Prefața
la MERE PĂDUREȚE Volumul II de Pavel Rătundeanu-Ferghete si Ben Todică
Dan
Șalapa
Despre
scris ca modus vivendi
Corepondența
dintre autor, Pavel Rătundeanu-Ferghete și Ben Todică se înregistrează ca
fundament și al acestui volum. Dialogul lor internaut este leitmotivul și
osatura lui, făcând din asta un fel de lupă prin care văd, amândoi, lumea, o
evaluează, o disecă, o înțeleg și o răstălmăcesc, fiecare cu propria opinie,
dar, din amândouă, noi, cititorii, putând înțelege mai bine ce este în jurul
nostru. Sau nu, că nu suntem obligați să ne însușim concluziile și comentariile
lor, dar nici nu putem trece nepăsători peste ele.
Ben
Todică este vocea rațiunii, mai echilibrat și mai dispus să nu arunce emoțiile
în față, ci să le lase în planul doi, și să ia lucrurile cum sunt ele, pe când
Pavel Rătundeanu-Ferghete ia totul cu un asalt sentimental, pasional doborând
și călcând parcă în picioarele lui de român aprig cam tot ce consideră a fi
neajustat la valorile sale, dar acestea izvorâte din valorile recunoscute la
nivel cultural fie academic, fie rural, neaoș. Atitudinea aceasta aparent
beligerantă, îl descătușează pe Pavel de România, cum se autointitulează, așa,
cu un fel de orgoliu nobiliar, aceasta, atitudinea fiind doar conjuncturală, de
multe ori, autorul repliindu-se pe poziții mai concesive, dar păstrând același
fel de a vedea lucrurile în alte situații posibil asemănătoare.
În
desfășurarea aceasta dialogală mai apare un leitmotiv cu inflexiuni aproape
obsedante, anume scrisul. La Pavel
Rătundeanu-Ferghete acesta este un modus vivendi, a scrie, pentru el,
este ca o a doua respirație, este o trebuință, ceva de natură fiziologică am
zice, și nu credem a exagera. <<Pentru mine, scrisul e o necesitate, o
matematică, care îmi dă un suprem, mă implică, mă scoate din a nu fi inutil, că
societatea te vrea activ şi pozitiv (nu te mai întreba de ce cauți să fii util,
impecabil şi durabil ca marele prozator Marin Preda, un altfel de Constantin
Brâncuşi, după cum "vorbeşte lumea", că pentru a fi creativ şi
perspectiv trebuie să îmbini utilul cu plăcutul, nedepinzând de cântar,
balanță, de tensiometru)>> zice el la un moment dat către Ben Todică.
E
greu de crezut felul de a fi al unui astfel de om, și de trăit lângă el, pentru
că scrisul, înțelegem, devine povară, chiar dacă dulce, oximoronic vorbind,
fapt pe care-l deducem și din atitudinile Vicăi, soția sa, care îl mai dojenește,
dar, apoi, obișnuindu-se cu felul lui de a fi, îl lasă, asta și pentru că l-a
înțeles cum că: “Scrisul mi-i un act
îndrăzneț, temerar, cutezător, deşi nu-s Eminescu, să scriu versuri de dragoste
şi dor, dar scrisul mă poziționează paznic de far fiindu-mi paza bună contra
primejdiei, piezei-rele, plus că e şi vaccin de prevenire a bolunzeniei,
nebuniei, e prezența mea de spirit, buletinul, cartea de vizită, paşaportul
nepaşaport Shengen, al trecerii libere peste nepăsarea omenirii, o luptă de dragoste
şi de dor pentru promovarea şi pentru conservarea binelui pe altarul
soarelui.”
Conștient,
însă de destinul său, acela de a scrie - atenție, nu-și arogă un destin de
scriitor, ci de om care scrie, chiar dacă aspiră cu multă hotărâre la titlul de
membru al USR, filiala Cluj, către care a făcut, deja, multe demersuri în acest
sens, dar toate fiindu-i respinse, deocamdată - mărturisește și faptul că:
“Uneori, scriu îmbârligat, încurcat, lapidar, neîmulțit în har, că nu mi-o fost
boii prinşi la car.”
Este
ceea ce scrie Pavel Rătundeanu-Ferghete literatură, însă? Asta-i întrebarea cea
mare, parafrazându-l pe Hamlet. Dacă judecăm lucrurile prin prisma ficțiunii
doar, nu, cartea aceasta nu este literatură. Dar, oare, literatura înseamnă
doar ficțiune? Nu este ea și emoție, reflectarea superioară, prin trecerea de la particular la
general, a unor experiențe de viață? Dacă răspundem afirmativ la întrebările
astea, atunci, da, ceea ce citim între coperțile acestei cărți poate fi asociat
idei de literatură. Pavel Rătundeanu-Ferghete își mărturisește viața, ne-o pune
pe tavă, cum se spune, asociind povestirii propriei vieți și fragmente de
corespondență, copii ale unor mail-uri ale prietenilor, fragmente din poezii
ale altor autori, dar și o seamă de creații prorpii, versuri albe, în general,
scrise sub imboldul unor stări afective, stârnite de varii experiențe, de
oameni și fapte care l-au atins la suflet, dar și despre valori fundamentale
ale lui ca român neaoș, limba română, credința ortodoxă, țara înțeleasă ca o
proprietate sacră, a lui și a tuturor românilor etc.
Înțelegându-i
chinul și zbaterea vizavi de ingratitudinea multora cărora li s-a adresat, Ben
Todică, prietenul de la Antipozi, îl calmează oblojindu-i rănile deschise:
“Sunt multe motive pentru care oamenii se comportă așa cum se comportă și nu
trebuie să te lași dezamăgit. Tu fă ce-i bun în inima ta și în credință, și cu
încredere în Dumnezeu, că ochii, ție trebuie să ți se reveleze, nu lor, ca să
fii împlinit. Tu bați la porți străine, ușile tale nu sunt aici, încă. Ai
răbdare. Tu te zbați prea mult. Tu când scrii, scrii în cartea vieții, și asta
e răsplata. Cine nu te vede, fie-ți milă de ei, iar cine te vede și nu
recunoaște, îți e dușman. Frumusețea e cu tine. Când vor bate toți din palme,
va cădea cortina și... Asta vrei?” Și continuă memorabil: “Lasă-i să te
privească în lăcomie, lasă-i să te privească masochistic. Întoarce spatele și
scrie, fă-i să sufere că ei nu vor scrie niciodată ca tine, în divin și-n
omenie, că versurile tale sunt binecuvântări și rugă pentru om și slavă, pentru
o națiune întreagă, și Dumnezeu vede, și vede cu dragoste. Vica-i lângă EL”
Accentele
de scris referitoare la valorile românești - scriitori, filozofi, mituri și
legende, limba română, între multe altele - pot fi circumscrise unei atitudini
considerate, din păcate, astăzi, depășită, anume aceea de patriot, de
patriotism, dar pe care Pavel Rătundeanu-Ferghete o afișează fără inhibiții, ba
chiar contestându-i pe cei care o denigrează ori o retractează mărturisind franc
către Ben Todică: “Scriu după regula, ordinea mea. Sunt propriu-mi spectator pe
Arca vieții şi vreau să te ştiu cu ochii pe mine şi pe România mea căutând un
drum de limbă română către ea, tu în curajul la înălțime, m-ai convins că am o
valoare, capital spiritual şi reuşesc să redau imaginea României tainică, mare
binecuvântare şi profundă, că eu scriu mai departe către departe, departele meu
fiind Dumnezeu între coarnele boilor cu ciucuri roşii, prinşi în urechi ca să
nu se deoache boii înjugați la plug (…)”
Vica,
soția, ca și în volumele celălalte, este tot un personaj central. Evocată de
acolo unde se află, în Împărăția cerurilor, de ceva vreme în urmă, lăsând un
gol imens în sufletul său, are parte de aceleași rânduri pline de gingășie, pe
alocuri, de umor, în altele, de un realism ce numai în cultura populară
“profundă”, cum spune însuși autorul, o întâlnești: „Vica era o cumințenie şi o
hărnicie a pământului, cum desluşiseră istorici străvechi pe la noi, a fi
poporul român”. Sau: „Ca poporeană, Vica e din seva care hrăneşte stejarul
înzdrăvenindu-l în mălăina gliei țării.” Și mai aflăm: “Vica era o țărancă
simplă, dar nu simplistă, cum li se năzăreşte unora, loviți la căpățână de
Irimia, cu leoca la cap, doar Ben Todică, cu toată depărtarea lui înțelegând-o,
chiar dacă nu-i prea dus la biserică în Australia lui Dumnezeu, ca răsfățatul
scrisului, Pavel în România, care, auzi, dumneata, nu-i uşă de altar, dar e
bărbatul dumneaei, al Vicăi.”
Ca
o concluzie personală, mai consemnăm dintre rândurile imnice pe alocuri,
închinate soției defuncte: “Vica era înțelenită în traiul ei autohton, autentic
prin valoarea ei de om, ca o zeiate în Olimp lângă Zeus-ul ei, Pavel de
România”.
Fire
neostoită, care își descoperă scrisul ca mod de viață, ca legătură între planul
terestru și cel sacru, între el ca ființă trecătoare și htonicul cel din care
provine și-n care - ca noi, toți, de altfel - se va întoarce, între sufletul
său și sufletul Întreg, ceresc, Pavel Rătundeanu-Ferghete ne oferă o lecție de
viață plină de pasiune, în care a fi se poate suprapune până la confuzie peste
a scrie.
Dan
Șalapa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu