Mihai Cantuniari - Cât de răi au fost „cei Buniˮ? (7)

 

Cât de răi au fost „cei Buniˮ? (7)

Mihai Cantuniari

26 Octombrie 2022

 

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)

 

La douce France și alte teme

 

Aversul medaliei: toţi prizonierii de război anglo-americani făcuţi de nemţi şi de români au fost bine trataţi, conform Convenţiei de la Haga privindu-i pe prizonieri, şi s-au întors nevătămaţi pe la casele lor. Şi reversul? Iată-l: masacrul paznicilor germani ai lagărului de la Dachau. Principalul responsabil pentru această crimă de război a fost locotenentul american Jack Bushyhead care a ordonat uciderea a 346 de oameni, puşi la zid şi mitraliaţi pe loc. Tinerii ucişi mişeleşte şi care nu s-au apărat, nici măcar nu erau paznici. Adevăraţii paznici ai lagărului plecaseră înainte, cu deţinuţii care au ales să-i urmeze. Sutele de tineri voluntari masacraţi îi înlocuiseră doar, până la sosirea Aliaţilor.

 

Aşa li se spusese să facă, aşa au făcut.

 

La puţin timp după aceea, a fost deschisă o anchetă asupra acestei flagrante violări a Convenţiei de la Geneva despre protecţia prizonierilor de război. Atunci a intervenit generalul Patton în persoană, din păcate pătându-şi inutil numele. Iată ce scrie autorul Howard A. Buechner: „După o scurtă convorbire cu Bushyhead, Patton a ordonat ca toţi ofiţerii care participaseră la cercetările asupra afacerii Dachau să vină la biroul său ca să raporteze. Le ceruse mai înainte să aducă toate documentele şi fotografiile adunate sau făcute cu acel prilej. A dorit să ştie dacă i se predaseră absolut toate probele. Când s-a convins de asta, a aruncat toate documentele şi pozele într-un coş metalic, a cerut o brichetă şi cu mâna lui a dat foc hârtiilor. Astfel, învinovăţirile ce le puteau fi aduse lui Bushyhead şi oamenilor lui au dispărut. Dar, mai important încă, concomitent cu acest act reprobabil, datele înregistrate în dosarul execuţiilor de la Dachau au fost şterse din analele istoriei Armateiˮ (H. A. Buechner, Dachau, The Hour of the Avenger). Astfel au procedat adesea Aliaţii, distrugând probele crimelor lor.

 

Să mai spunem şi că jurnalele de front ale diviziilor aliate au fost sistematic falsificate, autorii lor ştergând cu regularitate orice menţiune la actele criminale. Aşa se scrie Istoria de către învingători. Iar istoricii de vază tac, tac, tac. Prin tăcerea lor vinovată, ei susţin minciuna impudică şi tentaculară şi se dovedesc copărtaşi ai Sistemului instaurat în 1945, care a adus lumii Războiul Rece, războaiele din Coreea, Vietnam, Orientul Mijlociu, crizele financiare produse de F.M.I. şi de Banca Mondială, structura Uniunii Europene tiranice şi corupte, şi atâtea alte probleme ale actualităţii.

 

Prea puţin se cunoaşte despre victimele umane ale Franţei în Al Doilea Război Mondial: 600.000, aproape de două ori mai multe decât cele ale Marii Britanii (în cifre rotunde, 375.000), numai că din totalul francezilor care şi-au pierdut viaţa, doar 200.000 au murit în luptă; restul deloc neglijabil de 400.000 au fost victimele civile ale atacurilor aeriene aliate şi ale răzbunărilor sălbatice ale Rezistenţei asupra aşa-zişilor “colaboratoriˮ. Aceasta este o pagină întunecată, despre care cunoscutul scriitor Jean Paulhan avea să afirme într-o celebră Scrisoare către comandanţii Rezistenţei: „…Nu există crimă pe care voi să n-o fi săvârşit. Nu există infamie la care să nu vă fi dedat. Nu există ticăloşie la care să nu vă fi pretat. Aţi comis de 101 ori mai multe josnicii decât cele puse în cârca duşmanilor voştri de care, atunci când îi aveaţi în preajmă, vă era o sfântă teamă. Mă dezgustaţi. Mă îngreţoşaţi până la vomă. Sunteţi lipsiţi de orice nobleţe. Voi regreta tot restul vieţii că am fost de partea voastrăˮ. După această Scrisoare, Jean Paulhan şi-a dat demisia din Consiliul Naţional al Scriitorilor.

 

Paiaţa umflată sir Winston Churchill declarase: „Luptăm pentru Libertateˮ. Cum arăta această libertate ne spune colonelul Charles Lindbergh, erou naţional al aviaţiei americane, în cartea sa War Memories la pagina 583 şi următoarele: „Presa publică articole despre modul cum eliberăm popoarele subjugate. Tot ce se jefuieşte de la un neamţ este „eliberatˮ: aparatele fotografice Leica sunt “eliberateˮ, alimentele, operele de artă, veşmintele sunt „eliberateˮ. Un soldat care violează o nemţoaică o “elibereazăˮ. Copiii se uită la noi când mâncăm, iar blesematele noastre regulamente ne interzic să le dăm de mâncare; îmi amintesc de soldatul Barnes care a fost arestat fiindcă îi dăduse o tabletă de ciocolată unei fetiţe în zdrenţe. Este peste putinţă să priveşti chipul acestor copii. Mă simt ruşinat de mine, de poporul meu, când mă uit la aceşti copii. Cum putem fi atât de inumani…ˮ.

 

Ȋn Franţa „eliberatăˮ, soldaţii americani au violat peste 1.000 de femei, ceea ce este „nimica toatăˮ faţă de cele peste două milioane de victime feminine germane (acestea fiind doar cele declarate și înregistrate; în realitate au fost de peste patru ori mai multe) ale Armatei Roşii. Cu toate astea, călcându-şi pe inima-i pestriţă pentru a-i linişti niţel pe francezi, că doar erau aliați, generalul Eisenhower a ordonat spânzurarea a 130 de violatori americani, majoritatea negri. Pe femeile germane nu le-a răzbunat nimeni. Pe când se întâmplau acestea toate, generalul exterminator trona alături de Stalin pe mauzoleul lui Lenin şi primea distincţii din mâna mareşalului Jukov fiindcă făcuse imposibilul să frîneze sau să întârzie avansul trupelor anglo-americane în Germania, lăsând locul liber ruşilor. Pentru asta recursese până şi la josnicia de a-i opri lui Patton alimentarea cu benzină. Dar ce nu faci pentru un prieten iubit!

 

Mai rău încă, debarcarea din Normandia, atât de scump plătită în vieţi omeneşti, pare să fi fost deliberat gândită doar pentru a-i lăsa pe aceiaşi ruşi să cucerească jumătate din Europa. A fost tot o întârziere nejustificată şi foarte sângeroasă. Ce sens avea invazia în Franţa, din moment ce debarcarea în Sicilia şi în sudul Italiei, de unde nemţii se tot retrăgeau, le deschisese anglo-americanilor „pântecul moaleˮ al Europei şi o treptată cucerire a nordului Peninsulei şi mai departe? Pentru aceasta trebuia doar să concentrezi şi să sporeşti forţele aliate occidentale pe o singură direcţie, dirijându-le mereu spre Nord.

 

Pierderile şi suferinţele francezilor “eliberaţiˮ de Aliaţi au fost mai mari decât se ştie şi se bănuiește. Campania de bombardamente aeriene contra oraşelor franceze a fost atroce. Oraşe întregi au fost bombardate fără milă şi distruse. Comori de artă şi civilizaţie s-au pierdut; 65.000 de civili francezi au fost omorâţi, 150.000 au fost răniţi şi cel puţin 500.000 au rămas fără adăpost. Ca să vă daţi seama de ferocitatea atacurilor aeriene, trebuie spus că au fost ucişi în doar câteva săptămâni de două ori mai mulţi civili francezi decât cei britanici în tot războiul. Au trecut apoi ani întregi până când aceste zone să-şi revină din tragedie.

 

După capitularea Germaniei, în Europa au fost asasinaţi 2.500.000 de bărbaţi şi femei, majoritatea soldaţi şi civili anticomunişti acuzaţi fals de colaboraţionism. La Paris au fost omorâţi 50.000 de oameni, iar în toată Franţa 260.000 de francezi. “La Estivaux exista un lagăr de deţinuţi unde au fost aduşi toţi cei suspecţi de colaborare cu nemţii, controlat şi păzit de indivizi de tendinţă marxistă, înarmaţi până în dinţi cu automate şi grenade […] Ȋn primul rând femeile au fost tratate ca obiecte de oferit plăceri, suferind cele mai abominabile ultragii […] Una din ele, originară din Saint Rémy sur Durolles, după violuri şi mutilări, a fost executată prin pompare de aer comprimat până la explozie; nu numai ea a pierit astfel, au mai fost şi altele, spre distracţia călăilor franceziˮ („Paroles Françaisesˮ, Paris, 27 martie 1947). Peste 2.000 de femei au suferit pedepse pentru „colaborare cu inamiculˮ: au fost plimbate în pielea goală prin diferite oraşe ale Franţei, cu capul şi pubisul ras, cele mai multe violate şi bătute dacă se opuneau. Dar astfel de înjosiri au avut loc în toată Europa. Vrem să se ştie că 251.000 de soldaţi francezi au murit în războiul declarat Germaniei pentru problema Danzigului în Polonia, chestiune absolu necunoscută de ei; şi că peste 260.000 de francezi, soldaţi şi civili, au fost asasinaţi de compatrioţii şi “eliberatoriiˮ lor, la sfârşitul războiului.

 

Calitatea morală a învingătorilor din Al Doilea Război Mondial nu le permitea nicidecum şi nu le permite nici acum să dea altora lecţii de umanitate şi democraţie. După război, fiecare german care dorea să muncească era silit să arate carnetul lui de denazificare, un fel de document cu care să-şi dovedească prezenţa şi participarea la centrele unde se expuneau crimele naziştilor, cu proiecţii de filme şi cu conferinţe alese cu grijă în scopul „spălării creierelorˮ, specialitate sovietică adoptată entuziast de restul Aliaţilor. Dacă înainte de război, Germania era ţara europeană cu cea mai mare densitate demografică, azi este cea cu creştere minimă, cu cele mai multe sinucideri şi consum de droguri, cu un imens curent de imigranţi turci şi de alte rase ne-germane, ne-europene, ne-ariene.

 

Şi astfel s-a declanşat în luna mai 1945 cea mai mare dezmembrare a unei naţiuni strivite, desfiinţate, prigonite, torturate, înjosite. Să nu ne înşelăm: Europa, leagănul civilizaţiei, suferă şi va suferi în continuare de urmările acelui război stupid, murdar, criminal, fratricid. Suntem copiii și nepoții lui. Ȋnfrângerea Germaniei a dus la înfrângerea mondială a Occidentului creştin: creştinismul a devenit o religie oarecare, cu biserici goale… A dispărut nucleul intelectualităţii europene. S-au înstăpânit ca norme de conduită delaţiunea, frauda, minciuna, calomnia, laşitatea, indiferenţa, comoditatea, nesimţirea. S-a trecut la formarea „omului nouˮ fără personalitate, un om-standard împuţinat, simplificat, conformist, înregimentat în turmele consumismului, sexualităţii şi drogului  -  cauzele principale ale disoluţiei familiei, Statului şi viitorului oricărei naţiuni suverane. Asta s-a urmărit, asta s-a realizat.

 

Din romanul scriitoarei Jane Smiley, Ten Days in the Hills, Alfred A. Knopf, New York, 2007, pg, 208: „Niciodată până atunci, în toată istoria, o populaţie civilă nu mai  suferise un asemenea asalt militar. Un milion şi jumătate de bombe au fost aruncate peste 161 de oraşe şi 800 de sate germane timp de 5 ani, făcând peste 500.000 de civili morţi, dintre care 75.000 de copiiˮ.

 

Dintr-o scrisoare a psihopatului general Dwight Eisenhower către generalul G. C. Marshall: „Ce păcat că nu am putut ucide mai mulţi!ˮ; acest pasaj a fost şters mai târziu din ediţiile oficiale ale Corespondenţei lui, dintr-o minimă decenţă. “Scopul nostru primordial este distrugerea a cât mai mulţi nemţi posibil. Sper să pot omorî fiecare german aflat la vest de Rhin şi în interiorul zonei pe care o atacămˮ (Eisenhower). Dar asemenea cuvinte aparțin unui militar de carieră, Comandantul Suprem al forțelor Aliate, sau unui asasin smintit din Cuțarida?  „Ce atâta discuţie! E foarte simplu. Noi am hotărât să-i omorâm pe toţi bărbaţii germani, să luăm pentru noi 17 milioane de femei germane, şi problema e rezolvată.ˮ (din dialogul unui general sovietic cu generalul Ira Eaker, comandantul forţelor aeriene din Mediterana).

 

Au fost destui care şi-au dat seama ce se întâmplă, dar cuvintele lor au fost acoperite de vacarmul bestiilor dezlănţuite. La 5 februarie 1946, în discursul ţinut în Senatul american, Homer E. Capehart, senator de Indiana, făcea următoarea declaraţie (preluată de Associated Press din Berlin la 22 iunie 1946): „La Potsdam, reprezentanţii Statelor Unite, ai Regatului Unit şi ai U.R.S.S. au semnat declaraţia următoare despre principiile şi obiectivele lor: „Aliaţii nu intenţionează să distrugă sau să subjuge poporul german.

 

Domnule preşedinte, încălcarea cinică şi brutală a acestor declaraţii solemne, care a provocat o catastrofă majoră, nu se explică nici prin ignoranţă, nici prin  incompetenţă. Această încălcare nu numai a declaraţiei de la Potsdam, ci şi a tuturor legilor umane şi divine, a fost deliberat pusă la cale cu o abilitate atât de mârşavă şi cu o pricepere atât de diabolică, încât până şi americanii de bună-credinţă au căzut într-o capcană mortală la scară mondială. De nouă luni încoace, guvernul nostru a dus făţiş o politică de sub-alimentare masivă, de înfometare, fără a ţine cont de cei nevinovaţi şi mizeri, pe de o parte, şi de vinovaţi pe de alta.

 

Procesul este limpede rezumat şi într-un articol din „Chicago Daily Tribune” din 8 mai 1946: „Contrar celor crezute de noi până acum, înfometarea a fost prevăzută şi deliberat organizată la Yalta de către Roosevelt, Stalin şi Churchill. Brutalul program a fost mai târziu confirmat şi de Truman, Attlee şi Stalin […]. Voinţa de a înfometa poporul german până la pieire este aplicată cu o cruzime nemaiîntâlnită în lumea occidentală de la cucerirea mongolă încoace.ˮ

 

Julius D. Clay, guvernatorul militar al zonei de ocupaţie americane: „Nemţii trebuie să sufere de foame şi de frig. Sunt absolut de acord cu bombardamentul de teroare al zonelor clasei muncitoare din oraşele germane. Sunt un cromwellian convins. Cred în uciderea în numele Domnuluiˮ (sir Archibald Sinclair, Secretarul Aerului). Ȋntrebare: dacă oamenii aceştia nu sunt creştini, atunci ce sunt? Răspundeți voi.

 

Din fericire, nu toată lumea gândea aşa. Colonelul Robin Olds, pilot de vânătoare al U.S.A.F.: „Nu încape îndoială că avioanele Lancaster, B17 şi B24 au fost construite cu scopul precis de a cauza pierderi civile masive populaţiei germane. După părerea mea,  este una din cele mai mari crime de război săvârşite vreodată.ˮ

 

Ca întotdeauna, ca în toate nenorocirile, plăgile şi războaiele, cel mai mult au avut de suferit femeile. Femeia germană, mai mult decât toate celelalte la un loc, a fost siluită, batjocorită, înjosită, „eliberatăˮ de propriu-i trup şi de propria-i familie, bătută, torturată, strivită fizic şi psihic, asasinată, a avut sânii tăiaţi şi carotida retezată, baionete sau sticlă pisată în sex, iar supravieţuitoarele au avut de îndurat o spălare pe creier perpetuă şi nemiloasă, ca să le transmită şi copiilor îndoctrinarea făcută lor. Ȋn cârd au fost duse să vadă victimele lagărelor, şi tot în cârd să spele şi să mute de colo-colo fără sens cadavrele, doar ca să fie mai umilitor şi mai atroce injuriate şi înjosite. Ele nu şi-au revenit niciodată.

 

Germania nu şi-a mai revenit niciodată, pentru că ţările sunt purtate înainte de femeile lor. Nu există cuvinte în limbaj omenesc care să descrie suferinţele îndurate de toate femeile Germaniei între 1945 şi 1953, dacă mai erau lăsate în viaţă după satisfacerea poftelor animalice. Ȋnsăşi soţia de mai târziu a lui Hermut Kohl a fost violată atunci de soldaţii roşii, însă violatori au fost toţi Aliaţii fără deosebire, deşi sovieticii deţineau întâietatea absolută în orice statistici. După război, au avut loc mii de divorţuri şi s-au născut din femeile germane în jur de 500.000 de copii care puteau fi orice: ruşi, tătari, uzbeci, calmuci, mongoli, başkiri, ceceni, englezi, americani, francezi, australieni, canadieni, indieni (aduşi de britanici), neozeelandezi, negri, algerieni, marocani (aduşi de francezi)… orice, numai nemţi nu. Iar femeile nu aveau nici o vină, fiindcă în afară de cele siluite brutal şi repetat, altele şi-au vândut trupul pentru o conservă cu carne, un lapte praf, un sac cu cartofi, pentru orice puteau aduce acasă la copilul lor şi la părinţii vârstnici.

 

Germania îngenuncheată nu mai producea nimic; ele cum să-şi ducă mai departe viaţa chinuită, de care depindeau atâtea alte vieţi? Multe, multe femei s-au sinucis, neputând îndura macularea, ocara, rămăşiţele unei vieţi sfărâmate. Cele care au rezistat totuşi, din credinţă, din simţul datoriei, mergeau cu miile la preoţi să îi întrebe ce să facă cu fătul acela străin care se rotunjea sub sânul lor: să-l lase să trăiască, sau să-l lepede? Or, preoţii nu aveau răspuns la asemenea întrebare. Să-l omoare însemna să calce porunca dumnezeiască, dar să-l lase să se nască însemna spurcarea conştientă a filonului etnic, a genelor vitale ale rasei şi naţiei. Au ales să le sfătuiască: faceţi ce v-o îndemna conştiinţa voastră, ştiind dinainte că răspunsul lor nu valora mare lucru, ca să nu spunem: nimic.

 

A spurca şi a înjosi componenta femenină a unui naţiuni înseamnă a-i compromite acesteia viitorul. Femeia este întruchiparea şi garanta civilizaţiei; a o anihila în funcţiile ei primordiale înseamnă a înstăpâni barbaria. Femeia este matricea generaţională, civilizaţională şi educaţională a unui popor; dacă ai distrus-o, ai nimicit şi acel popor  -  în speţă cel german. Şi l-au nimicit. Cel de acum pare a fi o adunătura de zombi ultracorecți politic și furibund globaliști.

 

Generaţia mea a fost silnic îndoctrinată încă din liceu cu schema mentală liberal-marxistă a termenilor „stângaˮ şi „dreaptaˮ, ca entităţi sau poziţii diferenţiate în intenţiile lor ultime. Această schemă vulgar-reducţionistă făcea să pară distincte şi contrarii aceste două extreme, când în realitate una este urmaşa celeilalte şi nu ar fi existat fără cea dintâi: marxismul s-a dezvoltat în cadrul capitalismului liberal. Păreau antagonice, dar erau similare în scopul lor final, dirijat de oligarhia financiară internaţională, de plutocraţie, de puterea banului. Mai bine zis, erau cele două faţete ale aceluiaşi Ban despre care încă din secolul al XVII-lea se pronunţase marele scriitor Francisco de Quevedo: „Poderoso caballero/ es don Dineroˮ (puternic căpitan/ este domnul Ban). Oligarhia financiară internaţională nu mai este constituită din trusturile productive, ci din marile interese financiare care stăpânesc şi îşi împart lumea în sfere de influenţă. După revoluţia industrială produsă în Anglia prin apariţia maşinii cu aburi, orice întreprindere de talie mijlocie a avut nevoie, pentru fundarea şi dezvoltarea ei ulterioară, de concursul Băncilor. Or, acestea pot finanţa, dar pot şi retrage finanţarea, ceea ce lasă orice întreprindere la cheremul puterii financiare. Această putere decide soarta economiei, adică, până la urmă, a politicii.

 

Dreapta şi stânga, liberalii şi marxiştii, S.U.A. şi U.R.S.S. au acţionat doar în măsura în care aşa a dorit oligarhia financiară internaţională în trei momente istorice care, progresiv, i-au oferit puterea mondială de care se bucură în prezent: Revoluţia Engleză (1640-1660), Revoluţia Franceză (1789) şi Revoluţia Rusă (1917). Interesant, nu? Cele trei revoluţii înseamnă pe rând preluarea controlului economic, politic şi al masselor. Plutocraţii sunt cei care au instalat comunismul în Rusia, şi tot ei au declarat război Germaniei când aceasta era pe punctul să-l lichideze. Ce preţ poţi să mai pui pe “lupta antiimperialistăˮ a marxiştilor vechi şi noi, când aceştia s-au bucurat de putere graţie numai oligarhiei financiare internaţionale? Vom rezuma spunând că Lumea Capitalistă şi Cortina de Fier, realităţile între care s-a desfăşurat generaţia mea, au fost cele două feţe ale unei singure monede: plutocraţia mondială înăbuşind voinţa popoarelor, aşa cum face şi acum.

 

Este deja o axiomă că Al Doilea Război Mondial se trage din Primul. Profesorul american Sidney B. Fay a scris o carte în două volume despre vinovăţia declanşării Primului Război Mondial (The Origins of the World War), ajungând la următoarea concluzie: “Judecata conform căreia Germania a fost vinovată nu se mai poate susţineˮ. Azi există publicaţii în întrega lume, care dovedesc falsitatea Articolului 231 al Tratatului de la Versailles, prin care întreaga responsabilitate a războiului era aruncată pe umerii  Germaniei. H. Schacht, preşedintele Reichsbank-ului, declara: “E teribil că această opinie corectă, sprijinită de cei mai calificaţi cercetători ştiinţifici din întreaga lume, se diluează fără a produce nici cel mai mic efect, şi că nedreptatea făcută atunci îşi continuă neabătut traseul. E teribil că persoane care au colaborat la întocmirea Tratatului de la Versailles au  recunoscut mai târziu nebunia clauzelor impuse Germaniei, fără ca lumea să se simtă obligată să ceară revizuirea lor”.  Da, e teribil. Şi? Ce s-a schimbat? Ce se schimbă?

 

Germania a trebuit să predea Aliaţilor din Primul Război mondial tot armamentul ei, plus 1.700 de avioane, 500 de locomotive, 15.000 de vagoane, 5.000 de camioane, 212.000 de aparate telefonice, 8.900 de aparate de radio etc. etc. Este greu de evaluat jaful asupra economiei germane, din cauza dezastrului creat de marea inflaţie ce a urmat. Prin pierderile teritoriale suferite, lipsită şi de coloniile ei, Germania, care înainte avea 66 milioane de locuitori şi un înalt standard de viaţă, a fost silită să-şi concentreze populaţia pe 471.000 de kilometri pătraţi, ceea ce însemna 140 de persoane pe km². A trebuit să predea flota comercială, iar Aliaţii au obligat-o la plata a 20 miliarde de mărci-aur până la 1 mai 1921, urmând să mai plătească încă 80 miliarde.

 

Până şi tovarăşul Stalin a fost şocat de termenii păcii, vorbind pe faţă de o tâlhărie. Şi de parcă nu ar fi fost deajuns, Germania supusă foametei a predat învingătorilor o imensă cantitate de animale, printre care 810.000 de vaci de lapte, ceea ce Cancelarul E. Müller a calificat drept asasinat organizat al copiilor. Ei bine, Aliaţii din Al Doilea Război Mondial s-au comportat încă mai câinos. După toate acestea şi după 14 ani de haos marxist în Germania Republicii de la Weimar, mai poate mira pe cineva că Național-Socialiștii au venit la putere în 1933 prin votul democratic al majorităţii populare? Pentru că asta s-a întâmplat, şi dacă trebuie să-i indicăm precis pe vinovaţii pentru Al Doilea Război Mondial îi vom arăta cu degetul cu precădere pe Aliaţi, pentru că Republica de la Weimar a fost un conglomerat abject de marxism, decadenţă şi pornografie.

 

Ȋn legătură cu ea am o amintire pregnantă din liceu; prin clasa a opta sau a noua, în manualul de Istorie am văzut o ilustraţie care m-a revoltat şi scârbit peste măsură: un grup de naţional-socialişti, adică nazişti, dădeau foc pe stradă unei grămezi uriaşe de cărţi, tablouri, grafică, desene, texte de tot felul. Erau acolo biblioteci întregi. Obişnuit de mic să consider cartea, literatura, cultura, o condiţie sine qua non a vieţii morale şi inteligente, a dezvoltării armonioase a personalităţii umane, a umanismului elegant şi decent de care nu mă puteam lipsi, am reacţionat imediat cu durere, cu frustrare, cu mânie. Aşa ceva nu mai văzusem niciodată: ergo Germania era o adunătură de barbari.

 

Ei bine, tocmai acesta era ţelul infamei reproduceri: să-i facă pe tinerii imberbi şi idealişti ca mine să condamne, să deteste ce s-a întâmplat în Germania după 1933. Mult, mult mai târziu am aflat ce ardeau “barbarii aceiaˮ acolo: toată maculatura comunistă, marxistă, şi toată “artaˮ pornografică a Weimar-ului, vinovate de josnica decadenţă a moravurilor şi de curvăsăria ce se înstăpâniseră pe un popor harnic, muncitor, decent. Berlinul devenise capitala mondială a prostituției. Nu e întâmplător că mai deunăzi am văzut două filme recente : „Troţk”i, produs de ruşi, şi „Genius/Einstein” turnat de americani, care încep ambele cu câte o scenă de coit…  Inconştient, doi regizori pe care nu îi lega nimic, nici o ideologie, nici o educaţie comună, aleseseră pentru început acele scene şi nu altele, instinctul lor artistic dezvăluindu-le raportul ascuns dintre destrăbălare și pornomarxism.

 

Urmările păcii versailleze s-au făcut curând simţite: două sute douăzeci şi cinci de mii de persoane (225.000) s-au sinucis în Germania în cei 14 ani de după război; asta înseamnă 16.000 pe an, 44 pe zi, din cauza şomajului, a foamei, a inflaţiei, a lipsei speranţei. Ȋn 1925, Oscar Spengler, autorul „Decadenţei Occidentului”, a scris în cartea sa „Renaşterea Germaniei”: „La Weimar s-au îmbătat principalii actori ai acestei comedii care a fost Republica germană; - chiar în ziua semnării Tratatului de la Versailles, la vila unuia din speculanţii frauduloşi de la Berlin, aceștia s-au tăvălit cu dansatoare goale, în timp ce comisii muncitoreşti aşteptau degeaba la poartă. Or, acesta nu este un incident din cele multe de atunci, ci un adevărat simbol.ˮ

 

Cum putea un neam precum cel german să mai suporte aşa ceva? Este încă una din explicaţiile votului popular masiv (89%, procent nemaiatins vreodată în istoria lumii) în favoarea naţional-socialiştilor. Totul ţine de binomul verificat: cauză şi efect. Cauza a fost pacea de la Versailles, efectul a fost republica de la Weimar; cauza a fost Weimar-ul, efectul a fost hitlerismul; cauza a fost hitlerismul, efectul a fost războiul crunt, feroce, nemilos declarat Germaniei. Şi mai departe, cauza a fost victoria „celor Buniˮ în Al Doilea Război Mondial efectul este lumea noastră distrofică şi disfuncţională de azi. Anihilarea catastrofală a Germaniei a perturbat adânc, definitiv, în esenţa ei, nu numai ecuaţia ci şi conştiinţa mondială, prin distrugerea unui masiv pilon central, politic, cultural, economic, rasial, al echilibrului european şi prin totalul general al morţii a peste 50 milioane de oameni dintre cei mai buni, mai tineri, mai vitali, mai sănătoşi, mai puternici, mai energici şi mai motivaţi. Golul acela nu a mai putut fi umplut de nimic niciodată, cu atât mai puţin de Tronul de Aur la care se închină acum întreaga omenire.

 

Obscena Republică de la Weimar a fost o societate bolnavă, imorală, lipsită de orizonturi şi de obiective. Ca în orice societate compusă dintr-o minoritate de cetăţeni alogeni dizolvanţi, extrem de bogaţi, şi o majoritate scufundată în mizerie, în ea s-au aciuiat ura şi lupta de clasă, fermentele de bază ale marxismului. Dar, ciudat lucru: nici unul din corifeii marxism-leninismului  - Marx, Engels, Lenin, Stalin -  nu a muncit nici măcar o zi din toată viaţa lui, desigur dacă nu consideri o vajnică muncă proletară discursurile demagogice interminabile, incitarea, articolele agitatorice, luările de cuvânt, consfătuirile, comploturile, învinuirile şi demascările, care constituie fina esenţă a revoluţionarului de profesie.

 

Şi ce meserie e asta: revoluţionar de profesie? Ȋn altă parte a acestor scrieri am arătat că nici domnii (Churchill, Roosevelt), nici tovarăşii (cei de mai sus) nu s-au atins de plug, de strung, de cărămizi, de var şi de mortar. De bunăseamă, nici eu nu m-am atins, dar nu am avut pretenţia, nici indecenţa, să vorbesc şi să acţionez în numele clasei muncitoare, sau al proletariatului mondial, sau al popoarelor truditoare ale lumii.

 

Churchill a mers cu metroul şi nu cu limuzina o singură zi din viaţă, când şoferii londonezi au intrat în grevă. Experienţa nu i-a plăcut, of course, şi nu a repetat-o. Când trebuia să apară printre englezii de rând în timpul războiului şi să facă o baie de mulţime, se interesa grijuliu la comandamentul radarelor, care păreau a fi ţintele aviaţiei germane, şi o lua patriotic în direcţia opusă. Apoi avea tupeul să apară în mijlocul oamenilor simpli care pierduseră totul, ca să-i îmbărbăteze. Iar aceştia îl aplaudau! „Oamenii mă aclamă de parcă le-aş fi dăruit victoria, nu case în ruinăˮ, ar fi remarcat odată Winston. Făcea totul ca să atragă asupra Angliei replica aeriană a Germaniei, apoi bătea misive la Washington cu dovezile barbariei naziste, ca să antreneze America în război. E adevărat însă că nu trebuia să facă mari sforţări pentru asta: America era deja ferm manipulată şi condiţionată în acest sens.

 

Marxism-leninismul-stalinismul a făcut în lume 116 milioane de morţi de la apariţia lui/a lor până prin anii '30, adică echivalentul a peste două războaie mondiale. Asta nu o spun eu, ci un specialist în statistică şi sociologie, Serghei Petrovici Melgunov, în cartea sa chiar cu acest tilu: „116 milioane de morţi pentru utopia marxistă”. Demograful rus Kuganov a calculat că până în 1986 victimele marxismului numai în Uniunea Sovietică au fost de ordinul a 65 milioane, cifră scăzută numai puţin de estimările Perestoikăi şi Glasnostului.

 

O echipă de cercetători francezi condusă de Stéphane Courtois estimează cifra victimelor lui Mao Zedong, Hua Guofeng şi Deng Xiaoping la 65 milioane de chinezi. Şi ce spun de toate astea mediile mondiale de informaţie? Nimic ! Nu tu filme, nu tu telenovele, nu tu cărţi, muzee, comemorări. Jumătate de lume a cunoscut hecatombe în Rusia, China, Tibet, Corea de Nord, Vietnam, Cuba, Salvador, Nicaragua, Algeria, Spania, Congo, Sierra Leone… Nimic, niciodată.

 

La noi, oamenii muncii purtau la demonstrații portretele celor doi siniștri bărboși Marx și Engels care propovăduiseră  necesitatea imediată a distrugerii României, ca fiind un Stat conservator, de dreapta, imun la propaganda comunistă: „Românii sunt un popor fără istorie (sic - n.n.) destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainteˮ.

 

Şi atunci care să fie misterul torentelor uitării? Nu e nici un mister. Mediile mondiale de informaţie, deci şi din ţara noastră după 1990 și acapararea/îngenuncherea ei de către Occident, se află sub strictul control al aceloraşi forţe care au stârnit marxismul şi l-au făcut să cucerească ţară după ţară pe patru continente. O aceeaşi forţă i-a acoperit şi îi acoperă spatele, ca să îl spele de păcatele lui infernale şi să îl pregătească pentru o nouă apariţie sub alte forme. Acum, pur şi simplu, se spune că marea utopie a suferit un eşec, şi gata, nu se mai vorbeşte despre ea. Nimic din utopia benefică imaginată de umanistul Thomas Morus nu a existat în ţările dominate de marxism-leninism. Ȋn schimb a existat cea mai sălbatică teroare şi cea mai sângeroasă tiranie, s-a dezlănţuit ura de clasă, raţionalizarea foamei, proliferarea lagărelor de concentrare şi de administrare a morţii. Dar nu se mai vorbeşte de ele, de gulagul leninisto-stalinist.

 

Silenzio stampa, dragi tovarăşi (deşi au durat peste 60 de ani). Este indecent să le mai pomeneşti, iar lumea corect politică face feţe-feţe auzindu-te ori citindu-te. Ȋi strici conştiinţa placidă şi rumegătoare. Realităţile acestea crunte nu se discută, sunt pitite vinovat sub covor, ca nu cumva să întineze imaginea “luminoasă şi preacuratăˮ a Aliaţilor în chip de Sf. Gheorghe nimicind Balaurul, acţiune ruşinoasă la care s-au pretat absolut toate uneltele massmediei simbriaşe - cărţi, reviste, radio şi TV şi mai cu seamă cinematografia hollywoodiană.

 

Toată această revărsare de minciuni, la care nu s-a renunţat nici acum la capătul a 80 de ani de la evenimente, sunt o pată de neşters pe obrazul civilizaţiei. Dar încă din 1880, ziaristul John Swinton, cu ocazia unui banchet oferit în cinstea sa de trustul de Presă din New York, a spus următoarele: „Nu există ceea ce se cheamă presă independentă, decât poate în cazul unui ziar local dintr-o mică localitate rurală. Dumneavoastră şi cu mine ştim asta foarte bine. Dintre noi nu e niciunul care să îndrăznească să-şi exprime în scris părerea cinstită, fiindcă dacă ar face-o ştim dinainte că articolul lui nu ar fi publicat niciodată. Sunt plătit cu 150 de dolari pe săptămână ca să nu-mi public opinia cinstită în ziarul la care am lucrat atâţia ani. Mulţi dintre dumneavoastră primesc o plată asemănătoare ca să facă acelaşi lucru…, iar dacă unul din noi ar fi aşa de tont încât să semneze în ziar părerea lui cinstită, s-ar pomeni în mijlocul străzii, căutând orice de lucru, numai în ziaristică nu. Munca de ziarist la New York constă în distrugerea adevărului, în minciuna pe faţă, în pervertire, murdărire, aruncare la picioarele Mammonei, în vânzarea propriei rase şi patrii, pentru câştigarea pâinii cea de toate zilele. Dumneavoastră ştiţi, eu ştiu, prin urmare la ce bun să ciocnim pahare în cinstea unei prese independente? Suntem uneltele şi lacheii unor oameni extrem de bogaţi care se ascund în fundal după cortină. Suntem marionetele lor, păpuşi de mucava: ei trag sforile, iar noi ţopăim în sunetul muzicii puse de ei. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre sunt proprietatea altora. Nu suntem decât prostituate intelectualeˮ.

 

Dar atenţie: marxismul nu a murit, a fost doar crinogenizat pentru o perioadă de timp, iar acum revine sub alte forme. Faptul că îi sunt ascunse crimele trecutului deschide calea repetării lui; va adopta alte deghizamente, pentru că natura lui este intrinsec perversă, fiind odrasla Părintelui Minciunii. Ȋn Occident continuă studierea unui marxism diluat în şcoli şi universităţi, semn că îşi caută o a doua oportunitate. Pentru asta se urmăreşte ca generaţia actuală şi cea care urmează să nu mai ştie nimic de adevărata lui faţă. Tot în Occidentul decerebralizat, partidele politice trebuie să adopte un pospai de marxism dacă vor să fie admise la alegerile “democraticeˮ şi să primească subsidii. Ziarele şi revistele procedează la fel ca să primească reclame şi publicitate. Intelectualii procedează la fel ca să fie luaţi în seamă, premiați, cocoloşiţi şi comentaţi. Da, despre asta e vorba: neomarxismul va păşi tiptil, ca să nu facă mult zgomot. Nu va mai arunca în aer biserici, ci le va adultera conţinutul, teologia. Până la urmă, însă, îşi va lepăda masca şi se va prezenta sub adevărata-i identitate.

 

Paradoxal, ţările fost comuniste sunt și vor fi scutite de acest proces degenerativ, prezent  în tot Occidentul pe care îl vedem sub ochii noştri pierzându-şi minţile. Aceste ţări sunt puternic imunizate şi nu se vor reinfecta. Imunizarea lor este complexă şi salvatoare, atât naturală cât şi dobândită.

 

Notă - Fragment din volumul III al ciclului „Omul ca iarba”, autor Mihai Cantuniari.