Adâncă recunoștință de ziua
celor morţi.
Mai veche decât vechimea,
rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morţilor este cel care ne-a
însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica noastră existenţă, pentru că mereu şi
mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta
unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul,
jertfenicul şi mereu pătimitul nostru Ardeal.
Acolo, neuitaţii noştri părinţi,frați, cumnați, prieteni dragi, îşi torc
somnul de veci dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi
umplând din genunea timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună
şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.
Pe ei, lăcrimaţii noştri cei
dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească
smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre
cele curate şi adevărate înălţate la Domnul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru
cel bun, să-i fi dus pe toţi în raiurile Sale
cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.
Şi poate tocmai de aceea în
datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă,
lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de
cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii
nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra
crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem
rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat
şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică
lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în
mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am
făcut datoria creştinească, să nădăjduim
că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care
izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre
cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme
suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele
morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie
cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru
toate comorile de gând şi faptă pe care n-i le-a lăsat, pentru mierea de
învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu
au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe
nepoții noștri a simţi și ei că pe umerii răposaților stăm noi şi vor sta
deopotrivă şi ei, când le-o venii timpul, că din firava lor urmă am
făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea,
curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le
destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei
aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman.
Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi
siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână, de bunii şi
străbunii noştri cei mereu trăitori aici în veşnicia cuibarul care ne va nemuri
peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au
lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu
schimbătoare.
Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi
cuvenita voastră datorie faţă de memoria celor care până mai ieri mai erau prin
preajma noastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin acestă lume, pentru că nu
se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în firbinţela lacrimi voastre
va fi şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi
la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce
mângâiat şi o descătuşare creştinească ce va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai
pentru o trecătoare clipă.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu