vineri, 21 octombrie 2022

Stanciulescu Alexandru - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 22/10/2022 - 30/10/2022

 




In memoriam: Pr. Prof. Niculae Șerbănescu

 

 

L-am cunoscut abia în 1973, când am ajuns student la Institutul Teologic Universitar din București. Era titularul catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

 

Se născuse în 1914. Nu am aflat prea multe despre originile, copilăria și tinerețea sa. Știu că în perioada 1947-1972 a fost funcționar superior al Patriarhiei Române, având însărcinarea de a se ocupa de arhiva Patriarhiei. Arhiva acestei instituții nu însemna numai documentele curente, ci și documentele istorice, emise cu sute de ani înainte. Pentru a le utiliza, pentru a le cerceta, era nevoie ca să cunoască limbile paleoslavă și slavonă, scrierea chirilică, limba greacă veche și neogreaca. Părintele Șerbănescu citea cursiv asemenea documente, le traducea cu ușurință, ba chiar le știa pe multe pe de rost.

 

Mai știu despre dânsul că a slujit patru decenii ca preot la fosta biserică Albă-Postăvari din strada Bateriilor nr. 41.  În anii 1972, 1978-1984 a funcționat ca profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic din București.

 

Era un bătrânel foarte vioi, iute, întotdeauna binevoitor, zâmbitor, gata să te asculte, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi. În mijlocul studenților părea un bunicuț fericit. Avea un suflet bun, părintesc, asemenea Părintelui Ioan Ionescu de la Seminarul Teologic din Craiova. Cursurile sale erau o bucurie, deși erau foarte bogate în conținut, în informație. Avea o memorie impresionantă. Știa cu lux de amănunte istoricul mănăstirilor, știa pe de rost textul multor pisanii de la biserici și mănăstiri vechi, se juca cu anii și numele personalităților istorice. Era o adevărată enciclopedie istorică. Cred că dacă aș fi terminat doctoratul și nu m-aș fi căsătorit așa devreme, m-ar fi oprit asistent. Mă simpatiza foarte mult pentru faptul că începusem să public în revistele bisericești și socotea că aș avea multe de făcut și de spus în domeniul istoric. Mai târziu am aflat că a avut foarte puțini ucenici, tocmai datorită exigenței sale. Am înțeles că doar un doctorand și-a luat teza la dânsul în tot timpul cât a funcționat ca profesor la Teologie. În ciuda faptului că avea cursuri stufoase, cu nenumărate date și nume, studenții participau cu plăcere și interes la orele dumnealui. Știa să-și presare discursul cu istorioare picante din viața unor personalități istorice, din istoria unor monumente, amănunte inedite ale unor evenimente, pe care dânsul le aflase de-a lungul anilor fie din documente, fie din scrieri, fie de la generațiile trecute.

 

La cursurile de masterat și doctorat am avut câteva lucrări la dânsul și atunci am înțeles cât de importantă este seriozitatea în abordarea unui subiect istoric. Mai târziu, după ce am conspectat numeroase lucrări de teoria și filozofia istoriei pentru cartea  Nicolae Iorga. Concepția istorică, am înțeles că în cursurile Părintelui Șerbănescu era o mare lacună: lipsa înscrierii istoriei bisericești în contextul istoriei naționale.

 

A fost foarte mâhnit, când a aflat că abandonez doctoratul, când eram în anul al doilea. Dețin mai multe scrisori de la dânsul, în care mă îndemna insistent să continui. Mă căsătorisem, mă preoțisem și nu-mi mai puteam permite să mă deplasez în București, pe la biblioteci și arhive ca să-mi pregătesc lucrările și examenele.  Din cauza aceasta nu am putut să-i dau ascultare. 

 

La 1 Martie 1982 m-am întâlnit întâmplător cu dânsul în București, undeva, pe strada Antim Ivireanul. A tresărit, parcă ar fi reîntâlnit pe unul din familia sa după mulți ani de despărțire. Era în cizme, plin de noroi. Plângea. În zilele următoare trebuia să-i demoleze biserica Albă-Postăvari(sec. XVI), la care slujise 40 de ani. Patriarhul Iustin n-a vrut să miște un deget ca să o salveze. Profesorul l-a caracterizat drept ,,o cârpă, care n-a dat niciodată piept cu viața și cu greutățile ei”. Părintele făcuse nenumărate memorii către toate autoritățile și forurile superioare pentru salvarea bisericii. Fusese în multe audiențe,  dar se izbise peste tot de un zid. Așa hotărâse Ceaușescu și cuvântul lui trebuia dus la îndeplinire. Atunci am aflat că Mihai Viteazul, înainte de a ajunge domn al Țării Românești, când fusese condamnat la moarte de către domnul Alexandru cel Rău(1592-1593), a trecut prin fața bisericii Albă-Postăvari. Îl duceau la locul de osândă. A cerut să i se dea voie în biserică să-și facă ultima rugăciune. I s-a dat și el s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae. A ajuns la locul de execuție, a pus capul pe bedreag și, când s-a uitat la călău cum numai el știa să se uite, acesta s-a înfricoșat, a aruncat barda și a luat-o la fugă. Toată lumea a fost convinsă că aceasta a fost încă o minune a Sfântului Nicolae.

 

Biserica Albă-Postăvari a fost dărâmată la câteva zile după discuția mea cu Părintele Șerbănescu. N-a reușit s-o salveze! Cu siguranță că a fost una din  neîmplinirile vieții lui!

 

Era a treia biserică din zonă dărâmată, alături de sute de case particulare și clădiri publice din zonă, pentru a face loc Casei Poporului, actualul sediu al Parlamentului României.

 

Părintele Șerbănescu a deplâns atunci starea de la Institutului Teologic din București. Tânăra generație de cadre e pusă doar pe căpătuială și pe afaceri, zicea dânsul. Mi-a spus că și dumnealui a realizat împreună cu Teodor Manolache bibliografia revistei ,,Biserica Ortodoxă Română” la 75 de ani de la apariție, dar că patriarhia nu a vrut să le-o publice. Atitudinea patriarhului de a nu-mi publica lucrarea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983) nu trebuie să mă mire. Nu e decât o mumie folosită ca marionetă de factorul politic și nimic mai mult. M-a rugat să-l vizitez când mai vin în București, să țin legătura cu dânsul ,,cât voi mai fi în viață!” M-a felicitat pentru activitate și ne-am despărțit prietenește. M-a impresionat mult!

 

 Din păcate, nu am mai ținut legătura cu dânsul. Am fost plăcut surprins, când am găsit în librării în anii următori o carte monumentală a dumnealui, Mircea cel Mare, realizată în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Nicolae Stoicescu, viitorul ambasador al României în Grecia.

 

Am aflat că a murit în 1999.

 

Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al tinereții mele![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Pr. Prof. Univ. Niculae Șerbănescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 452, pp. 3-4; în ,,Națiunea”, București, 19 sept. 2021, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.ro); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 13 sept. 2021, ediție on-line(https:// armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 14 sept. 2021, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 19 sept. 2021, ediție și on-line(http://www. observatorul.com);

 

 

 

REVARSAREA DARURILOR

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca geamul, pe lânga faptul ca primeste lumina în sine, o lasa pe aceasta sa intre si în odaie; sau soba se încalzeste nu doar pentru ea însasi, ci si pentru a te odihni pe tine. Acelasi lucru e cuprins si în alcatuirea trupului: ochii vad nu doar pentru ei, ci si pentru trupul întreg; urechile aud nu doar pentru ele însele, ci pentru tot trupul; narile nu doar pentru ele simt mirosul, ci pentru trupul întreg; stomacul nu primeste hrana doar pentru el, ci pentru tot trupul; mâinile lucreaza nu doar pentru sine, ci pentru trupul întreg; picioarele nu merg doar pentru ele, ci si pentru celelalte madulare. Acelasi lucru îl bagam de seama si la celelalte fapturi: soarele de pe cer nu straluceste numai siesi, ci pentru toata zidirea; norii nu tin apa întru ei, ci o revarsa pe pamânt; pamântul nu tine roadele în sine, ci le creste pentru toti. Asa sa cugeti si despre toate celelalte.

 

Din acestea învatam ca din darurile pe care ni le da Dumnezeu noi trebuie sa împartim câte ceva si pentru folosinta aproapelui nostru, caci darurile Domnului sunt facute pentru toti îndeobste. Cel chibzuit trebuie sa-si foloseasca priceperea nu doar pentru sine, ci si spre trebuinta aproapelui sau, iar avutia trebuie sa-i slujeasca nu doar celui bogat, ci si altora. Asa sa facem si cu celelalte: acestea toate sunt talantii Domnului nostru, pentru care vom da raspuns înaintea Lui în ziua venirii Sale (Matei 25, 14-30). Caci toate pe care le avem nu sunt bunurile noastre, ci ale Domnului si ne sunt date de la Dumnezeu nu doar pentru noi însine, ci si pentru aproapele nostru. Iar daca cineva nu împarte celorlalti din bunatatile Domnului care i-au fost date lui, acela pacatuieste împotriva lui Dumnezeu, Care l-a umplut cu daruirile Sale, si pentru aceasta va fi chinuit în ziua Judecatii lui Hristos.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 108.

 

 

 

REVARSAREA DARURILOR

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca geamul, pe lânga faptul ca primeste lumina în sine, o lasa pe aceasta sa intre si în odaie; sau soba se încalzeste nu doar pentru ea însasi, ci si pentru a te odihni pe tine. Acelasi lucru e cuprins si în alcatuirea trupului: ochii vad nu doar pentru ei, ci si pentru trupul întreg; urechile aud nu doar pentru ele însele, ci pentru tot trupul; narile nu doar pentru ele simt mirosul, ci pentru trupul întreg; stomacul nu primeste hrana doar pentru el, ci pentru tot trupul; mâinile lucreaza nu doar pentru sine, ci pentru trupul întreg; picioarele nu merg doar pentru ele, ci si pentru celelalte madulare. Acelasi lucru îl bagam de seama si la celelalte fapturi: soarele de pe cer nu straluceste numai siesi, ci pentru toata zidirea; norii nu tin apa întru ei, ci o revarsa pe pamânt; pamântul nu tine roadele în sine, ci le creste pentru toti. Asa sa cugeti si despre toate celelalte.

 

Din acestea învatam ca din darurile pe care ni le da Dumnezeu noi trebuie sa împartim câte ceva si pentru folosinta aproapelui nostru, caci darurile Domnului sunt facute pentru toti îndeobste. Cel chibzuit trebuie sa-si foloseasca priceperea nu doar pentru sine, ci si spre trebuinta aproapelui sau, iar avutia trebuie sa-i slujeasca nu doar celui bogat, ci si altora. Asa sa facem si cu celelalte: acestea toate sunt talantii Domnului nostru, pentru care vom da raspuns înaintea Lui în ziua venirii Sale (Matei 25, 14-30). Caci toate pe care le avem nu sunt bunurile noastre, ci ale Domnului si ne sunt date de la Dumnezeu nu doar pentru noi însine, ci si pentru aproapele nostru. Iar daca cineva nu împarte celorlalti din bunatatile Domnului care i-au fost date lui, acela pacatuieste împotriva lui Dumnezeu, Care l-a umplut cu daruirile Sale, si pentru aceasta va fi chinuit în ziua Judecatii lui Hristos.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 108.

 

 

SPICUL DE GRAU

Sfantul Vasile cel Mare

 

 

Când samânta a cazut în pamânt si are umezeala si caldura potrivita, se face moale si poroasa; apoi pune stapânire pe pamântul din jurul ei si absoarbe din el tot ce-i este propriu si înrudit; în urma acele particele foarte fine din pamânt intra în porii semintei si-i maresc volumul, încât se înradacineaza în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafata firele de iarba la fel de numeroase ca si firele radacinii. Firul de iarba, încalzit mereu, îsi trage prin radacina umezeala; odata cu caldura trage din pamânt si hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coaja, în tecile grâului, în bobul de grâu si în mustatile spicului. Si asa, crescând încetul cu încetul, fiecare planta ajunge la masura sa proprie, fie grâu, fie legume, fie ierburi, fie maracini.

 

Un singur fir de iarba, o singura planta sunt de ajuns sa-ti faca mintea sa contemple maiestria cu care s-au facut toate! Cum este de pilda paiul de grâu încins cu noduri, ca si cum l-ar lega spre a putea suporta greutatea spicului, ca sa nu cada la pamânt când este plin de rod! Ovazul salbatic are paiul gol, pentru ca vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe când paiul de grâu este întarit cu acele legaturi. Bobul de grâu este pus, apoi, într-o învelitoare, ca sa nu fie cu usurinta rapit de pasarile care manânca seminte; bobul mai este aparat înca si de vârfurile ascutite ale mustatilor spicului, care ca niste bolduri, nu lasa sa fie vatamat de micile vietati.

 

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 122



In memoriam: Marcel Dulgheru

 

 

Puțini își mai aduc aminte de el. Totuși, la vremea lui, era un pion important în peisajul social din Tr. Severin.

 

       Era în anii 1973-1978. Doream cu orice preț să urmez facultatea de Istorie. Nu pentru a pleca din preoție, ci pentru a studia mai mult, pentru a scrie istorie ca un profesionist, nu ca un simplu amator. Fusesem la secretariatele mai multor facultăți de istorie, fusesem în audiență la Ministerul Învățământului și peste tot primisem aceleași răspunsuri seci: învățământul teologic nu este recunoscut de stat și, ca atare, în fața legii figurez cu opt clase. Când am reușit la Teologie, mi-am luat dosarul de admitere de la seminar, din acel dosar mi-am luat diploma de opt clase și astfel am putut să dau examen de admitere la liceu. Am reușit, dar am trecut la fără frecvență. Veneam în vacanțe sau cu învoire de la București și-mi susțineam examenele în Severin. Așa am terminat liceul, am dat bacalaureatul, iar când a fost să mă înscriu la admitere la o facultate de Istorie, mi s-a spus că fără recomandarea organizației de bază a partidului nu mă pot înscrie. Așadar, totul se prăbușea!

 

La liceu am avut prilejul să-l cunosc pe Domnul Marcel Dulgheru. Era cel mai în vârstă dintre noi toți. Avea în jur de 58 de ani. Era șef de unitate la cel mai bun magazin de textile din Severin. Magazinul pe care-l conducea era situat în buricul târgului, undeva în imediata apropiere a sediului Episcopiei Severinului de astăzi. La magazinul lui, Domnul Marcel aducea cele mai fine și mai scumpe stofe și materiale textile. De acolo se aproviziona toată protipendada orașului.  Domnul Marcel avea el însuși stofă de comerciant. Știa să-și apropie clienții, să intre în vorbă cu ei, să le cunoască gândurile și poveștile. Îi cunoștea pe toți și mai ales pe soțiile celor de pe la partid, miliție, securitate, adică oamenii care-și puteau permite să cumpere de la magazinul lui.

 

La un moment dat s-a dat un decret, care interzicea să mai fie șefi de instituții și unități de stat, care să nu aibă studii medii. Erau menținuți pe funcții doar aceia care erau implicați într-o formă de învățământ liceal. Domnul Marcel avea tot interesul să rămână pe post, fiindcă avea un spor de conducere, spor care ar fi influențat binișor la calcularea apropiatei pensii.

 

Domnul Marcel Dulgheru era un om foarte gras, greoi. Se chinuia să stea într-o bancă de elev, fiindcă era strâns ca-ntr-un corset. De câte ori aveam prilejul, ședeam de vorbă cu dânsul. Era o adevărată bucurie să-l asculți. Avea o vorbă domoală, gânduri înțelepte, bine strunite. Gândea bine înainte de a vorbi. Știa multe despre trecutul orașului și al oamenilor lui, despre fapte și-ntâmplări de altădată. De fiecare dată regretam când trebuia să mă despart de Domnul Marcel. Se formase între noi o prietenie, o stimă reciprocă, în ciuda diferenței imense de vârstă. Profesoarele îl căutau pe Domnul Marcel să-l întrebe ce noutăți a mai adus la magazin și dânsul avea pentru fiecare câte o veste bună în materie de stofe, de bluze, de eșarfe, de perdele etc.

 

În sesiuni nu aveam decât examene. Fiecare învățam cum puteam și cât puteam. Nu intram în aceeași grupă cu Domnul Marcel, așa că nu știu cum învăța. Numele elevilor fiind înșirate în catalog în ordine alfabetică, între noi era mare distanță. Nu  știu cum s-a întâmplat, dar la un examen de filozofie, Domnul Marcel a întârziat și a intrat la examen cu seria mea. Era profesor Domnul Marius Popescu. Am tras toți bilete și ne-am așezat în bănci. Domnul Marcel s-a așezat cu greu, banca fiind foarte mică față de dimensiunile sale. Avea un halat larg. Pe partea stângă interioară a halatului cususe cu ață groasă, colorată, o bucată mare de stofă. Formase astfel un buzunar uriaș, în care avea cartea de Filozofie deschisă. A băgat cu greutate mâna dreaptă în acel buzunar și a scos cartea. Trebuia s-o țină la distanță, ca să poată citi. Domnul Profesor Marius Popescu ședea la catedră și ne supraveghea. L-a atenționat de vreo două-trei ori: ,,- Domnul Dulgheru, vă rog băgați cartea în bancă! Poate intră cineva pe ușă și nu vreau să-mi pierd pâinea!”  A înțeles. A lăsat cartea în buzunar și a așteptat liniștit până i-a venit rândul. Eram după el, așa că am putut urmări scena în întregime.

 

Profesorul l-a strigat. Domnul Marcel s-a ridicat greu din bancă, ridicând și banca după el. S-a descotorosit de bancă, și-a luat biletul și s-a apropiat de catedră. ,,- Ia spuneți, Domnule Dulgheru, ce subiect aveți?” i-a zis profesorul. ,,- Domnule Profesor, vă rog citiți dumneavoastră, că vedeți mai bine!” Profesorul a luat biletul și a citit în auzul tuturor: ,,- Determinismul dialectic. Foarte frumos subiect. Vă ascult, Domnule Dulgheru!”  Subiectul era el frumos, dar trebuia să ai o minte foarte vioaie, ca să-l înțeleagă și, mai ales, să-l explice. Domnul Marcel a cumpănit puțin cum îi era obiceiul, apoi a dat un răspuns genial, pe care-l țin minte și azi: ,, - Domnule Profesor, partidul și guvernul fac toate eforturile pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, Domnule Profesor!” Și elevul s-a îndreptat spre ușă și a plecat.

 

Profesorul a îngăimat un răspuns la salut, a întârziat mult cu pixul asupra catalogului înainte de a-i pune nota. Nu știu cât i-a dat, dar, oricum, Domnul Dulgheru a terminat liceul și a ieșit la pensie ca șef de unitate[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Marcel Dulgheru, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 449, pp. 3-4; în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 18 iul. 2021, ediție on-line (https:// armoniiculturale.ro); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 20 iul. 2021, ediție și on-line(http:// www. observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 20 iul. 2021, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com);

 

 

 

NASTEREA FARA DURERI

Sfantul Sofronie Saharov

 

 

Cât de importanta este petrecerea – sa nu spun exercitiul – în rugaciune ne-o arata experienta. Cred ca este îngaduit sa fac o parabola cu viata noastra fireasca, sa aduc câteva exemple cunoscute noua din viata cotidiana. Sportivii, pregatindu-se pentru concursurile viitoare, vreme îndelungata repeta aceleasi numere, pentru ca, în momentul întrecerii, toate miscarile deja asimilate sa le execute repede, cu siguranta si parca mecanic. De cantitatea exercitiilor va depinde si calitatea executiei.

 

Voi povesti acum o întâmplare ce s-a petrecut într-un cerc de persoane binecunoscute mie. Într-unul din orasele europene, doi frati s-au casatorit aproape concomitent. Una din fete era doctor în medicina, inteligenta, deosebita si un caracter foarte puternic. Cealalta era foarte frumoasa, vioaie, inteligenta, dar nu prea instruita. Când pentru amândoua s-a apropiat timpul sa nasca, s-au hotarât sa experimenteze teoria ce aparuse nu de multa vreme, a „nasterii fara dureri”. Cea dintâi, doctor în medicina, a priceput rapid mecanismul acestui act si dupa doua-trei lectii de gimnastica, a renuntat la exercitii, încrezatoare ca a înteles totul si la momentul potrivit va pune în practica cunostintele dobândite. Cealalta avea cunostinte primitive de anatomie si despre corpul uman, dar nu era dispusa sa se ocupe de partea teoretica a problemei, si cu asiduitate a început sa repete întregul complex de miscari ale corpului, pe care însusindu-le în mod corespunzator s-a dus la operatia ce o astepta. Si ce credeti dumneavoastra? Prima, în momentul nasterii, de cum au început durerile, a uitat toate teoriile sale si a nascut cu mare greutate si în dureri (vezi Facere 3, 16). A doua însa, a nascut fara dureri si aproape fara efort. Asa va fi si cu noi. A întelege „mecanismul” rugaciunii mintii este un lucru usor pentru omul contemporan cultivat. Urmeaza sa se roage doua-trei saptamâni, cu o oarecare osârdie, sa citeasca câteva carti; si la toate acestea va putea si el sa adauge ceva. Dar în ceasul mortii, când întreaga noastra faptura este supusa unei ruperi violente, când creierul îsi pierde luciditatea si inima încearca fie dureri puternice, fie slabiciune, atunci toate cunostintele noastre teoretice dispar si rugaciunea noastra poate sa se piarda.

 

Este necesar sa ne rugam cu anii. Sa citim putin si numai ceea ce se gaseste în atingere cu rugaciunea. Prin practicarea ei îndelungata rugaciunea devine o natura a fiintei noastre, o reactie fireasca la orice fenomen în sfera duhovniceasca, fie lumina sau întuneric, aparitie a sfintilor îngeri sau ale puterilor demonice, fie bucurie sau întristare, într-un cuvânt, în toata vremea si în toate situatiile. Cu o astfel de rugaciune nasterea noastra pentru lumea de Sus poate cu adevarat sa devina „o nastere fara dureri”.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Despre rugaciune, traducere de Pr. Teoctist Caia, Ed. Publistar, Bucuresti, 2006, p. 134-135




https://youtu.be/alUqNVxBbIw




In memoriam: Vasile Vetișanu

 

I

Vasile Vetișanu(1835-2012) a fost cercetător științific, director al Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române(1990-1992), senator (1992-1996) și deputat (1996-2000) în Parlamentul României. L-am cunoscut la un simpozion, la Botoșani, în zilele de 18-20 noiembrie 1982. M-am nimerit în cameră la hotel cu dânsul și cu Domnul Popa Gheorghe, muzeograf la Mausoleul din Mărășești. Abia a doua zi le-am aflat numele. Era seara, eram obosiți de drum și am discutat puțin.

 

A doua zi, pe 19 noiembrie, la ședința festivă de deschidere, după ce au vorbit oficialitățile, a vorbit Domnul Vasile Vetișanu  despre cultura populară. A fost magistral, deși în anumite momente părea cam timid.

 

A urmat masa, pe care am luat-o la cantina Liceului Sanitar din Botoșani. Masa a fost cam sărăcuță. Am stat împreună cu Domnul Vasile Vetișanu, cu Domnul Prof. Gheorghe Hrușcă și Domnul Prof. Filaret Aprotosoaie. Ultimii erau pensionari, unul din Vlădeni și altul din Săveni, județul Botoșani. Bătrânii au început să spună amintiri despre Nicolae Iorga. Aflând că mă ocup de așa ceva, mi-au luat adresa și m-au asigurat că-mi vor scrie acasă. Domnul Vasile Vetișanu ne-a vorbit despre valoarea inestimabilă a etnoistoriei și despre necesitatea unor studii mai ample. I-am vorbit de proiectul meu privind Cronica nescrisă a românilor și a rămas foarte impresionat. Mi-a recomandat să nu coroborez documentul etnoistoric cu cel istoric, deoarece aș fi tentat să mă ghidez după cel istoric și să denaturez pe celălalt. Documentul etnoistoric trebuie să rămână ceea ce este, fără nici un compromis din afară. El constituie un auxiliar pentru studiul istoric și ca atare trebuie lăsat să-și spună cuvântul. Bătrânii mi-au recomandat pe Doamna Smith din Botoșani, pensionară, care, la tinerețe, a fost foarte apropiată lui Iorga, făcându-i în special traduceri.

 

La cantina Liceului Sanitar, seara, a avut loc banchetul. A fost mâncare bună, la care s-a adăugat țuică și vin. Vinul era negru, puțin acrișor, dar băubil, adus de undeva de la țară, ,,din cel mai nordic sat al țării”, cum țineau să precizeze gazdele. Cred că s-au băut mai bine de 50 litri. Eu însumi am băut, ca niciodată, câteva pahare, dar nu am simțit că m-aș fi îmbătat. Doar buna dispoziție era pe fețele tuturor. S-au ținut scurte discursuri. Eu eram doar cu Domnul Vetișanu la masă. Aveam acolo trei pahare, unul fiind al lui Scipione Bădescu(1848-1904), de care vorbise Domnul Vasile Vetișanu. Când le terminam pe ale noastre, îl împărțeam ,,frățește” pe al lui Scipione. Am aranjat cu Domnul Vetișanu să realizăm un Microdicționar de înțelepciune românească. A fost entuziasmat de idee și s-a alăturat propunerii mele de a colabora. A luat cuvântul și a vorbit despre rolul simpozionului în cimentarea ideii de unitate sufletească între membrii participanți. A fost îndelung aplaudat.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a povestit că are în Sălaj casa părintească în care locuiește maică-sa și că aproape săptămânal se duce pe acolo, fiind strâns legat de locurile  natale.

 

A doua zi, pe 20 noiembrie, după ce am vizitat de dimineața câteva biserici din Botoșani, l-am întâlnit pe Domnul Vasile Vetișanu și ne-am dus la restaurantul ,,Rapsodia”, unde am servit câte o omletă și câte o cană cu ceai. I-am povestit de ghinionul cu Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Mi-a spus că Academia de Științe Sociale și Politice se va desființa în curând. A fost și este un paravan, în spatele căruia mulți faliți ai zilei își umpleau buzunarele cu parale. Academia aceasta nu a produs nimic solid în cultura românească, iar pe de altă parte mai avem Academia Română, care, dacă s-ar bucura de atenția cuvenită, ar putea face lucruri mari. Atitudinea patriarhului față de mine denotă faptul că e atât de strâns în laț, încât nu poate hotărî nimic din proprie inițiativă. Totul i se dictează de către organul politic, iar el devine o marionetă. O lucrare de genul acesta făcută de mine ar pune în circulație niște valori ale culturii bisericești și asta nu trebuie să se întâmple. Pe de altă parte, ar încuraja tineri teologi la munci serioase și asta iar deranjează. A fi episcop cu demnitate în ziua de azi  e lucru rar(…)[1].

 

II

 

Domnul Vasile Vetișanu a făcut largi eseuri asupra familiei în concepția poporului român. Ne-am dus apoi la muzeu. Se  aștepta un autocar, ca să plecăm în excursie. M-am trezit cu muzeograful  Constantin Doroftei, că-mi oferă tabloul său Lalele drept cadou. Am rămas profund impresionat de acest om. A făcut gestul acesta, fiindcă, zicea el, i-am câștigat încrederea prin scrisul, vorba și felul meu de a fi și vrea să menținem legătura. I-am mulțumit după cuviință și ne-am despărțit ca doi buni prieteni. Domnul Vasile Vetișanu, în timp ce așteptam autocarul, mi-a vorbit despre profunda înțelepciune populară, despre legăturile țăranului român cu natura și cu trecutul prin tradițiile și obiceiurile sale. Domnul Vasile Vetișanu e un om foarte modest, tip slab, formație aproape debilă. Seamănă mult cu Vasile Pârvan, adăugând figurii acestuia doar ochelarii. E un suflet mare și un bun patriot. Când începe el să-ți vorbească, o face cu mult patos și cu mult suflet. Nu se sfiește să critice anumite stări de lucruri, atunci când are încredere în interlocutor. Mi-a vorbit mult, documentându-mi, că tradiția populară în special, cum de altfel întreaga cultură populară românească,  a fost ștrangulată fără scrupule în ultimele decenii.

 

Mi-a povestit cum el însuși, fiu de țăran înstărit din Sălaj, a trebuit să fie înfiat de o mătușă a sa săracă, pentru a putea să-și continue școala și să nu fie aruncat pe drumuri. Înainte îi zicea Mocanu, apoi și-a luat numele de Vetișanu. În acei ani duri ai stalinismului, poporul nostru a fost împins cu un secol înapoi. E de mirare cum de a mai putut rezista acest neam!

 

Împreună cu magazionerul muzeului și cu Domnul Vasile Vetișanu am vizitat Parcul ,,Mihai Eminescu”. Magazionerul ne-a arătat copacii lui Eminescu, locurile pe unde mergea și unde ședea. Erau și câteva chioșcuri în parc. Acolo dădeau bogătașii de prin sate băutură celor săraci din oraș.

 

Mi-am luat bagajele împreună cu Domnul Vasile Vetișanu de la hotelul ,,Tineret” și le-am dus  la hotelul ,,Rapsodia”. E hotel de categoria I-a. E bine îngrijit și călduros. Domnul Vasile Vetișanu se intoxicase. La masă ne dăduse  șnițel de parizer și el, mai sensibil, s-a intoxicat. Nu a vrut să ia pastile. Avea temperatură de-i ardeau obrajii. A vomitat. A apreciat la superlativ tabloul pe care mi-l dăduse Domnul Constantin Doroftei. A spus că acel tablou costă cca. 10.000 lei. Nu cred. Oricum, 2.000-3.000 lei face. Reprezintă o vază cu lalele, o sticlă de lapte goală și o cană. Natură moartă, dar culoare fragedă și vie.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a dat mai multe adrese ale unor oameni care-l cunoscuseră pe Nicolae Iorga, el însuși angajându-se să-mi scrie câteva auzite de la unii. Mă admira pentru hotărârea mea de a deveni preot și de a mă duce în satul meu. ,,- De-aș avea posibilitatea de documentare pe care mi-o dă Bucureștiul și eu mâine aș pleca în satul meu natal din Sălaj!”

 

Mi-a cerut detalii în legătură cu angajarea pictorilor bisericești. Are un nepot pictor și trebuie să picteze biserica la care slujește. Am discutat apoi despre propolis și efectele sale.

 

Aveam tren spre Iași la ora 5 dimineața. Oricum, eu m-am trezit cu vreo 10 minute înainte de plecarea lui. L-am trezit și pe Domnul Vetișanu. Se simțea mai bine. Ne-am dat seama că nu mai putem să ajungem la Iași, ca să mergem la Editura ,,Junimea” la o oră potrivită. Eu aveam acolo cartea Dimitrie Cantemir. Cugetări,  iar Domnul Vetișanu o reeditare a unui filozof interbelic ținut în umbră până nu demult.  Am  mai stat, așadar, de vorbă.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a spus multe. Mi-a vorbit, spre exemplu, de Mircea Vulcănescu, filozof, pe care-l consideră la fel de mare ca Lucian Blaga. Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Gherla și trupul i-a fost aruncat la groapa comună. Mi-a vorbit de Constantin Rădulescu - Motru și de calvarul ultimilor săi ani de viață. O dramă înfiorătoare, drama intelectualului român jertfit pentru idealurile iluzorii ale zilei!

 

Ne-am îmbrăcat pe-ncetul și am plecat spre gară. Domnul Vetișanu m-a ajutat, eu având mult bagaj, la care se adăuga și tabloul primit de la Domnul Constantin Doroftei. M-am dus cu tabloul la poștă. Domnul Vetișanu a rămas cu bagajele la gară. Abia mi l-a primit la poștă. Le-am dat 75 lei. S-a urcat Domnul Vetișanu în tren, dar la scurt timp, chiar când locomotiva anunța plecarea. Am reușit să urc și eu în vagonul dumnealui în ultimul moment.

 

Eu mă hotărâsem să folosesc prilejul pentru a merge la Suceava. Vream să merg cu autobuzul. Mi –a spus în ultimul moment că pot schimba trenul în Verești. Din Botoșani până în Verești am stat cu Domnul Vetișanu pe coridorul trenului. În compartiment erau pasageri și am preferat să stăm de vorbă. Domnul Vetișanu mi-a relatat despre crimele făcute de regimul hortyst în Ip și Trăsnea din județul Sălaj. Într-o noapte de noiembrie 1940 au fost uciși în mod barbar 175 de locuitori români din Ip și 65 din Trăsnea. Bărbații au fost ciopârțiți, împușcați, linșați îngrozitor, femeilor gravide li s-au spintecat pântecele și li s-au scos copiii în vârful săbiilor. Bătrânilor li s-a bătut tricolorul cu cuie pe spate. În acea noapte de cumpănă și de urgie ,,s-a dat cea mai concludentă dovadă de civilizație maghiară!” Despre aceste crime s-a vorbit foarte-foarte puțin. În anul acela, 1982, s-a dat voie să se realizeze în Ip un monument al martirilor. S-a făcut și o casă memorială. S-a dat dispoziție ca despre aceste crime să se vorbească doar în presa locală, iar cea centrală să le treacă sub tăcere. Cu mare greutate Domnul Vetișanu reușise să strecoare o notiță în ,,România pitorească”, al cărui redactor-șef era prietenul său, ardeleanul Simion Pop.  Comemorarea de la Ip a fost foarte originală. A venit prim-secretarul județului, a ținut o mică cuvântare și la ora 9,30-10 au plecat în goana mașinilor. Locuitorii satelor din jur continuau să vină acolo. Domnul Vetișanu a ajuns pe la 10.30-11 împreună cu medicul Ioan Pușcaș din Șimleul Silvaniei, inventatorul medicamentului grozav pentru ulcer, Ulcosilvanilul. Au ținut acolo cuvântări înflăcărate. Domnul Vetișanu a citit lista celor uciși cu acel prilej și mulțimea a ascultat cu sfințenie. De prezența celor doi acolo presa locală n-a suflat o vorbuliță.

 

Am mai discutat cu Domnul Vetișanu despre Biserica Greco-Catolică. Dânsul a fost greco-catolic. Era și atunci un filo-catolic convins. Vedea Ortodoxia românească drept o renunțare la independența politică și bisericească, o ,,aducere în gura Moscovei”. Socotea că alăturarea de Roma ne-ar deschide porțile Occidentului și ale civilizației. I-am explicat Domnului Vetișanu principiile de organizare ale Bisericii Ortodoxe și l-am derutat, când i-am explicat cum Biserica Ortodoxă permite adevărata independență politică și religioasă. M-am despărțit de Domnul Vetișanu în Verești ca doi prieteni vechi, sărutându-ne frățește[2].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Vasile Vetișanu(I), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 447, p. 3; în ,,Națiunea”, București, 26 iun. 2021, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line (http://www.observatorul.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun. 2021, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro);

 2] In memoriam: Vasile Vetișanu(II), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 448, p. 3; în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line (Observatorul); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun. 2021, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro);

 

 

MARUL STRICAT

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi un mar frumos pe dinafara, însa pe dinauntru putregait si urât mirositor. Asemenea sunt si multi dintre oameni: pe dinafara se mândresc si se lauda cu nobletea lor, dar înlauntru, în sufletele lor, sunt putrezi si plini de duhoare; pe dinafara îi stapânesc pe altii, poruncind unora dintre ei, iar launtric slujesc cu sufletul patimilor si poftelor lor si, de fapt, sunt robi acestora, fiind cu mult mai prejos chiar decât slugile lor. Caci mai bine este sa slujesti omului decât poftelor tale si pacatului, întrucât omul este faptura lui Dumnezeu, iar pacatul este lucrarea diavolului. Asa sunt cei care se numesc stapâni, însa îngaduie sa domneasca asupra lor mânia, rautatea, mamona, iubirea de argint, mândria, nedreptatea, invidia, desfrânarea, necuratia, lacomia pântecului si alti tirani scârbavnici . De aceea zice Sfântul Ioan Gura de Aur: „De este cineva bogat si de neam ales, daca e robit de pacat, e mai nemernic decât toti ticalosii” (Omilia a noua la întâia Epistola catre Corinteni). Întocmai se aseamana cu marul cel frumos pe dinafara si putregait pe dinauntru toti acei crestini care pe dinafara se arata buni, iar înlauntrul lor sunt plini de ura, de rautate si de toata duhoarea si stricaciunea, lucru care este o vadita fatarnicie si viclenie.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 106.

 

 

CEA MAI FRUMOASA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Omul, creatura cea mai frumoasa si cea mai de pret, cea mai aleasa dintre cele facute de mâna lui Dumnezeu; cea mai armonioasa si cea mai perfecta si cea care ar trebui sa fie cea mai curata, neatinsa de nici o întinaciune, ca si creatie a lui Dumnezeu, chip si templu al Sau. Sa nu ne lasam atinsi de nimic din ceea ce este necurat si viclean, sa alungam gândurile hulitoare si sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem sfinti, întru Hristos; sa ne pastram inimile în sfintenie, ca niste chivote vii ale lui Dumnezeu, sa nu ne lasam atinse gândurile si inimile de spurcatele si viclenele duhuri! Cel ce Te-ai facut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu si Doamne, tine-ne în sfintenia Ta! Tu, Cel ce esti Preasfântul nostru Cap, nu lasa ca trupurile si sufletele noastre sa se dea spurcatului Veliar, sa ni le întineze acela cu gânduri ticaloase; ramâi mereu cu noi, tine-ne curati si neprihaniti. Fa, Doamne, sa pastram mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o legatura vie, ca si madulare ale Tale, legatura gândurilor inimii, legatura de rugaciune si de fapta. De vor cadea inimile noastre de la fata Ta, Doamne, întunericul si moartea sa fie partea lor, întristarea si strâmtorarea, rusinea, nimicirea si ticalosirea. Cu Tine însa, ale noastre sunt lumina, viata, pacea, bucuria, largimea inimii, îndraznirea catre cele înalte, maretia si sfintenia.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 229




In memoriam: Tudor Arghezi

 

 

Tudor Arghezi(1880-1967) a fost un colos al literaturii române. A scris mult. Alături de poezie a scris numeroase articole, romane, schițe, piese de teatru, povestiri pentru copii. La început a fost călugăr, dar, din cauza lipsei de tact a unui ierarh, a fost jicnit grav și a părăsit viața monahală. A fost o personalitate foarte controversată de contemporanii săi, dar și incomodă pentru mulți.

 

Pe Tudor Arghezi n-am avut bucuria să-l cunosc personal, dar am aflat de la terțe persoane anumite aspecte din viața lui, care merită să fie consemnate. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt pentru prima dată așternute pe hârtie.

 

La 26 aprilie 1984, la Cofetăria ,,Crinul” din Tr. Severin, eram împreună cu Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul cenzurii în județul Mehedinți, Domnul Prof. Mite Măneanu, bibliotecar la Biblioteca Județeană și Părintele Pr. Nicolae Jinga, pe atunci secretar la Protoieria Tr. Severin. Printre altele, Domnul Virgiliu Tătaru ne-a relatat mai multe amintiri ale sale din anii studenției. Unele s-au referit și la Tudor Arghezi. Așa bunăoară, cu prilejul Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, un grup de studenți din care făcea parte și dumnealui, mergeau cu colindul și cu plugușorul pe la profesori și diferite personalități ale culturii române.

 

La Arghezi au fost primiți cu răceală. I-au urat maestrului multe și bune, dar el a rămas ca gheața la urările lor și parcă enervat că fusese deranjat. La sfârșit, băieții așteptau să fie răsplătiți cu bani, așa cum  primeau de la alții, pentru a avea apoi ce bea o săptămână la berăria ,,Gambrinus” de lângă Cișmigiu. Fiica lui Arghezi, Mitzura,  a  venit cu o tavă de covrigi și i-a invitat pe colindători să ia câte unul. Dezamăgirea acestora a fost generală, dar n-au avut încotro. Tudor Vianu era spirit academic, tip occidentalizat, foarte grav, corect. Întotdeauna le dădea câte 200-300 lei. George Călinescu, după ce-i asculta zicând o cântare sau două dintre cele pregătite de ei, îi oprea și le cerea să-i cânte colinde religioase și laice din zonele din care ei veneau. Sadoveanu căuta să se descotorosească repede de ei și era foarte zgârcit.

 

Tudor Arghezi avea un prieten, redactor-șef al unui ziar din București. Virgiliu Tătaru nu a spus nici numele persoanei respective, nici al ziarului. Când era sărac, la începuturile sale, Arghezi o ducea bine cu redactorul respectiv. Când avea nevoie de câte o poezie sau articol, redactorul îi dădea telefon lui Arghezi, îi spunea despre ce este vorba, cât de mare trebuie să fie materialul și când trebuie să i-l predea. Arghezi se executa repede și era foarte punctual. Dreptul de autor era foarte searbăd, dar el se mulțumea și pe atât. Când i-a venit însă apa la moară lui Arghezi și a prins cheag, redactorul-șef cu pricina i-a cerut un material. Arghezi a răspuns prompt: ,,- Dar mie cât îmi dai?” ,,- Atât!” i-a răspuns redactorul. ,,- Fără suma de… nu scriu o iotă!” Era de nerecunoscut.

 

Arghezi nu-l suporta pe Sadoveanu. Când s-a pus problema reeditării operei lui Sadoveanu, Arghezi nu avea voie să publice. Pentru operele sale, Sadoveanu a primit 9.000.000 lei. Volumele îi apăreau unul după altul. Când a fost și Arghezi scos de la naftalină, un redactor a pus problema publicării integrale a operei lui. Propunerea s-a aprobat și redactorul a mers la Arghezi să-i ducă vestea. După ce a aflat despre ce-i vorba, Arghezi a întrebat: ,,-  Dar mie cât îmi iese la treaba asta!” ,,- Maestre, după calculele ce le-am făcut, v-ar ieși cam șapte milioane!” ,,- Dar porcul ăla (Sadoveanu – n.n.) cât a luat?” ,,- Dânsul a luat nouă milioane, însă la dânsul a fost vorba de proză și a avut mult material!” ,,- Nu știu, fără nouă milioane nici nu stau de vorbă! Faceți ce știți și scoateți-mi banii!” A plecat redactorul, au socotit, au socotit și până la urmă au găsit o modalitate să facă formatul mic la volumele lui Arghezi de Scrieri, cu hârtie groasă, filigranată, pentru a pune prețuri mari și a scoate astfel banii maestrului.  I-au dat până la urmă nouă milioane și lui și astfel a fost de acord cu publicarea.

 

Virgiliu Tătaru ne-a povestit un alt amănunt interesant. Era la comemorarea a 80 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. La Academia Română, în ședința festivă, a vorbit G. Călinescu. După ce și-a ținut discursul, Călinescu s-a dus și i-a sărutat mâna lui Sadoveanu. După câteva luni, a avut loc și festivitatea sărbătoririi lui Tudor Arghezi. La el a vorbit Geo Bogza, cel care îl idolatriza pe Tudor Arghezi. După ce și-a terminat cuvântul de elogiere, Geo Bogza a vrut să facă același gest, pe care-l făcuse cu câtva timp în urmă G. Călinescu. Tudor Arghezi l-a oprit la distanță și i-a spus: ,,- Dragă Geo, stai! Să nu faci ce a făcut porcul de Călinescu!

 

Tudor Arghezi primise premiul Herder. Pe lângă banii pe care-i primea drept recompensă, laureatul avea dreptul să recomande un tânăr pentru o bursă pe care o plătea Fundația Herder, asigurându-i respectivului condiții optime pentru a studia patru ani la Universitatea din Viena. Atât le-a trebuit bucureștenilor. Au început să se înșiruiască la ușa lui Arghezi tot felul de oficialități, rugându-l să le recomande odraslele sau acoliții lor.  Era un spectacol caragialesc. Arghezi era intransigent și răspundea tuturor cu aceeași replică: ,,-  Apăi, când vei lua dumneata premiul, să recomanzi pe cine vrei! Acum eu am dreptul să aleg pe cine vreau!” Toate intervențiile au rămas neputincioase. Toți erau curioși să afle cine va fi alesul lui Arghezi. Într-o zi, poetul și-a chemat un nepot și l-a pus să se intereseze de o nepoată a pictorului Tonitza. A găsit-o. Pe aceea a recomandat-o, deși fata era foarte slabă la carte. Azi e profesoară la Institutul de Teatru și Cinematografie, o figură ștearsă.

 

În această vreme, un grup de colegi de la Filologie au organizat o încercare de a-l seduce pe acesta. Acțiunea a declanșat-o Blendea, actualul regizor de cinema. Acesta era mediocru la carte, dar foarte întreprinzător și pasionat mai mult de poze decât de filologie. El ținea morțiș ca Arghezi să aleagă pe un băiat capabil, dar fără posibilități. În fruntea celor pe care el ar fi vrut să-i ajute era Cornel Moraru, actualul redactor –șef la revista ,,Tribuna”. ,,- Măi băieți, le-a spus într-o zi, să fiu al dracului, dacă n-o iau eu înaintea miniștrilor și profesorilor universitari, care-l asaltează pe maestru!” El știa că Arghezi are mare slăbiciune pentru Constantin Brâncuși. Blendea s-a dus în Mărțișor și a încercat să intre. N-a putut. S-a anunțat că e din Gorj, nepotul lui Brâncuși. Degeaba. Arghezi nu-l primea. După vreo două-trei zile de încercări, Arghezi l-a primit. ,,- Cine ești și ce vrei de la mine?” l-a întrebat prompt maestrul. ,,- Maestre, mă închin geniului și gloriei Dumneavoastră, cel mai mare poet al românilor. Sunt din Gorj, de la Novaci, nepotul lui Constantin Brâncuși, maestre, și am îndrăznit să vă deranjez cu o mare rugăminte!” ,,- Ei, ce vrei?” ,,- Maestre, am aflat că ați primit binemeritatul premiu ,,Herder”, recunoașterea geniului Dumneavoastră de către lumea întreagă!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Știu, maestre, că trebuie să recomandați un tânăr pentru a urma studii la Viena, un tânăr capabil, care  să ajungă și el asemenea lui Brâncuși și asemenea cu Dumneavoastră!” ,,- Ei, și ce-i cu asta?” ,,- Am îndrăznit să vin la Dumneavoastră, maestre, tocmai pentru a vă ruga să recomandați un băiat sărac, gorjean de-al nostru, care va face cinste țării noastre și Gorjului!” ,,- Cine este, mă?” a întrebat Arghezi, oprindu-se din plimbare. ,,- Cornel Moraru îl cheamă, maestre, e student la Filologie!” ,- Fiți-ai dracului de olteni, vă sculați întotdeauna prea târziu! Am recomandat, mă, pe altul, nu mai am ce să fac acum!”

 

O altă povestire a lui Virgiliu Tătaru s-a legat tot de Tudor Arghezi. Era foarte solicitat ca să se prezinte studenților și elevilor. Întotdeauna punea condiții pentru aceasta. Dacă nu i se plătea suma de bani pe care o pretindea el, nu venea. Odată a venit la Facultatea de Filologie. Studenții au început să-l asalteze cu întrebări. Una dintre ele a fost aceasta: ,,- Cum a fost, maestre, cu A. Toma?”  Arghezi, cum îi era obiceiul, fără a ezita, scurt, concis, fără ocolișuri, a spus: ,,-  Apoi, cum să fie? Iac-așa a fost: când A. Toma era mare, Tudor Arghezi era mic; când Tudor Arghezi e mare, A. Toma este mic! Mai vreți ceva?” Trecuse perioada stalinistă, era prin anii 1966-1967.

 

Când s-a pus problema reabilitării lui Octavian Goga, la Uniunea Scriitorilor a fost vâlvă mare. În fruntea opozanților era Zaharia Stancu. I-a venit rândul și lui Tudor Arghezi să ia cuvântul. El a început să povestească: ,,- Era ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice Octavian Goga. Zaharia Stancu scotea revista ,,Azi”, iar eu ,,Bilete de papagal”. Era vreme grea. Într-o zi, Zaharia, în prag de faliment, s-a dus în audiență la Goga și i-a cerut ajutor. După ce l-a ascultat, Goga și-a chemat secretarul și l-a întrebat câți bani mai au pentru cultură. ,,- Patru milioane!” a  răspuns secretarul. ,,- Bine! Cât ai datorie, Domnule Stancu?” ,,- Patruzeci de mii, Domnule ministru!” ,,- Bine! Îți dau patruzeci de mii, a precizat Goga, dar, te rog, să ții minte, Domnule Stancu, că nu ți-i dau dumneata, ci îi dau culturii române!”  La câtva timp m-am dus și eu să-i cer sprijinul. Ceremonia primirii și a discuțiilor a urmat la fel, numai că mie mi-a achitat datoria de două sute patruzeci de mii. La urmă mi-a spus: ,,-  Acum, se poate ca pentru cei două sute de mii pe care mi i-a dat mie în plus să-l dușmănești atâta, Domnule Zaharia?”

 

Facem precizarea că, în vremea când Virgiliu Tătaru mergea cu colindul la Tudor Arghezi, acesta nu avea voie să publice, cărțile îi erau interzise. El cultiva flori în grădina casei, le vindea în Piața Mărțișor și din câștigul obținut își întreținea familia[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Tudor Arghezi(I), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 445, pp. 3-4; nr. 446, p. 3-4;  în ,,Armonii Culturale”, Adjud(VN), 24 mai 2021, ediție on-line (http:// armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 24 mai 2021, ediție și on-line(https:// bibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2 iun. 2021, ediție și on-line(http:// www.observatorul.com); In memoriam: Tudor Arghezi(II), ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 446, pp. 3-4; pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia), 5 iun. 2021(http://bentodica. blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 7 iun. 2021, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 16 iun. 2021, ediție și on-line(Observatorul);

 

 

 

PATRIA NEPIERITOARE

Fericitul Trifon Turkestanov

 

 

Doamne, atât de bine este a fi oaspete al Tau: vântul e plin de înmiresmare, muntii tind catre ceruri, apele, asemenea unor oglinzi nemarginite, rasfrâng aurul razelor si usurimea norilor. Tainic sopteste întreaga fire si toata e plina de mângâiere; si pasarile, si jivinele poarta în sine pecetluirea dragostei Tale. Blagoslovit e pamântul-maica cu frumusetea lui trecatoare, cel ce desteapta în noi nazuirea patriei celei nepieritoare, unde, întru acea frumusete la care stricaciune nu se mai suie, rasuna în veci: Aliluia!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 124

 

 

 

VIATA COTIDIANA

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Uneori, când alunecam în cotidian, firele de nisip ale problemelor zilnice ce ne framânta, deodata se ridica si ne par munti prapastiosi ce stau gata sa ne înghita cu haurile lor fara fund. Smulgându-ne si ridicându-ne mai sus putin de acolo, privind aceste probleme în lumina eternitatii, necazurile noastre se fac asa de marunte si astern pe fata noastra un zâmbet si în inimi taria de a lucra linistiti la rezolvarea tuturor problemelor cu pace. Vedem ca muntele ce ni se parea de netrecut, problema ce ni se parea de nerezolvat, în lumina timpului se dezleaga cu usurinta, se trece fara greutate.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 188-189



POMUL INCARCAT DE ROADE

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi un pom cu frunzisul verde, covârsit de roade, a carui înfatisare bucura pe orisicine. De la aceasta întâmplare întoarce-ti gândul catre starea launtrica a omului iubitor de bine, al carui suflet este împodobit întocmai sau poate chiar mai mult decât atât, fiind îmbelsugat cu roadele Sfântului Duh. Un asemenea om „ca finicul va înflori si ca cedrul cel din Liban se va înmulti” (Psalmul 91, 12). Întâmplarea aceasta te învata sa râvnesti la podoaba cea launtrica, nu la cea din afara.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 74

 

 

 

LICOAREA DATATOARE DE VIATA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Taina Sfântului Maslu este miere duhovniceasca, licoare datatoare de viata. Câta bogatie datatoare de nadejde! Ce rugaciuni minunate! Un extras din întreaga Evanghelie!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 475



In memoriam : Teofil Pârâianu

 

 S-a stins ca o făclie ce lumina în întunericul din jur! Cine ar fi crezut că-l va chema Dumnezeu atât de curând! Era atât de necesar aici, în mijlocul lumii noastre de azi. Încă un mare duhovnic ne-a părăsit. L-am putea situa în rândul altora precum Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Constantin Galeriu şi alţii câţiva la fel.

 

Şi, totuşi, Părintele Teofil era mai presus decât toţi aceştia. Toţi avuseseră bucuria de-a avea vederea trupească întreagă, de a putea citi, de a putea umbla singuri, de a vedea lumea şi frumuseţile ei. Nimic din toate acestea nu-i fusese dat Părintelui Teofil Pârâianu. Pe el îl trimisese Dumnezeu în lume orb. Numai cel care are vederea slăbită poate înţelege ce înseamnă a fi orb din naştere!

 

Cu ani în urmă am avut o emisiune la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin cu Valentina, renumita Valentina de la Iaşi. Aceea rămăsese fără vedere de la şase ani. Un alt caz neobişnuit. Ne aşteptăm în astfel de situaţii ca oameni cu asemenea infirmităţi să ajungă cerşetori la colţul străzii sau întreţinuţi de familie sau de societate prin instituţiile ei speciale. Nici la Valentina, nici la Părintele Teofil nu se întâmplase aşa. Femeia aceea ajunsese de-i cerşeau cei întregi şi sănătoşi ajutorul. Îşi dezvoltase alte simţuri şi ajunsese să vadă cu ochiul ei interior mai mult decât vedeau cei cu ochi buni. Ea ,,vedea” cele ce se întâmplau la distanţe de sute de kilometri, descoperea cadavre ascunse cu dibăcie, descoperea criminali, îţi spunea de ce boli ai suferit de-a lungul vieţii şi de ce suferi ori de ce vei suferi în viitor. Pe Valentina o solicitau medicii din Iaşi ori din alte oraşe să pună diagnostice la bolnavii cu probleme grele; pe Valentina o solicita poliţia din Bucureşti şi din diferite oraşe să rezolve cazuri de crime aproape perfecte; pe Valentina o solicitase vestita NASA din Statele Unite ale Americii, ca să clarifice anumite lucruri care depăşeau posibilităţile acelei faimoase instituţii.  Valentina îşi ducea cu demnitate crucea vieţii sale şi o ducea şi pe a altora. Soţul ei, fost campion la lupte greco-romane, era de mulţi ani paralizat la pat…! Parcă toate nenorocirile se adunaseră în viaţa acelei femei, dar ea reuşea să le învingă pe toate şi să meargă mai departe, conştientă fiind de rostul ei în lume.

 

Părintele Teofil Pârâianu era al doilea om de acest fel, pe care mi-a fost dat să-l cunosc. El ştia, din auzite, Biblia pe de rost. Cita din ea texte mari cu o exactitate impresionantă. Absolvise şcoli, absolvise Filologia şi Teologia. Părintele Teofil recita cu prilejul fiecărei predici şi conferinţe poezii din poeţii clasici şi moderni cu o uşurinţă dezarmantă. Era călugăr la Mânăstirea Sâmbăta din judeţul Braşov, dar ajungea rar pe acolo. Ca un adevărat apostol al zilelor noastre, el era mereu călător. Vizita eparhii, biserici şi mânăstiri şi era în stare să ţină câteva predici pe zi, fără să se repete, fără să obosească. Mergea în universităţi şi şcoli şi ţinea conferinţe pe teme religioase de o modernitate şi actualitate impresionantă. Era în stare să stea până târziu în noapte ca să răspundă tuturor întrebărilor puse de sutele de tineri care-l audiau. Mergea prin oraşe şi ţinea conferinţe în săli de teatru, de case de cultură, oriunde era aşteptat de mulţimile însetate de cuvântul lui.

 

Cunoştea perfect învăţătura creştină ortodoxă şi nu făcea niciodată greşeli dogmatice. Presăra în textele predicilor şi cuvântărilor sale amintiri din copilărie şi din viaţă, poezii, proverbe şi glume şi vorbirea lui căpăta savoare. Vorbea la posturile de radio şi televiziune, dădea interviuri pentru reviste şi ziare, făcea înregistrări pe casete şi CD-uri, dicta cărţi şi articole.

 

Enumerând acestea toate, nu pot să nu revin la amănuntul deloc neglijabil menţionat mai sus: era un om orb din naştere.

 

Când vezi asemenea oameni cum îşi duc crucea vieţii, nu poţi decât să te ruşinezi tu, cel ce eşti sănătos şi  ajungi atât de uşor în pragul deznădejdii şi te dai înfrânt în faţa oricărei adieri de vânt; tu, cel ce te hotărăşti să te sinucizi, fiindcă nu mai vezi nici o posibilitate de rezolvare a unor probleme cu care te confrunţi; tu, cel ce n-ai avut curiozitatea să citeşti măcar un rând din Biblie de-a lungul vieţii tale, cel ce poate nu ştii o rugăciune cât de mică; tu cel ce-ţi blestemi zilele şi-L înjuri pe Dumnezeu, deşi eşti întreg şi sănătos; tu, cel ce te crezi cel mai nefericit din lume! Părintele Teofil şi Valentina ne arată, fără putinţă de tăgadă, că alţii sunt în situaţii mult mai grele decât cele prin care trecem noi şi, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşesc să iasă învingători!

 

Dumnezeu să  te ierte, Părinte Teofile, pentru tot apostolatul ce l-ai făcut în lumea aceasta de-a lungul întregii vieţi![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Teofil Pârâianu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VII(2009), nr. 169, pp. 158-159; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  157 – 160; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XXIII (2013), nr.  5935(21 iun.), p.  8;

 

 

 

CABLUL DE INALTA TENSIUNE

Sfantul Sofronie Saharov

 

 

Dumnezeu sa va pazeasca! Iar voi, paziti atitudinea dreapta! Din afara nimic nu se vede; este o viata ce nu are nimic deosebit. Ci înauntru, din pricina ascultarii, sântem într-o stare de neîntrerupta încordare. Asa trebuie sa fie crestinul: un „cablu” de înalta tensiune pe care o pasarica se poate odihni fara nici o primejdie, dar prin care trece o energie în stare a face sa explodeze întreaga lume. Iata cum vom avea intrare în vecinica Împaratie a lui Hristos.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011, p. 42.

 

 

 

PASARELELE

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

„Au nu se vând cinci pasari cu doi bani? Si nici una dintr-însele nu este uitata înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12, 6). M-am înduiosat vazând în crâng un cuibusor de pasare micuta cu puisorii mici (de culoare cenusie), vazând cu câta grija si jale piuiau barbatusul si perechea sa, iar copilasii lor asteptau un viermisor sau o musculita din ciocul mamei. Cu adevarat, nici pasarica cea mai mica nu e uitata înaintea lui Dumnezeu, El poarta grija de fiecare, hraneste si creste pe fiecare, tuturor le daruieste viata.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20

 



Z I D U L

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Doamne, pacatele mele sunt zid între mine si bunatatea Ta. Strica zidul acesta, ca sa ma pot apropia de bunatatea Ta, varsa asupra mea dragostea Ta si trage-ma la înaltimea Ta.

 

Zidul pacatelor mele e însa darâmat de lacrimi si de frângerea inimii; drept aceea, daruieste-mi în toate zilele vietii mele sa-mi plâng pacatele cu osârdie si sa culeg roade care îmi vor fi de folos în Ziua Judecatii.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 32





In memoriam: Prof. Univ. Mihai Rădulescu

 

 

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu câteva decenii în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana.

 

Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

 

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. Știa să te învețe să-ți creezi planuri de rezervă, așa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o soluție alternativă și să poți rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul. Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam, îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume  Coloana Infinitului. Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă. Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate.

 

Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu,  şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane. Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.

 

După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns. Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.  Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

 

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul.

 

Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!’’[1]     

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Profesorul Mihai Rădulescu, în ,,Teologia azi”, București, 2010, 26 febr., ediție on-line(http://www. teologiepentruazi. ro); în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  255 – 257; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XXIV(2014), nr.   6291(10 dec.), p.  4.

 

 

 

SCANDURA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Nu stim ce înseamna în sine materia. Aparent asa, în forma pe care o vedem ai zice ca-i lemn, carton, dar nu în sine. În sine nu a ajuns sa cunoasca nici stiinta cea mai avansata ce e materia. Si asta e clar si trebuie retinut acest lucru: în sine noi nu stim ce înseamna materia. Noi vedem aparentele numai, modul de a fi, în exterior. În epoca nucleara stim precis ca aceasta masa care ni se pare compacta, este asa în realitate? Când ea e compusa din atomi, din protoni, din neutroni, din fotoni, acestea sunt elementele din care-i compusa materia. Este sau nu? Pai atunci? Noi vedem aici scândura aceasta. Stiinta a început sa cunoasca materia. La început numai de atomi se vorbea, în antichitate. Pe urma s-a constatat ca nici atomul nu-i atom. S-a constatat ca în fiecare exista protoni si neutroni.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 159

 

 

 

CUFUNDA-TE IN CLIPA

Compozitorul Arvo Part

 

 

Ramâi, cufunda-te în clipa, tine-o cu hotarâre si traieste în ea ca în vesnicie.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu