UNDE
EȘTI SINGURATATE?
~*~
Cândva,
am
întâlnit singurătatea
la
o răscruce de drumuri,
călare
pe cai deshămaţi
şi
coama despletită,
înspumaţi
până peste poate,
în
galop la drum lung.
Sleite
de puteri,
şi
ea şi eu,
ne-am
înţeles din priviri
că
se cuvine
să
stăm un pic de vorbă.
Eu,
curioasă să-i aflu veleităţile,
ea,
să-mi cunoască păsurile.
Îşi
împreunează mâinile,
mă
priveşte fix în ochi,
poate,
cu
gândul să mă intimideze.
Tăcerea
mea
o
scoate din tăcere.
Începându-şi
pledoaria,
observ
cum tristeţea
îi
sluţeşte chipul,
ura
îi întunecă ochii,
patima
îi schilodeşte trupul,
cuvântu-i
dur loveşte
în
dreapta şi-n stânga.
Primesc
o lovitură de maestru
direct
în plexul solar,
fac
ochii mari
pentru
că nu înţeleg
despre
ce este vorba.
Încep
să mă agit, mă întristez,
dau
drumul lacrimilor
fără
să vreau,
mă
uit la ea cu pizmă
şi
mai, mai s-o lovesc.
Inspir
un aer viciat
care
îmi umple pieptul,
simt
cum mă transform în ea,
că
eu sunt oglinda ei,
iar
ea este oglinda mea.
Continuăm să ne privim
una
în alta,
timp
în care mă întreb,
ce-i
de făcut?
Invoc
pe Dumnezeu,
îi
pun mâna-ncet pe umăr,
trimit
spre ea surâsul meu senin,
ca
o boare de lumină,
îmbrăţişând-o.
Câteva
clipe, dar lungi
îmbrăcate
între gri şi roz,
mă
apucă transpiraţia,
respir
controlat
şi
vorbesc doar în gând,
cu
mine şi cu ea.
Simt
cum se face mai mică,
mai
fragilă,
prind
curaj
şi-i
propun un timp de gândire
în
care să găsim,
de
comun acord
trucuri
de înfrumuseţare,
momente
de respiro,
destinaţii
de călătorie,
clipe
de bună convieţuire…
Ideea
s-a dovedit
a
fi un pariu câştigat
de
ambele părţi,
fapt
pentru care
îi
dedic acest poem,
promiţându-ne
una, alteia
să
scriem multe altele.
Singurătate,
unde eşti?
~*~
Vasilica
Grigoras
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu