, ca pe un bătrân depășit. Îmi amintesc că la orele de curs, când venea neînsoțit de asistentul său Nicu Moldoveanu, era o adevărată parodie. Noi eram cam 120 de studenți în sală. Trecea la catedră. Bătea cu diapazonul, cu pumnul, cu piciorul, striga, drăcuia, degeaba. ,,Diavolii” râdeau, șuierau, bocăneau, de-ți venea să-ți iei câmpii.

,,- Al dracului de student!” scrâșnea maestrul Lungu.

,,- Măi, copii, măi! Voi nu știți, mă, că eu la vârsta voastră urmam două facultăți ziua și descărcam două vagoane de marfă  în gară noaptea, ca să mă pot întreține! Am fost copil de țăran, mă, plecat de pe brazdă acum șaptezeci de ani, dar mi-a plăcut cartea și le-am făcut cinste părinților mei! Voi, poftim! Sus culcare, jos mâncare, la mijloc plimbare! Toate de-a gata, iar aici îmi faceți mie, profesorul vostru, zile fripte! Mă duc eu acu la patriarh!

Făcea referire la faptul că facultatea avea la parter sălile de cursuri, la subsol sala de mese și la etaj dormitoarele.

În timpul unei astfel de dojane, câte unul miorlăia, altul dădea drumul la radio la maximum sau făcea cine știe ce altă năzbâtie. Maestrul nu auzea sau se făcea că n-aude. Privea în gol, pe deasupra noastră, fără să fixeze pe vreunul. Când aducea vorba de patriarh, toți tăceau. Bietul om credea că a sosit momentul să înceapă. Atingea repede diapazonul de colțul catedrei, îl ducea la ureche, dădea tonul și când, într-o încordare maximă, aștepta să ne-audă prea distinsele voci, un trosnet se auzea pe undeva, un pupitru răsturnat, o oglindă spartă, ori vreunul sărea țipând, pretextând o imaginară înțepătură din partea unuia dintre colegi. Bietul profesor își pierdea orice răbdare, scrâșnea un ,,- Al dracului de student! La patriarh mă duc!” Ieșea în fugă din sală în hohotele și aplauzele studenților. Câte unii strigau după el: ,,- La patriarh! La patriarh!” Nu se ducea însă niciodată. Nu cred că ar fi făcut vreun rău cuiva. Uita repede, ori se făcea că uită. Când îl reîntâlneai, amenința cu degetul și râdea.

Nicolae Lungu a fost pentru mine cel mai mare muzician cunoscut. Avea un anumit spirit regizoral. Piesele muzicale dintr-un program erau înșiruite cum numai el știa. Fiecare piesă era însoțită de anumite elemente deosebite, care-i dădeau o anume spontaneitate și inedit: bătaia toacei undeva afară, strigături, chiuituri, gesturi numai de maestru știute. Totul trebuia să atingă perfecțiunea.

Când, la repetiții sau la orele de curs, era de față asistentul său, Nicu Moldoveanu, un om închis, dur, serios, răzbunător, lucrurile mergeau de minune. Se auzea atunci musca în tavan. Atunci maestrul era în largul său și-și arăta adevărata valoare. Repetițiile mergeau strună. Nimeni nu îndrăznea să-l bruieze în vreun fel. Moldoveanu atât ar fi așteptat.

Îmi amintesc că la un  cor cu joc oltenesc, pe care și acum îl știu pe de rost, pe note(sol-la-si-re, sol-la-si, sol-la-si-re, si-la-sol….), ritmul nu era destul de accelerat. Toate încercările maestrului de a ne înviora dădeau greș. Atunci a început să imite pe un bătrân șchiop, cu traista în spinare, care abia se târăște pe drum. Se plimba astfel prin fața corului și cânta rar, târșit:

,,- Foaie verde maghiran, măi….

M-a făcut muma oltean, măi….

Întrerupea, căsca. Ne prăpădeam de râs. Atunci a zis:

,,- Vedeți, bă, boșorogilor, cum cântați voi? Vă e gândul la mâncare, la plimbare, la culcare și la marțafoaice, dar nu la cor! Să tremure pământul cu voi, mă, când cântați piesa asta!”

Și a început maestrul să joace o sârbă și să cânte melodia, de-ți venea să te scoli și de pe pat de moarte de-ai fi fost. Alte și alte istorioare au rămas multora despre maestru.

Într-o zi ne-a spus:

,,- Uniunea Compozitorilor m-a ținut mulți ani la ușă. Socotea compozițiile mele depășite, semănătoriste. Membrii compuneau acele ,,scherțando de broaște”, zise muzică modernă, pe care nu le înțelegea nimeni. Ei cântau, ei se apreciau unii pe alții, ei se premiau. Într-o bună zi, Domnul Ceaușescu i-a luat în primire și le-a spus: ,,- Ce-i cu muzica asta a voastră, mă? Pentru cine o scrieți? Credeți că vă ascultă cineva? Credeți că poporul înțelege muzica voastră? Scrieți și compuneți, mă, pentru popor! Inspirați-vă din creațiile lui și redați-i muzica adevărată, că numai așa ajungeți la sufletul lui! Era exact ce făcusem eu! Ăștia au început să dea din colți în colț. Abia atunci și-au adus aminte de mine și de muzica mea. Au venit și m-au luat pe sus. M-au lăudat care mai de care, m-au băgat în Uniunea Compozitorilor, mi-au pus piesele în programele spectacolelor, le-au transmis la radio și la televiziune! Le-am spus-o de la obraz: Până acum nu m-ați văzut?!”

Îmi amintesc însă spectacolul de la Ateneul Român, dat în cinstea împlinirii a 75 de ani ai maestrului. M-am nimerit în București și m-am dus și eu. El însuși a dirijat corul ,,Madrigal”. A fost un spectacol cum rar se poate întâlni. Sala era plină până la refuz. Cei mai mulți plângeau ca niște copii. Maestrul Lungu era în culmea fericirii sale. Avea un fel deosebit de a dirija. Parcă plutea.

La sfârșit, în loc de a coborî de pe podium ca orice bătrân de 75 de ani, a făcut o surpriză tuturor, la care nimeni nu s-ar fi așteptat. A făcut o săritură cum numai la marii fotbaliști am văzut, când se aruncă să dea cu capul în minge, sau, aș zice eu, ca un ieduț primăvara. Sala a aplaudat frenetic. Pe fețele tuturor curgeau lacrimi: de fericire, de regret, de impresia momentului, nu știu. Știu doar că maestrul Lungu  voise să mai arate încă o dată, într-un mod original, că nu-i este frică de bătrânețe, că se socotește tot tânăr, așa cum i-a fost întotdeauna sufletul.

Dumnezeu să vă ierte, Maestre, și să vă așeze dirijor în corul îngerilor Săi![1]




[1] In memoriam: Prof.  Nicolae Lungu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  423, pp.  4-5; în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 29 iun.  2020, ediție on-line(http:// armoniiculturale. ro); în ,,Logos și agape”, Timișoara, 29 iun.  2020, ediție on-line(http://www.  logossiagape. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 29 iun. .  2020, ediție on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.  com/category/ biserica); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 370-375.

 

 

MICSORAREA UMBREI

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

Vezi ca, pe masura ce soarele se apropie, umbra tot mai mica se face. Asemenea si inima cucernica: cu cât Dumnezeu vine mai aproape de ea cu lumina si darurile Sale, cu atât mai mult îsi cunoaste nimicnicia si se smereste înaintea Domnului si a oamenilor, socotindu-se pe sine mai mica decât oricine. Ori, dimpotriva, pe masura ce soarele se îndeparteaza, umbra creste tot mai mult; când luminatorul zilei merge spre apus, umbra se mareste mult, însa îndata ce apune, piere si umbra cea mare. Întocmai se face si cu omul: cu cât mai mult se departeaza de el Dumnezeu, cu atât mai tare se preamareste si se înalta pe sine în inima sa; si pe masura ce tot mai mult se ridica în slavi, se înstraineaza si Domnul de el; si asa cum dispare umbra atunci când soarele se ascunde, asemenea pier cei ce se socotesc pe sine mari, când Se tainuieste Dumnezeu de ei. Dintru aceasta întâmplare ne învatam, crestine, ca:

1) Adevarata smerenie este nedespartita de neprefacuta evlavie si pururea se însoteste cu aceasta.

2) Cu cât este mai cucernica inima, cu atât este ea mai smerita. Caci pe masura ce omul este luminat tot mai mult de harul lui Dumnezeu, îsi vede mai limpede nevrednicia, asa cum, atunci când suntem învaluiti tot mai mult de lumina fireasca, zarim tot mai bine atât metehnele de pe chipul si mâinile noastre, cât si gunoiul din casa. Astfel, vazând ca este nevrednic, omul se smereste.

3) De nu se gaseste într-o inima smerenia, ci mândria staruieste în ea, atunci nu se poate afla nici cucernicia în una ca aceasta. Caci un asemenea om nu-si cunoaste netrebnicia si de aceea nu este loc în el pentru evlavie, întrucât aceasta din urma nu poate sta acolo unde lipseste Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le sta împotriva”, dupa cum zice Scriptura (1 Petru 5, 5).

4) Acea inima care nu se straduieste a pricepe cât de nevrednica este si ramâne întru mândria sa, pâna la urma se pierde si piere asa precum dispare o umbra dupa ce apune soarele.

5) Din acestea ne învatam a cauta adevarata evlavie si întelegerea nevredniciei noastre, adica, de vreme ce voim sa avem în inimile noastre o cucernicie neprefacuta, atunci trebuie sa ne cunoastem în fel si chip netrebnicia si nimicnicia, smerindu-ne în asa masura, încât sa caute spre noi Dumnezeu, „Cel Ce cauta spre cei smeriti”, si sa ne daruiasca harul Sau.

6) Întrucât avem o inima stricata pâna în adâncuri si prin fire suntem orbi cu ochii cei duhovnicesti, din care pricina nu ne putem vedea saracia si pacatosenia, ni se cuvine sa suspinam catre Dumnezeu, pentru ca El Însusi sa ne lumineze si sa ne arate întinaciunea noastra. Atunci vom cunoaste ca noi de felul nostru suntem întocmai ca si umbra ce umbla dupa trup si care se misca atunci când este trupul în miscare; când acesta sta, ramâne si ea neclintita, iar daca trupul se îndeparteaza, îi urmeaza lui.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 142

 

 

RAMURA USCATA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi într-un pom o ramura ce s-a uscat din pricina ca n-a mai avut în sine seva care-i tinea viata. Pricepe de aici ca întocmai ca o ramura uscata este acel crestin care nu are o credinta vie, a carei viata se vadeste prin dragoste si prin celelalte roade ale sale. Unul ca acesta prin nimic nu e legat de Hristos, Care este „vita cea adevarata” (Ioan 15, 1) si nici de crestinii cei neprefacuti, care sunt duhovnicestile „madulare ale trupului Sau” (Efeseni 5, 30). Înstrainat va fi el de nadejdea vietii celei vesnice atâta vreme cât va ramâne asa cum se gaseste. Pe unul ca el îl înspaimânta Dumnezeu cu Judecata Sa: „Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10). Aceasta întâmplare si cugetarea asupra ei te povatuieste, crestine, sa te cercetezi pentru a vedea daca ai si tu credinta care se arata prin roadele sale, adica prin faptele cele bune.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 117



In memoriam: Prof. Florian Vlădica

 

S-a stins de curând un mare Om, un cărturar de elită, un cald prieten.

 

A văzut lumina zile cu trei sferturi de veac în urmă în Podenii Mehedințiului. Cu muncă, cu stăruință și cu competență, a străbătut straturile sociale unul câte unul. A ajuns dascăl de limba română în învățământul gimnazial și apoi în cel liceal. A predat ca lector de limba română la o universitate în Suedia mai mulți ani. A împlinit funcții administrative în învățământul mehedințean. Peste tot s-a distins ca un om muncitor, competent și incoruptibil. A scris nenumărate articole în presa din județ, din țară și din străinătate. A scris cărți. În tot și în toate se putea vedea cu ușurință dorul și dragostea de locurile natale, de limba și istoria românească. A adunat folclor și documente din satele de munte ale Mehedințiului. De câte ori avea prilejul, povestea că la Muzeul de Istorie al României se află un document descoperit de dânsul, care constituie cea mai veche atestare documentară a orașului București, fiind emis de un voievod pribeag aflat în drum spre Banat sau Transilvania. Cred că era vorba de Mircea Ciobanul.

 

Era un împătimit călător. Împreună cu soția, călătorea în țară și în străinătate. Ajutați de fiul lor din Canada, ori de fiica din Franța, au vizitat majoritatea țărilor europene și aproape toate marile obiective turistice de pe continentul nord-american. În vara anului trecut ajunseseră și în Dubai…

 

Știa să se apropie și  să-l asculte pe fiecare. Prezența și discuția cu dânsul îți dădea încredere că nu-i totul pierdut. Dădea sfaturi chibzuite sau, dacă nu avea soluții, măcar te încuraja și te mângâia. Nu scăpai până nu se convingea că ți-ai recăpătat curajul de a merge mai departe. Avea multe planuri de viitor. Își iubea familia și mai ales nepoțeii. Cultiva prieteniile trainice, ținea legătura cu colegii de școală, cu numeroși cunoscuți, foști elevi  și nenumărații prieteni.

 

Mehedințiul, cultura română, familia, prietenii și cunoscuții au pierdut un mare Om!                 

 

Dumnezeu să te ierte, Domnul Profesor![1]

                      Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 [1] In memoriam: Prof.  Florian Vlădica, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIII(2014), nr.  273, p.  5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vl. VII, 2015, pp. 547-548; în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr.  Severin, an.  XXII(2020), nr.  1043(27 aug.), p.  12;

 

 

 

GREUTATEA TRUPULUI

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Sufletul este puternic, de aceea si poate „tine” greutatea trupului; acesta însa este neputincios, îl poate doborî lesne materia, chiar daca este de o obârsie cu el. Prin comparatie, si Dumnezeu, Care este duh, tine tot universul, ca si când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufletul omului, cu binecuvântata de Dumnezeu usurinta, îsi poate supune trupul sau, ba chiar si pe al altora, cu duhul (precum vedem ca fac sfintii). El face ca, în timpul rugaciunii, cuvintele acesteia sa se prefaca lesne în duh. Omul trupesc însa se supune la fiecare pas materiei trupului si se împiedica în litera rugaciunii, nefiind în stare sa o prefaca în duh, fiind el însusi doar trup. Duhul sfânt si curat al rugaciunii nu poate fi patruns de duhul necurat, captiv al trupului.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 49




In memoriam: Prof. Dr. Ing. Ion Popescu

 

 

În ultima zi a lunii decembrie 2014, pământul Malovățului a învelit ca o mamă  trupul neînsuflețit al celui ce a fost Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Popescu.

 

S-a născut în familia numeroasă a lui Alexandru și a Verginei Popescu din Malovăț, la 24 aprilie 1936. Și-a început lungul drum al învățăturii la Școala din Malovăț(1940-1947), a continuat la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin(1947-1954), apoi la Facultatea Tehnico-economică, Secţia Industria Construcţiilor de Maşini(1954-1959) din București, obținând statutul de inginer; Facultatea de Economie (1964-1967), obținând statutul de economist. Au urmat imediat studii post-universitare printr-un master în ştiinţe economice (1967-1969) și un altul în ştiinţe politice(1975). Toate aceste strădanii au fost încununate de un doctorat în economie(1968-1970). Nu au întârziat recunoașterile academice interne:  Profesor titular şi Prorector Universitatea „Spiru Haret”; profesor asociat Universitatea „Politehnica” Bucureşti, Cercetător ştiinţific principal la Institutul Român pentru Studii Internaţionale;  Membru al Fundaţiei „România de Mâine”; Membru al Societăţii Române pentru Inginerie şi Management Industrial;  Membru al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România; Membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România; Membru al Uniunii Ziariştilor din România; Nominalizat în „Dicţionarul specialiştilor” în ştiinţă şi tehnologie, Editura Tehnică – Bucureşti, ediţia I, vol. II. Nici recunoașterile internaționale nu s-au lăsat așteptate:  Director general adjunct al „International Biographical Centre” of Cambridge-England; Membru al Academiei Mondiale de Cibernetică de la Lugano, Elveţia; „Diplomă de merit” pentru contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului, a colaborării universitare internaţionale, acordată de I.B.C. Cambridge – England; Nominalizat în ediţia a 26-a a „Dicţionarului Biografic Internaţional” de la Cambridge – Marea Britanie; „Om internaţional al anului” universitar 1997-1998, titlu conferit de Institutul Biografic Cambridge I.B.C. – Marea Britanie şi de Institutul Biografic American (A.B.I, S.U.A.); Membru al Comitetului de Avizare a Cercetării din I.B.C. – Cambridge, Marea Britanie, şi A.B.I. – S.U.A. A ocupat funcții dintre cele mai înalte în viața științifică, politică și socială: inginer-cercetător, şef secţie la  Institutul de Cercetări şi Studii Energetice, Bucureşti (1959-1962):  publicist şi lider al tineretului din România(1962-1971); consilier, director adjunct, director, ministru consilier la Ministerul Afacerilor Externe (1971-2000); asistent, lector, conferenţiar, profesor universitar asociat la  Universitatea „Politehnica” Bucureşti; profesor titular, şef de catedră, decan, prorector la  Universitatea „Spiru Haret” din București.

 

Roadele studiilor și experienței sale științifice și didactice  au fost fixate în peste 100 comunicări ştiinţifice la sesiuni şi simpozioane interne şi internaţionale,  în peste 30 studii şi analize, note de curs pentru pregătirea universitară şi post-universitară; peste 30 de volume apărute în edituri româneşti de prestigiu, peste 200  articole şi reportaje publicate în mass-media, cât și în 6 invenții brevetate de OSIM.

 

Spațiul nu ne permite să menționăm aici toate titlurile acestor lucrări, ci doar titlurile cărților: Popescu Ion ş.a., Educaţia adulţilor, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pag. 386; Popescu Ion ş.a., Tânăra generaţie a României, Editura Politică, Bucureşti, 1969, pag. 328; Popescu Ion, Dialogul ştiinţă-producţie, Editura IDT, Bucureşti, 1970, pag. 213; Popescu Ion, Tineretul şi revoluţia ştiinţifică-tehnică, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pag. 218; Popescu Ion, Sistemul ştiinţă-tehnologie, Academia de Ştiinţe Social-politice, Bucureşti, 1972, pag. 276; Popescu Ion, Turcu Edmond, Energia, încotro?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, pag. 312; Popescu Ion ş.a., Sisteme informatice pentru conducere, Institutul Politehnic, Bucureşti, 1974, pag. 326; Popescu Ion, Teorie şi practică  în  analiza sistemelor de conducere, vol. I: Evaluarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, pag. 354; Popescu Ion, Organizarea sistemelor de producţie, Institutul Politehnic, Bucureşti, 1976, pag. 421; Popescu Ion ş.a., Sisteme informatice şi analiza activităţii întreprinderilor, Editura INID, Bucureşti, 1977, pag. 314; Popescu Ion, Moţoc Ion, Autobuze cu motoare diesel-orizontale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, pag. 397; Popescu Ion, Eficienta sistemelor de producţie, Editura Tehnică,  Bucureşti, 1979, pag. 317; Popescu Ion, Optimizarea sistemelor de conducere, Academia de Ştiinţe Social-politice, Bucureşti, 1980, pag. 419; Popescu Ion, Teorie şi practică  în  analiza sistemelor de conducere, vol. II: Proiectarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1981, pag. 367; Popescu Ion ş.a., Tehnologii neconvenţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, pag. 336; Popescu Ion ş.a., Introducere  în  fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 318; Popescu Ion, Rădulescu Dorin, Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986, pag. 308; Popescu Ion, Teorie şi practică  în  analiza sistemelor de conducere, vol. III: Optimizarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, pag. 468; Popescu Ion, Hoinar prin Europa – note de călătorie, Editura Topaz, Bucureşti, 1995, pag. 296; Popescu Ion ş.a., Optimizarea consumului de combustibil, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996; Popescu Ion, Paradigme ale progresului social-economic, vol. I: Cercetări de econometrie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag. 315; Popescu Ion, Paradigme ale progresului social-economic, vol. II: Studii despre tendinţele globale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 298; Popescu Ion, Paradigme ale progresului social-economic, vol. III: Studii despre problemele specifice tineretului, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 342; Popescu Ion, Certitudine şi risc  în  tranziţia economică, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag298.; Popescu Ion ş.a., Noua economie şi societatea informatională, Editura Mondo Ec, Craiova, 2001, pag. 325; Popescu Ion ş.a., Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. I: Baze teoretice şi metodologice, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2001, pag. 418; Popescu Ion ş.a., Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. II: Aplicaţii – studii de caz, exemple numerice, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 307; Popescu Ion ş.a., Gândirea prospectivă în Administraţia Publică, Editura Eficient, Bucureşti, pag. 347; Popescu Ion, Legendă şi adevăr, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2002, pag. 234; Popescu Ion, Tendinţe şi valori în cunoaşterea şi orientarea viitorului, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 186.

 

Invențiile sale se pot înscrie la loc de cinste în rândul cuceririlor tehnicii moderne: Freză cu vidia încastrată radial, brevet nr.1037 din iulie 1961; Matriţă  pentru garnituri la pompele de noroi, brevet nr.8043 din iunie 1962; Sondă pentru stabilirea direcţiei de permeabilitate a lichidelor, brevet nr.9012 din octombrie 1962; Macara radială pentru greutăţi mici şi mijlocii, certificat nr.9621 din februarie 1963; Dispozitiv pentru extragerea plăcutelor vidia , certificat nr.10012 din mai 1963; Braţ telescopic pentru determinarea adâncimilor de forare  în  rocă dură, certificat nr. 10621 din octombrie 1963.

 

Era prezent în presa științifică, dar și în mass-media și cuvântul său era căutat și ascultat. Muncea mult. Era în stare să stea la masa de lucru de dimineața până seara și de seara până dimineața. Chiar și când venea la tratament, la Băile Herculane, se ,,blinda” cu cărți, cu fișe, cu caiete, fiindcă avea mult, foarte mult de făcut. Când avea posibilitatea, venea cu plăcere în satul natal. Era o bucurie să stai de vorbă cu dânsul. Parcă te citea și înțelegea ce te interesează și despre aceea vorbea. Era în stare să alcătuiască discursuri de ore întregi în mod spontan, pe baza imensului bagaj de cunoștiințe adunate de-a lungul vieții. Te cucerea cu vorba caldă, blândă, cu modestia care-l caracteriza, cu cunoștiințele sale vaste. Povestea frumos și avea ce să povestească despre cele petrecute în țară și străinătate. Cunoscuse multă-multă lume. Își dorea să scrie într-un viitor oarecare o carte autobiografică, intitulată Prinț și cerșetor sub trei dictaturi. Ar fi fost un adevărat document de epocă! În fiecare an trimitea câte un ajutor pentru biserica satului Malovăț.

 

Ion Popescu a fost fiul satului Malovăț, care s-a ridicat cel mai sus dintre toți consătenii săi pe scara socială, profesională, politică și intelectuală. Peste tot și-a reprezentat originile cu cinste, demnitate și competență.

 

Planuri avea pentru șapte vieții, dar la un moment dat inima n-a mai putut să țină pasul unui asemenea ritm de viață și de muncă. După câteva săptămâni de luptă cu viața, cu moartea, ochii lui Ion Popescu s-au închis pentru totdeauna, cu părerea de rău că mai avea multe de făcut, multe de scris.

 

A ales încă din timpul vieții un locșor în cimitirul satului natal, alături de părinți, de frați, de rude și a lăsat cu limbă de moarte că atunci, când va fi să fie, să-l aducă în Malovăț și să-l așeze alături de cei pe care i-a iubit, dar nu a avut niciodată timp suficient ca să stea cu ei de vorbă, așa cum ar fi dorit. Nu și-a construit cavou, ci a vrut să fie învelit doar în pământul de acasă.  Pe ultimul drum l-au însoțit un mare număr de consăteni.

 

Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, vrednic fiu al neamului românesc![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Prof.  Dr.  Ing.  Ion Popescu, în,,Scrisoare pastorală”, an.  XIV(2014), nr.   293, pp.  3-5; în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2015, 23 febr., ediție și on-line(http://www.  observatorul. com); în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda,  Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  VIII, 2016, pp.  192-208.

 

 

 

Harul tămâii

Starețul Dionisie Ignat de la Colciu

 

 

 Atunci când preotul tămâiază în biserică, vine harul tămâii căruia trebuie să i te pleci, ca să te smereşti.

 

Deci, nu la slujitorul din biserică te smereşti.

 

Nu, nu te smereşti lui. Sigur, slujitorul atunci e îndumnezeit. Fie el cât de păcătos, e îndumnezeit, pentru că vine cu harul acela. Ce zice preotul când tămâiază? „Tămâie Ţi-aducem Ţie, Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”. Vezi cu ce rugăciune eşti tămâiat? Şi-ţi fug toate gândurile cele rele cu tămâia aceea, cu fumul sfinţit pe care ţi-l dă preotul. Pentru că ce zici tu, ca preot? „Tămâie Ţi-aducem, Ţie Hristoase, Dumnezeul nostru [...] pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri trimite-ne nouă darul prea Sfântului Tău Duh”. Lui Dumnezeu Îi aduci tămâia aceea.

 

(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 150-151

 

 

 

PAHARUL DE LACRIMI

Parintele Paisie Olaru

 

 

Fiind seceta mare în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Parintelui Paisie, care zacea la pat: „Nu ploua, parinte, este seceta mare!” Iar el raspundea: „Sa ne rugam lui Dumnezeu cu lacrimi si sa postim, ca Domnul are de unde da, daca are cui da!” Dupa ce a început sa ploua, ucenicii i-au spus: „Parinte Paisie, ploua afara!” Iar el a început a plânge în pat si a zis ucenicului sau de chilie, monahul Gherasim: „Ada-mi si mie un pahar cu apa de ploaie de afara sa beau, ca cine stie ale cui sunt lacrimile acestea!”

 

Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 100




In memoriam: Preotul Nicolae Armășescu

 

  

În mai multe articole din ,,Scrisoare pastorală” apărute în numerele precedente am subliniat participarea preoților la Primul Război Mondial, moment decisiv în lucrarea de pregătire a Marii Uniri a Românilor de la 1 Decembrie. Redăm mai jos descrierea activității și jertfei unuia dintre preoții participanți la marea conflagrație mondială. Am găsit aceste însemnări în presa vremii și am prelucrat textul cum m-am priceput, ca să fie cât mai accesibil și convingător pentru cititorii noștri. Iată-l:

 

Noiembrie 1916. Toamna era în toate drepturile sale. Un cer mohorât, cu nori groși, cenușii și apăsători mărea tristețea acelor zile.

 

Ploaia rece burnița și frigul pătrundea până la oase. Pe străzile Bucureștiului vedeai tot mai mulți cerșetori, bolnavi și neputincioși cerând milă și pomană. Sărăcia însă era atotstăpânitoare în casele celor mai mulți, așa încât fiecare căuta să supraviețuiască el însuși împreună cu familia sa. În astfel de vremuri grele generozitatea era floare rară.

 

Bucureștiul era asediat de trupele germane. Armata noastră se retrăsese în mare parte spre Moldova, forurile conducătoare de asemenea. Doar Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici rămăsese în capitală, ca păstorul între oile sale la vreme  de cumpănă, restriște și jale.

 

În Spitalul Colțea erau toate paturile ocupate. Ba în unele zăceau chiar câte 2-3 bolnavi. Mulți dintre ei fuseseră însemnați pe front cu schije, cu gloanțe și cu răni adânci, ale căror urme aveau să nu se mai șteargă niciodată.

 

Într-un salonaș din partea de sud a clădirii suferea din greu Părintele Nicolae Armășescu. Originar din Tomșani jud. Vâlcea, păstorise până la începutul războiului cu cinste turma ce-i fusese încredințată. Când ceasul de primejdie sunase pentru țară, Părintele Armășescu a răspuns prezent și s-a alăturat fiilor săi duhovnicești plecați pe câmpul de luptă. A făcut parte din Regimentul 2 Vânători de Munte.

 

Părintele Nicolae era numai suflet pe front. Parcă ar fi avut șapte vieți în pieptul său. Pretutindeni era prezent, la căpătâiul muribunzilor și bolnavilor, pe câmpul de luptă adunând pe cei răniți. Peste tot găsea o vorbă de încurajare, o glumă chiar, așa încât devenise iubit de toți soldații și stimat de ofițeri.

 

Într-o zi, când se dădeau lupte dramatice pe văile și crestele munților, regimentul Părintelui Armășescu se afla, ca de obicei, în primele rânduri.

 

Moartea și viața se învălmășeau fără contenire, asemenea pământului care amesteca în el sânge și carne de om. Nimeni nu mai credea că va vedea ziua următoare, dar nimănui nu-i era frică. Luptau toți, care cum putea, cum îi era ordinul și arma, și văzduhul tot era o învălmășire de fum, de schije, de obuze, de gloanțe și pietre împroșcate. Un fum gros ca o ceață de pe Valea Dunării îmbrățișa totul, dând aspectul sumbru de iad pământesc. Fiecare palmă din trupul țării trebuia apărată cu prețul vieții. Nimic nu putea să fie prea mult, când era vorba de apărarea Patriei.

 

Părintele Armășescu, alături de câțiva brancardieri de la crucea Roșie, pătrundeau până pe linia frontului și adunau răniții. Nimic nu-l înfricoșa. Știa că are un Dumnezeu și o Patrie și ceea ce face el e sfânt. Viața sa nu mai conta, într-atât îi copleșiseră sufletul său milos suferințele groaznice ale răniților și mutilaților.

 

Dintr-un tranșeu s-a auzit deodată un urlet supraomenesc, care a acoperit pentru câteva clipe vaierul luptei. Părintele Armășescu n-a pregetat să alerge în direcția țipătului. În prima linie, într-un tranșeu, scăldat în sânge, se zbătea un soldat, fecior din Topșanii Vâlcii. Un obuz  îi sfârtecase trupul ca pe-o zdreanță, împărțindu-i-l în două. Conștient, totuși,  Ionică l-a recunoscut pe Părintele Nicolae.  A mai apucat să-i mai zică doar: ,, Grijește-mă, Părinte!” N-a mai așteptat părintele să-i zică muribundul a doua oară, că a scos repede Sfânta Împărtășanie  din buzunarul de la piept și și-a făcut datoria. Înainte de a-l atinge aripa morții, Ionică a apucat să primească Sfânta Împărtășanie, dar în clipa următoare un obuz s-a prăbușit lângă Părintele Nicolae, retezându-i și lui picioarele și mutilându-i rău restul trupului.

 

Acum se găsea de câteva zile în spital, fără speranță de scăpare. A rugat o călugăriță-infirmieră să-l anunțe pe colegul său, Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche. Acela îl cunoștea cel mai bine pe Părintele Nicolae, așa că a venit degrabă. Fuseseră colegi de seminar. Părintele Armășescu fusese premiantul  clasei, bun prieten, bun coleg, blând, harnic, inteligent.

 

Părintele Diaconescu a intrat în salonul în care-l aștepta Părintele Nicolae cu sufletul pâlpâind de emoție și cu lacrimi grele în ochi. Nu l-a lăsat să și le verse Părintele Nicolae. Ca unul care știa că nu mai are mult de trăit, i-a făcut semn să se apropie.

 

,, - Părinte Costică, mă iartă c-am să te rog ceva! Acasă le aveam pe toate, dar aici nu am nimic din cele de cuviință pentru îngropăciune. Fii bun și adă-mi dumneata un rând de veșminte mai vechi și îngrijește-te să mă îngropi după cuviință. Preoteasa și copiii mi-s departe, sub stăpânire vrăjmașă. Dacă-i vei întâlni vreodată, spune-le că am murit gândindu-mă la ei.  Mă doare mai mult sufletul decât trupul la gândul că Țara este călcată în picioare, dar mare e Dumnezeu! Mă voi duce și eu în curând la El, acolo sus, și-L voi ruga să ne mântuiască Țara de robia vrăjmașului….!”

 

A încercat Părintele Diaconescu să-l încurajeze, să-l consoleze, dar degeaba. Glasul îi pierise Părintelui Nicolae.

 

La câteva zile, la Sărbătoarea Sfinților Arhangheli, o căruță cernită ducea spre Cimitirul Ghencea trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae Armășescu. L-au îngropat alături de alți 993 ostași căzuți pentru întregirea Neamului[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

[1] In memoriam: Preotul Nicolae Armășescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XVIII(2018), nr.  385, pp.  1-3; în ,,Națiunea”, București, 2 dec.  2018, ediție on-line(http:// www. ziarulnatiunea. ro/category/firea-romanilor); în vol.  Scrisoare pastorală, vol.  X, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.  366 – 369;

 

 

 

UMBRA SI SLAVA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca, atunci când mergem înspre soare, umbra noastra vine dupa noi si, cu cât mai grabit fugim de ea, apropiindu-ne de luminatorul zilei, cu atât mai repede alearga si umbra în urma noastra, facându-se tot mai mare. Asemenea sunt si oamenii evlaviosi. Acestia se apropie de Dumnezeu, iar slava lor vine dupa ei; si pe masura ce ajung tot mai aproape de El, cinstirea le calca pe urme tot mai mult. Si cu toate ca ei fug de proslavire, aceasta alearga în urma lor si nu au cum sa scape de ea.

 

Ori, dimpotriva, atunci când venim dinspre soare, umbra parca ar fugi de noi; si cu cât ne departam mai mult de el, cu atât mai cu grabire se retrage umbra noastra. Astfel, desi alergam dupa ea, nu ne este cu putinta a o ajunge din urma: ea pururea le scapa celor ce încearca sa o prinda, oricât de mult ar fugi pe urmele ei.

 

Întocmai sunt si oamenii care au îndragit cele lumesti: pe masura ce se departeaza acestia de Dumnezeu, se retrage si slava de la ei si cu cât mai mult alearga dupa proslavire, cu atât mai mult fuge ea de ei. Prin acestea te înveti sa cauti a te apropia de Domnul prin smerenie, prin rugaciune, prin deprinderea virtutilor crestinesti si sa dispretuiesti slava lumii acesteia. Si atunci vei avea cinstire, desi nu o vei mai dori. Caci nu este preamarit acela pe care lumea îl mareste, ci acela pe care îl cinsteste Dumnezeu. Iar Domnul îl cinsteste pe cel care Îl proslaveste, dupa cum Însusi zice: „Eu îi voi cinsti numai pe cei ce Ma cinstesc, iar cel ce Ma defaima va fi dispretuit” (1 Regi 2, 30).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 141

 

 

 

INCENDIUL

Sfantul Simeon din Dajbabe

 

 

Pentru a stinge incendiile sunt echipe de pompieri, în timp ce pentru a linisti patimile sunt posturi aspre.

 

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.



In memoriam: Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu

 

 

Luni, 27 mai 2019,  a plecat spre veșnicii  prietenul meu din copilărie, Preotul Nicu Achimescu.

 

În vara anului 1968 am intrat în casa lui de la Șiroca și l-am cunoscut pe el, pe frații lui Gheorghe și Romică, pe tată lui Dumitru, ,,Dumitru de la Fag”, cum îi spunea lumea în sat și pe mama Romica. O familie de oameni primitori, omenoși, gata să te ajute, bucuroși de prietenie.  Eram de aceeași vârstă cu fiul cel mare al familiei, cu Gheorghe și aflasem că și el vrea să dea examen la seminar, ba mai mult, chiar fusese la Craiova și aflase toate detaliile privind actele necesare, probele de examen etc. M-am împrietenit  mai ales cu Gheorghe, iar la vremea potrivită ne-am  dus la examen. Eu am reușit, el a picat, dar în nul următor a încercat din nou și a intrat și el. A mai trecut un an și a venit la seminar și ,,prâslea” familiei, Nicu, băiatul cel mic.

 

Între cei doi frați era mare deosebire. Gheorghe era fire deschisă, comunicativă,  în timp ce Nicu era mereu tăcut, îngândurat, preocupat, cu cartea subsioară. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Nicu jucând fotbal sau alt joc. Dacă-l întrebai de vorbă răspundea scurt, la obiect, apoi se scuza și se retrăgea. Gheorghe era mai apropiat de mine decât de frate-său Nicu.

 

După seminar(1970-1975) a urmat studenția la Teologie în București(1976-1980), apoi doctoratul (1980-1982) tot la București. Același om, aceleași griji, aceleași preocupări. Mare surpriză a fost, când am aflat că a obținut o bursă la Universitatea din Tübingen(Germania), una dintre cele mai renumite universități europene, ca să-și continue studiile doctorale(1983-1984 și 1991-1992). Ce mândră era tanti Romica! Spunea tuturor  cunoscuților  unde a ajuns copilul ei!

 

Aceste studii au fost încununate cu teza de doctorat Die Vollendung des Menschen in Buddhismus. Bewertung aus orthodoxer Sicht (Desăvârșirea omului în budism. Evaluare din perspectivă ortodoxă), elaborată sub îndrumarea a doi mari teologi, prof. dr. P. Beyerhaus și prof. dr. J. Moltmann și titlul de doctor în teologie.

 

Am fost la nunta lui, la Șiroca, împreună cu mulți colegi de-ai lui de seminar și de facultate. Mireasa, tânăra Ana Cornelia era studentă la Medicină în Iași. Ce bucurie, ce frumos a fost!

 

Între anii 1986-1991 a fost profesor în cadrul Seminarului Teologic din Caransebeș, pentru disciplinele: Istoria religiilor, Teologie Dogmatică, Îndrumări Misionare și Limba franceză, apoi, din 1993, lector la  Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. În anul 1998 a promovat Conferențiar titular, iar în anul 2000, Profesor universitar. Din anul 2002 a devenit Conducător de doctorat la disciplina căreia i-a consacrat întreaga sa activitate: Istoria și filosofia religiilor. Consiliul Profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași l-a ales Decan pentru perioada 1993-1994 și 2000-2004.  Între anii 2005-2010, a fost Directorul Școlii doctorale din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Al. I. Cuza”. Vreme de opt ani: 2004-2012, a fost membru în Colegiul de Onoare al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. A funcționat în anii 2004-2005 și ca profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Catedra de Literatură comparată și estetică. Începând din 2008 s-a mutat la București, fiind solicitat să preia catedra de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie ,,Justinian Patriarhul”, unde a și devenit titular în 2012 și director al Școlii doctorale a facultății.

 

A ocupat diferite funcții și demnități, precum: membru al Academiei Germano-Române (2008), director al Centrului de Studii și Dialog Interreligios și Intercultural din cadrul Universității din București(din 2014), președinte al Comisiei de Teologie în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul Ministerului Educației și Cercetării(din 2011), membru în Consiliul Național General al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul aceluiași Minister(din 2011), Membru în Consiliul Studiilor Universitare de Doctorat (CSUD), Universitatea din București(din anul 2012), expert evaluator în cadrul Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS), membru fondator al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Știință și Filosofie, Universitatea București(din 2010), membru în Colegiul de redacție al periodicului ,,Ortodoxia”, revista Patriarhiei Române, membru în Colegiul editorial al Revistei Române de Bioetică(din 2000).

 

Opera sa, bogată, valoroasă și actuală, numără mai multe manuale universitare, volume (personale sau coordonate), zeci de studii științifice și sute de articole. Cităm câteva cărți ale sale: Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos(Iași, Editura Polirom, 1996); Istoria și filosofia religiei la popoarele antice(Iași, Editura Junimea, 1998), Budism și creștinism. Considerații privind desăvârșirea omului(Iași, Editura Junimea, 1999); India. Religie și filozofie(Iași, Editura Tehnopress, 2001); Noile mișcări religioase(Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002); Religii în dialog(Iași, Editura Trinitas, 2005); Universul religios în care trăim (București, Editura Trinitas,  2013); Religie, Modernitate și Postmodernitate (București, Editura Trinitas,  2013); Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice(București, Editura Basilica, 2015) și altele. A coordonat, de asemenea, numeroase volume colective în limba română și alte limbi. Momentul final l-a găsit lucrând asiduu la finisarea unui Dicţionar enciclopedic al religiilor!

 

Nu a fost scutit de necazuri. I-au murit părinții de timpuriu, sperând că într-o bună zi feciorul lor se va întoarce acasă. Până aproape de a pleca dincolo, o dată pe săptămână, la o anumită oră, mama Romica se urca în vârful unui deal - uneori chiar într-un pom acolo - și vorbea la telefon cu Nicu, fiindcă era singurul loc unde avea semnal. I-a murit fratele Gheorghe, preot la Șiroca. În 2012 a fost profund marcat de decesul soției sale, răpusă de o boală fără leac. El însuși se lupta cu o boală  perfidă, care l-a și învins. Au rămas în urma lui fiica Iuliana și cei doi nepoței, Ștefan și Mihai.

 

La înmormântarea lui a slujit însuși patriarhul Bisericii  Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care a și rostit un emoționant cuvânt de despărțire. Reținem un fragment din acest cuvânt: ,,Firea harnică şi ordonată a Părintelui Prof. Dr. Nicolae Achimescu, cultura credinței, a muncii corecte și a dreptății, cultură primită în familie, studiile teologice temeinice, experiența academică germană armonios altoită pe moștenirea românească, l-au impus în ochii tuturor ca pe un profesor universitar de vocație, lăsând astăzi posterității imaginea celui mai prestigios profesor și specialist român al momentului, în domeniul Filosofiei și Istoriei Religiilor. Strălucit și pasionat cercetător, Părintele Nicolae Achimescu a rămas mereu un om al credinței!”

 

Locul său de veci este în cimitirul Mânăstirii Cernica de lângă București.

 

Dacă mi-ar cere cineva să indic o minune săvârșită de Dumnezeu în zilele noastre, n-aș ezita să-l menționez pe Nicolae Achimescu, copilul sărac plecat de la oi și ajuns pe culmile culturii și învățământului românesc. Când vrea Dumnezeu….!

 

Dumnezeu să te ierte, frate Nicule, și să te primească în împărăția Sa![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Preotul Nicolae Achimescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIX(2019), nr.  398, pp.  2-4; în ,,Națiunea”, București, 13 iun.  2019, ediție on-line(http://www.  ziarulnatiunea. ro/category/religiespiritualitate); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 9 iun.  2019, ediție on-line(http:// armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 11 iun.  2019, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis. wordpress. com);   în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 11 iun.  2019, ediție on-line(http://www.  logossiagape. ro);în vol.  Scrisoare pastorală, vol.  X, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.  563-567;

 

 


„Legenda” Doamnei de la Valtos

de Spiros Simeon

 

 

Acolo undeva în munții regiunii Valtos îți vor spune despre o Doamnă. O Doamna a legendelor, a basmelor și a tradițiilor comunității de acolo.

 

În partea nord-vestică a județului Etoloakarnania se află regiunea Valtos. Acolo aproape a pustnicit într-o peșteră Sfântul Andrei Pustnicul. Acolo se află și așa-numita Doamnă a Valtului, așa cum mulți știu. Dar cine este această Doamnă? Numai una ar fi putut să fie. Și pe cine alta ar fi putut-o numi poporul Doamnă, fără numai pe Maica Domnului…

 

Doamna din Valtos, cunoscută și sub numele de Panaghia Arethiotissa, stă acolo de veacuri și ascultă fiecare rugăciune, fiecare cerere a evlavioșilor ei închinători.

 

În acele locuri, așa cum se păstrează în tradiție, în anii stăpânirii turcești, un cioban vedea o lumină slabă albăstruie, care uneori se întărea, iar alteori era gata să se stingă. După o vreme acel cioban s-a hotărât să meargă în acel loc de unde provenea acea lumină „ciudată”, ca să se încredințeze despre ce este vorba.

 

Povățuindu-se după lumină, urcă un deal și ajunge înaintea unui copac, de la rădăcinile căruia, care erau acoperite de pământ, a văzut că ieșea acea lumină albăstrie. Privind mai bine, și atunci când ochii i s-au limpezit și s-au obișnuit cu acea lumină străină, vede o Icoană pe jumătate îngropată la rădăcinile copacului. O icoană veche a Maicii Domnului din chipul căreia se revărsa acea lumină necreată, albăstruie strălucitoare, și lumina acel loc, făcându-l văzut în regiunile din jur.

 

Ciobanul a fost cuprins de emoție și teamă, și dându-și seama despre cine este vorba, a îngenunchiat și cu lacrimi în ochi s-a închinat la Icoana ei. Printre rugăciunile, mulțumirile și doxologiile sale, ciobanului i-a scăpat și o făgăduință greu de împlinit. A făgăduit să facă biserică și mănăstire, de vreme ce lui, neînsemnatului și smeritului cioban, a hotărât Maica Domnului să-i descopere Icoana ei.

 

Trecând noaptea și răsărind soarele, i-a venit ciobanului un gând: „Cum am îndrăznit eu, neînsemnatul și săracul, să fac o astfel de făgăduință? Aceste făgăduințe au trebuință de mulți bani, iar eu sunt un om care nu am nici un ban”.

 

Dorința fiind mare și făgăduința grea, pentru aceasta se împlinește un lucru neobișnuit, pe care unii îl consideră basm, iar alții îl cred drept minune străină.

 

Trei catâri încărcați cu florini de aur au pornit la drum, ca și cum o mână nevăzută îi povățuia prin păduri și văi. Unul dintre ei s-a oprit la Drimonari, acolo unde s-a zidit mai apoi Mănăstirea Floriados. Ceilalți doi catâri și-au continuat drumul lor cel lung.

 

Al doilea catâr s-a oprit pe o coastă, care se vede de la localitatea de astăzi Embessó, acolo unde mai târziu s-a construit Mănăstirea Sfântului Apostol Toma, ucenicul Mântuitorului nostru.

 

Al treilea catâr și-a continuat drumul încă două zile și două nopți fără să se oprească și să se odihnească sau să mănânce și să bea, trecând peste munți, văi și râuri, până ce a ajuns în vârful dealului și s-a oprit lângă acel copac.

 

Ceasurile treceau și catârul stătea nemișcat. Ciobanul nevăzând niciun om apropiindu-se, a hotărât să meargă și să-l descarce. După ce l-a descărcat, catârul a dispărut în pădure. Ciobanul uimit privește la încărcătura pe care abia a descărcat-o de pe catâr și vede încărcătura plină de florini de aur. Socotind aceasta drept semn al Maicii Domnului, a început să zidească acolo o mănăstire în cinstea ei.

 

Neobișnuit se aude, însă aceasta s-a transmis în tradiția locuitorilor de acolo din generație în generație. Aceasta devine încă și mai neobișnuit, de vreme ce aceste animale de povară ce duceau prețioasa încărcătură, trebuiau să rătăcească vreme de un veac în acele păduri, fiindcă distanțele de timp dintre zidirea celor trei mănăstiri ajunge la o sută de ani.

 

Greu de stabilit pentru cercetători și legendă pentru mulți este aceasta, însă noi o considerăm minune a Maicii Domnului. Lucru sigur este că ea stă acolo de veacuri întregi și face minuni, ca un izvor de tămăduire a sufletelor și trupurilor.

 

Ajungem în anul 1999, când doi închinători ajung la Retha, sau mai degrabă la Aretha, sau să spunem mai bine, la locul lui Aretha. Se poate ca de la numele unui pustnic din acea regiune, unde mai târziu s-a construit mănăstirea, să fi primit denumirea. Se poate să fie chiar și ciobanul care i-a afierosit nu numai clădirile și strana unde să stea, ci și însăși viața sa întreagă.

 

Desigur, nimeni nu va putea afla vreodată, fără numai dacă Maica Domnului va voi să descopere cuiva.

 

Katholikonul și picturile executate într-o tehnică deosebită, pe care pictorul nu a vrut să-și pună numele, au vrut cei doi închinători să le cerceteze. Cu o lumânare în mână au ajuns și la Proscomidie, în partea stângă a Sfintei Mese, acolo unde, sub icoana lui Hristos, s-au văzut ceva ca niște litere. Erau spălăcite și greu de descifrat, pierdute în negura vremii. Cu greutate și cu multă stăruință au început să iasă unul câte unul, acolo unde numai preotul are putința să vadă, patru nume pe care nimeni nu le cunoștea.

 

„Pomenește, Doamne, pe ctitorii Evstatie și soția sa Anasa, preotul Hristu și prezvitera Agora”.

 

Ctitorii bisericii? Ai mănăstirii? Poate și cei care au contribuit la pictură, pe care pictorul i-a scris ca ctitori? Nimeni nu știe. Tainice, bine ascunse, pe care, așa cum am spus, numai ea, ca Doamna din Valtos, ca Panaghia Areothissa, le poate descoperi.

 

Sfânta Mănăstire stă astăzi acolo și-l așteaptă pe închinător să vină. A fost transformată în mănăstire de maici, dar cunoscută și de la un stareț de curând arătat, care acolo s-a închinoviat și a petrecut o viață minunată, arătându-se în chip minunat după mai mult de un veac.

 

Locuitorii îl socotesc sfânt, lucru pe care și dezgroparea osemintelor sale, ce avut loc acum câțiva ani, o dovedește.

 

Poate ați auzit și voi despre denumirea Arethiotissa și despre numele de Antim, pe care poporul îl consideră sfânt și povestește minunile sale. Și acesta și-a afierosit viața sa Stăpânei noastre, Doamnei de la Valtos.

 

 

Pilda oglinzii

 

 

Un înțelept a fost întrebat:

-De ce săracii sunt mai prietenoși și mai sinceri decât bogații?

–Privește pe geam! Ce vezi?

–Văd niște copii cum se joacă.

–Iar acum privește în oglidă și spune ce vezi?

–Mă văd numai pe mine..

–Ei vezi, că și fereastra și oglinda sunt de sticlă, dar dacă adaugi puțin argint – deja te vezi numai pe tine.

 

Sursa: ganduridinierusalim.com











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu