Redactia ART-EMIS - Apel la neuitare - „Istoria să judece !”

 

Apel la neuitare - „Istoria să judece !”

Redactia ART-EMIS

21 Mai 2023

 

„România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie” (Barbu Ștefănescu Delavrancea)

 

Cronologie

 

Gheorghe Buzatu s-a născut la data de 6 iunie 1939 în comuna Sihlea din judeţul Vrancea și a „căzut la datorie”, la 20 mai 2013, la Iași.

După absolvirea şcolilor elementare şi a celor medii ale Liceului Regele Ferdinand din Râmnicu Sărat (1946-1956) a urmat cursurile Facultăţii de Istorie, a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (1956-1961).

În anul 1971, a obţinut doctoratul în istorie.

În perioada 1961-1992 a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” al filialei Iaşi a Academiei Române.

Între anii 1992-1997 a fost cercetător ştiinţific principal I al „Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române.

Începând din anul 1997 a fost profesor universitar de „Istorie şi Civilizaţie Europeană” al Filialei din Iaşi a Academiei Române, iar în continuare din anul 1997 a fost profesor universitar de „Istorie Contemporană şi Relaţii Internaţionale” la Universitatea din Craiova, continuând ca profesor consultant la Universitatea „Ovidius” din Constanţa.

În perioada anilor 1975-1990 a îndeplinit şi funcţiile de secretar ştiinţific al Institutului „A.D. Xenopol” din Iaşi iar din anul 1992 a fost director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană a Filialei Iaşi a Academiei Române.

În perioada anilor 2000-2004 a fost senator de Iaşi al partidului „România Mare”.

În anul 2007 Senatul Universităţii „Ovidius” din Constanţa i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Cauza”.

În anul 2008 „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România l-a ales  „Membru corespondent”.

Activitatea ştiinţifică a prof. univ. dr. Gh. Buzatu cuprinde 55 hărţi publicate sub nume propriu, 70 volume coordonate sau în colaborare şi peste 500 de studii, micromonografii,. Articole, eseuri, prefeţe, note etc.

În acelaşi timp a coordonat de mai mulţi ani colecţia „Românii în Istoria Universală” care a ajuns la 163 volume.

De asemenea a colaborat la multe publicaţii din ţară cu teme importante de interes naţional.

Cărţi publicate

 

- Nicolae Iorga. Omul şi opera, vol. I, Iaşi, Editura Junimea, 1971, coordonatori Gh. Buzatu şi N. Grigoraş; vol. II, Bacău, 1994; vol. III, Iaşi, 1999.

- Războiul secret. 1939-1945, Iaşi, Editura Junimea, 1973.

- Dosare ale războiului mondial (1939-1945), Iaşi, Editura Junimea, 1978.

- România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Iaşi, Editura Junimea, 1981 - Premiul Academiei Române.

- Iaşi 1600 - 1859 - 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1983, coordonatori Gh. Buzatu şi colaboratori - Premiul Academiei Române.

- Anglo-Romanian Relations after 1821, Iaşi, Editura Academiei, 1983 - coordonatori Gh. Buzatu şi Al. Pascu.

- Funcţia militantă a ştiinţei noastre istorice, în Istoria poporului român în concepţia preşedintelui Nicolae Ceauşescu, coordonador Ion Popescu-Puţuri, Editura Politică, Bucureşti, 1988.

- Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 2 vol., Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică/Ed. Enciclopedică, 1988-1995; vol. I-II, ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2009.

- Războiul marilor spioni, I-II, Iaşi, Editura Junimea, 1986-1990.

- Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, 2 vol., coordonatori Gh. Buzatu, Ştefan Lemny, I. Saizu,Stela Cheptea, Iaşi, Editura Universităţii, 1988-1990; vol. I-II, ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

- Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, 2 vol., Iaşi, Editura BAI, 1990, editor, în colaborare cu Stela Cheptea, V. F. Dobrinescu, I. Saizu; ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

- Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, 2 vol., Iaşi - Bucureşti, Editura Moldova/Mica Valahie, 1991-1998, ediţie Gh. Buzatu.

- Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, Editura B.A.I., 1991.

- România cu şi fără Antonescu: documente, studii, relatări şi comentarii, Iaşi, Editura Moldova, 1991.

- Românii în arhivele Americii, Iaşi, Editura Moldova, 1992.

- ... Aşa a început holocaustul împotriva poporului român, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995.

- Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996; ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

- Radiografia Dreptei româneşti (1927-1941), Bucureşti, Editura FFPress, 1996, Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache.

- O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998; ediţia a II-a, Iaşi, Demiurg, 2009 (vezi mai jos).

- Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, 2 vol., Bucureşti, Editura Paideia, 1998, editori Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu.

- Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948, Bucureşti, Editura Paideia, 1999; ed. a II-a, 2002 - în colaborare cu prof. Ioan Scurtu.

- Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002 - coordonare şi colaborare; ediţia a II-a - Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Ion Antonescu: Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006.

- Mareşalul Antonescu în faţa istoriei. Directive de război - editori Gh. Buzatu şi colaboratori, Craiova, Editura Helios, 2002; ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

- România şi Marile Puteri: 1939-1947, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

- 23 august 1939-1944. România şi proba bumerangului, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, editori Gh. Buzatu, Dana Beldiman.

- A History of Romanian Oil, I-II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2004-2006 - Premiul “D. Cantemir” al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (2009).

- O istorie a prezentului, Craiova, Ed. Mica Valahie, 2004; ediţia a II-a, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

- Istoria Senatului României. 1864-2004, Bucureşti, Monitorul Oficial, 2004, colaborări Gh. Buzatu.

- Arhive secrete, secretele arhivelor, 2 vol., Ed. Mica Valahie, 2005), ediţie în colaborare cu Corneliu Bichineţ.

- Hitler, Stalin, Antonescu, I, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005.

- Discursuri şi dezbateri parlamentare (1864-2004), editori Gh. Buzatu şi colaboratori, două ediţii, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2004, 2006.

- Stalin, Hitler, Antonescu, II, R. Vâlcea, Rottarymond, 2007, în colaborare cu G. Rotaru.

- România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007.

- Încoronarea - 15.X.1922, editori Gh. Buzatu şi Neculai Nacu, Iaşi, Studis, 2007.

- Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, editori Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.

- Românii din arhive, editor Gh. Buzatu, in colaborare cu Stela si Gh. Acatrinei, Bucuresti, Editura Mica Valahie, 2008.

- Europa in balanţa forţelor, 1919-1939, de Gh. Buzatu si Marusia Cîrstea, Bucuresti, Editura Mica Valahie, 2008.

- Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, III, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.

- Marea Unire a tuturor Românilor din 1918, coordonatori Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, Focşani, Editura Pallas, 2008.

- Academia Română, Istoria Românilor, vols. VIII-IX, coordonare I. Scurtu şi, respectiv, Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003-2008, colaborări Gh. Buzatu.

- Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, Editura TL, 2009, Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez.

- Dicţionar Enciclopedic, vols. I-VII, Bucureşti, 2001-2009, coordonare generală - Marcel D. Popa, colaboratori: Gh. Buzatu, Ion Calafeteanu, Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu,

- Românii în arhivele străine, I-II, în colaborare cu Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Iaşi, Editura Moldova, 2009.

- România în ecuaţia războiului şi păcii, 1939-1947, I-II, în colaborare cu Stela Acatrinei, Daniel Onişor, Corneliu Ciucanu, Horia Dumitrescu, Iaşi, Editura Moldova, 2009; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2009.

- Execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.

- România Mare în ecuaţia păcii şi războiului, 1919-1947, coordonatori Gh. Buzatu şi Horia Dumitrescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.

- Convergenţe istorice şi geopolitice: Omagiu Profesorului Horia Dumitrescu, coordonatori Stela Cheptea şi Gh. Buzatu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.

- O istorie a petrolului românesc, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009 (vezi, mai sus, ediţia I-a, 1998).

Câțiva Oameni ai Țării au avut amabilitatea să răspundă „apelului nostru la neuitare”. Le mulțumim și vă prezentăm mesajele Domniilor Lor în ordine alfabetică (Redacția).

 

 

Maria Diana Popescu (ART-EMIS) - Profesorul meu de patriotism şi de curaj

 

Maria Diana PopescuFie-i pe veci lumina de odihnă şi cinstire!

 

La 20 mai 2013 s-au auzit clopotele în bisericile noastre. O veste grea s-a răspândit ca un ţipăt sfâşietor din instituţii şi universităţi până în zare. S-a stins din viaţă cel mai respectat istoric şi cercetător, de mare probitate ştiinţifică, un corifeu din galeria valorilor de patrimoniu naţional, mare patriot şi iubitor de Ţară, savantul care a luptat toată viaţă de partea dreptăţii şi a adevărului, Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, care, deşi a pierdut lupta cu viaţa, a câştigat-o pe cea cu adevărul. Pentru că din adevăr se îndulcea ca din aghiazmă. Profesorul meu de patriotism şi de curaj, pentru care răspândirea adevărului istoric însemna hrana zilnică şi iscălitura fiinţei, plecase ascultător în nemoarte şi nemurire, dincolo de hotarele lumii noastre, pe tărâmul de ireductibilă taină, de unde a venit pe Pământ. A plecat la punctul însemnat de Domnul pe harta cerului.

 

Uşa Universului i s-a deschis şi a trecut pragul în lumina marii aventuri cosmice. Lui Dumnezeu i s-a făcut dor de Gheorghe Buzatu şi l-a chemat la El. Marea trecere l-a oprit din cercetare, chiar în bibliotecă, pe omul de ştiinţă căruia, în lupta cu istoria deformatoare a prezentului, îi vom invoca numele şi opera din relaţia sa cu Universul şi universalul. Istoria savantului Gheorghe Buzatu continuă şi în lipsă. Interesul pentru opera sa nu s-a epuizat odată cu plecarea, ci se prelungește zilnic cu ştiinţă în ea. Nu ca o concurenţă făcută stării civile de muritor, ci ca o concurenţă făcută adevărului istoric, căruia i s-a impus, când prefăcându-se învins, când transformându-l în carte, în steag, în artă, în apostilă, pentru a lupta prin el.

 

Profesorul Gheorghe Buzatu nu a murit. A devenit invizibil sub o altă formă, apoi, mai vizibil, sub o alta. A avut și are de atunci timp să fie ADEVĂR, are timp să-şi îndure nemurirea, pe care noi o vom afişa, atent din bucăţele, pe toate frontispiciile, ca pe un papirus antic, valoros, descoperit într-un zid de cetate. Noi, muritorii de ocazie nu îl vom uita. Peste hologramă îi stoarcem în răstimpuri câte o rază de lumină! Grav este că s-a rărit pădurea valorilor, la poarta istoriei noastre stau aliniaţi corbii de stâncă, dar ştiu bine că opera sa valoroasă, lăsată patrimoniului românesc, le stă în cale, aşa cum mulţi i-au stat în drumul spre Academia Română, deşi ar fi meritat cu prisosinţă locul şi titlul de academician. Cu adevărat o uriaşă pierdere pentru istoria şi cercetarea românească.

 

 

Vasile Buga - In memoriam Gheorghe Buzatu - modestie, generozitate, respect față de semenii săi

 

Buga Vasile 1Am avut privilegiul să-l cunosc pe reputatul istoric la începutul anilor 90 ai secolului trecut, în vremea când, aflat în misiune diplomatică la Moscova, l-am însoţit  pe dânsul şi pe alţi istorici şi arhivişti români sosiţi la documentare în arhivele ruseşti în baza Acordului de colaborare încheiat între Direcția Generală a Arhivelor Statului şi Comitetul pentru problemele arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse.

 

M-au impresionat capacitatea extraordinară de lucru, dorinţa de a pătrunde în tainele arhivelor în căutarea documentelor de mare importanţă referitoare la români şi România și de le împărtăși cititorilor săi.

 

Un bilanț strălucit al cercetărilor întreprinse de istoricul Gheorghe Buzatu în arhivele din Federaţia Rusă îl reprezintă volumul „Românii în arhivele Kremlinului”, un adevărat ghid valoros pentru cercetătorii români dornici să cunoască zestrea acestor arhive în partea care se referă la probleme esenţiale ale istoriei României, la relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică și postbelică.

 

Cele câteva sute de volume, studii și articole publicate, acoperind o largă arie tematică  i-au adus respectul, admirația și recunoștința cititorilor săi români și străini.

 

Istoricul Gheorghe Buzatu a reprezentat pentru toți cei care l-au cunoscut și apreciat un model de cercetător devotat trup și suflet cunoașterii și afirmării adevărului istoric. A impresionat prin fermitatea, dârzenia și demnitatea cu care și-a apărat convingerile, prin activitatea dedicată slujirii cu credință a intereselor naționale ale poporului român. În egală măsură istoricul Gheorghe Buzatu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut și apreciat prin profundele calități umane: modestie, generozitate, respect față de semenii săi.

 

 

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău - In memoriam Gheorghe Buzatu

 

Enciu Nicolae 5„Cu cât vremea trece, cu atât oamenii mari și evenimentele la care au luat ei parte se fixează mai bine în cadrul rigid al istoriei”  (Romulus Seișanu)

 

La o distanță de zece ani de la neașteptata sa trecere într-o altă dimensiune a existenței, „cadrul rigid al istoriei” reușește deja să fixeze cu maximă precizie dimensiunea cu adevărat monumentală a modelului intelectual și moral al marelui istoric și om politic Gheorghe Buzatu, lăsat actualelor și viitoarelor generații de români de pe ambele maluri ale Prutului.

 

Moștenirea științifică a istoricului și profesorului Gheorghe Buzatu este cu adevărat impresionantă, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ: 54 de volume de autor, 77 de coautor/coordonator, circa 500 de studii, articole, note, prefețe etc. În calitate de conducător de doctorate, a îndrumat tezele a peste 50 de doctori în istorie, pe care i-a și ajutat să-și publice lucrările.

 

A pus bazele și a coordonat colecția „Românii în istoria universală”, ajunsă în prezent la peste 440 de volume. A inițiat și colecția „Opera Omnia”, cu două secțiuni: „Restituiri” și „Cartea de istorie”, în cadrul cărora au apărut peste 450 de volume ale unor lucrări fundamentale ale gândirii românești, ale unor reprezentanți iluștri ai culturii naționale: Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Alexandru D. Xenopol, Vasile Pârvan ș.a. Pentru a facilita utilizarea unor instrumente științifice indispensabile de lucru, au fost reeditate anastatic lucrări de bază ale istoriei românilor, toate îngrijite de Gh. Buzatu în anii 2010-2013, inclusiv: Enciclopedia României, în 4 volume (1938-1943, coord. D. Gusti); Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918-1928, I-III (1929, D. Gusti și colab.); Spațiul istoric și etnic românesc (ediția originală, sub egida Academiei, 1942) ș.a.

 

Nu în ultimul rând, o constantă a preocupărilor prof. Gheorghe Buzatu a fost istoria Basarabiei, căreia i-a consacrat lucrări fundamentale, una din ele fiind „Paradigme ale tragediei Basarabiei”, editată în 2011. Blestemul poziției noastre geopolitice, după cum afirma prof. Gheorghe Buzatu, a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluției lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu: „Mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iașilor și Bucureștilor, mai apoi a României, o premisă, o condiție și o rezultantă, de prea puține ori un beneficiu și cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spunem o obsesie și un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenței României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele și brutalele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum și între 1944 și 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă «prieten» și tutore ideologic (practic stăpân absolut - până prin '60) al Bucureștilor”.

 

Înzestrat cu o memorie fenomenală, cu o putere de muncă ieșită din comun dar și cu un caracter puternic, Gheorghe Buzatu a pus în permanență un accent deosebit pe cercetarea documentelor autentice, originale de arhivă, pentru a pătrunde sensul epocii studiate. Pentru atingerea acestui obiectiv, a efectuat stagii de documentare în numeroase biblioteci și arhive străine din S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S./Rusia, Germania, Italia, Israel, Belgia, Franța ș.a., atacând cu temeritate cele mai dificile și controversate teme ale perioadei interbelice, conflagrației mondiale și perioadei comuniste. În valoroasele monografii, culegeri de documente, prelegeri, participări la congrese și colocvii naționale și internaționale de istorie, a abordat subiecte pe cât de dificile pe atât de actuale și importante pentru istoriografia modernă și contemporană, în special privind relațiile internaționale ale României, istoria petrolului și a celui de-Al Doilea Război Mondial, activitatea Mareșalului Ion Antonescu. În toate aceste domenii a lăsat volume de referință, nealterate de scurgerea timpului.

 

De-a lungul întregii sale cariere științifice, didactice și politice, principiile după care s-a ghidat Gheorghe Buzatu au fost cele sintetizate de istoricii francezi în 2005, în celebrul Apel „Libertate pentru istorie”. A căutat în permanență și a reușit să găsească și să afirme noi forme de expresie, pentru a pune astfel mai bine în valoare activitatea de cercetare, de scriere și de predare a istoriei.

 

Prin întreaga sa viață, activitate și creație, Gheorghe Buzatu a lăsat o amprentă inconfundabilă în studierea și interpretarea celor mai dificile și actuale probleme de istorie modernă și contemporană a românilor, înscriindu-și cu majuscule numele în galeria istoricilor iluștri ai istoriografiei naționale.

 

 

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc - Din cutia cu amintiri

 

Moisiuc Viorica 2Cu mulți ani în urmă l-am cunoscut pe colegul Gheorghe Buzatu. Făcea o notă aparte prin determinarea pe care o avea în a susține adevărul istoric, aflat în urma unor cercetări riguroase în arhive și biblioteci românești și străine. Era perioada când, la noi,  mulți istorici făceau concesii nepermise chiar și într-un regim de cenzură în care existau subiecte „tabu”. A fost, probabil, și motivația peregrinărilor sale prin mai multe universități (Iași, Craiova).

 

În anii ’90-2000 l-am invitat deseori în comisiile de examinare la Universitatea „Ovidius” din Constanța, unde conduceam doctoratul în specialitatea Istoria contemporană a României. Era extrem de exigent, analiza tezele de doctorat sau referatele doctoranzilor cu obiectivitate și pricepere dar și cu multă înțelegere, exprima judecăți corecte și nu ezita în a le da sfaturi pentru aprofundarea cercetării în domeniile de specialitate alese.

 

Într-o evocare chiar scurtă a personalității profesorului și cercetătorului Gheorghe Buzatu, nu poate lipsi aducerea în memoria celor de azi a contribuției de excepție a acestuia în studierea unui subiect - aș spune  „interzis” - nu numai publicării, ci pur și simplu cunoașterii și înțelegerii lui de către români - elevi, studenți, oameni de toate categoriile -, subiect al istoriei naționale legat nemijlocit de perioada războiului din 1941-1945. Subiectul - politizat în mod cu totul exagerat -, deformat, marginalizat, pus sub rigorile unei legi stupide care își arogă „dreptul” de a rescrie și mutila istoria națională, readucând în memoria noastră ideologia anilor ’50 și nu numai atât, instituind pedepse cu privarea de libertate a celor care „îndrăznesc” să se apropie de acest subiect „tabu” altfel decât „se cere”.

 

Desigur, se știe foarte bine , este vorba de personalitatea mareșalului Ion Antonescu, de politica sa internă și externă, de holocaustul ce i se atribuie , de  sentința ce i s-a lipit de „criminal de război” , de toate relele ce i s-au pus în spinare. Buzatu a scris  și a publicat istoria adevărată a acestuia. S-a implicat contra acțiunilor ridicole și demente ale unor guvernanți de a-i demola până și bustul de ctitor al unei biserici din București.  A susținut și a îndrumat tineri care cercetau istoria adevărată a acestor ani grei din istoria României.

 

Consider că din toată activitatea științifică și civică a lui Gheorghe Buzatu, această implicare activă a lui pe multiple planuri în desvelirea adevărului despre „Mareșal” - așa cum îi plăcea să spună - este nu numai cea mai valoroasă, dar reprezintă un model de moralitate pentru istorici, un blam pentru cei care, cu obstinație și iresponsabilitate, mutilează deliberat și „la ordin” istoria națională.

 

Ce scrie despre Ion Antonescu în manualul în uz de Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a (autori : Sorin Oane, Maria Ochescu ) : p. 150 „a instituit dictatura militară (ianuarie 1941-1ugust 1944)”, „statul este subordonat economic Germaniei ”, „se continuă măsurile discriminatorii împotriva evreilor”, „Antonescu se alătură lui Hitler în lupta cu bolșevismul sovietic, pentru eliberarea teritoriilor ocupate în 1940”.

 

În manualul intitulat Istorie pentru clasa a VII-a (95 pagini)  (autori: Stan Stoica, Dragoș Sebastian Becheru): manual cu cele mai multe falsuri și omisiuni pe centimetru pătrat, 90% din totalul numărului de pagini sunt acoperite de poze. Subiectul  „Antonescu”- nu există. Multe amănunte despre Holocaust, despre armele folosite în Al Doilea Război Mondial. Pagina 52: „În septembrie 1940 Carol al II-lea a abdicat, iar tronul a fost ocupat de fiul său, Mihai. Conducerea efectivă a statului a revenit însă generalului Ion Antonescu”.   „La 22 iunie 1941, Germania a lansat atacul asupra U.R.S.S. România s-a alăturat Germaniei deoarece dorea recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei” .

 

- În manualul de Istorie pentru clasa a VII-a (autori Sorin Oane și Maria Ochescu), vorbirea despre Al Doilea Război Mondial nu pomenește absolut nimic despre România. La p.104, stânga-jos, este înserat un paragraf (de dimensiunea  unei cutii de chibrituri) în care se menționează data de 23 august pentru ieșirea României din război.

 

- Manualul de Istorie pentru clasa a V-a (autor Magda Stan), este de fapt o carte cu poze pentru clasele a II-a sau, cel mult,  a III-a.

 

Toate aceste zise „manuale”  au girul Ministerului Educației Naționale care își asumă și „proprietatea” lor și sunt realizate „în conformitate” cu programele analitice din decembrie 1997,1999, 2017.

 

Și noi vrem să găsim Istoria Românilor și Istoria Universală - cea adevărată  - în aceste manuale?

 

Gheorghe Buzatu alături de toată lumea istorică - atâta cât a mai rămas - s-a luptat ani în șir cu acest fals Minister al „Educației Naționale” care a marginalizat istoria neamului românesc, a mutilat-o după ordine venite de niciunde sau oriunde, a introdus așa zisele „manuale alternative” care nu sunt decât același „manual unic” în mai multe variante,  însăilat după programe agramate emanate din „proprietățile” acelui minister care numai educația românilor n-o servește. Și nu de ieri de azi, ci de peste trei decenii. Rezultatul se vede: abandon școlar, violență verbală și fizică în școli, disciplina „la discreție”, respectul de sine - inexistent, sentimental patriotic  = „vrem o țară ca afară!”, analfabetismul - în continuă afirmare, cultura - la nivelul piciorului broaștei.  Olimpicii? : excepțiile care confirmă regula. Ca să nu mai vorbim despre învățământul superior în domeniul istoriei - și el în fază de lichidare.

 

 

Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist, Chișinău - Mareșalul Adevărului Istoric

 

Moraru Alexandru 2S-au scurs deja zece ani, de când printre noi nu mai este savantul Gheorghe Buzatu. Marea crimă împotriva acestui Om de știință cu renume mondial și pierderea semnificativă a istoriografiei românești și europene a rămas și va rămâne majoră. Opera profesorului  Gheorghe Buzatu a devenit de referință încă fiind în viață. Celebrul savant s-a plasat printre cei mai harnici și productivi cercetători ștințifici. Știrea că Gheorghe Buzatu va vorbi la un for științific sau altul (inclusiv internațional), automat ridica prestigiul și prezența la acest eveniment. Mulți veneau la conferințe științifice special, doar să-l asculte pe acest cărturar și orator deosebit.

 

I-am dedicat profesorului Gheorghe Buzatu două cărți, „Basarabia antisovietică” (Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009), când a împlinit 70 de ani și„Basarabia Mareșalului Antonescu” (Editura„Tipocart Print, Chișinău, 2015) in memoriam, după 2 ani de la dispariție.

 

Nu voi greși,dacă voi susține, că regretatul profesor m-a lansat în istoriografia din Țară, scriindu-mi prefața la câteva volume de carte apărute la Iași și la Chișinău.

 

Îmi amintesc, organizam în 2012 la Chișinău în cadrul Centrului de Cultură și Istorie Militară o conferință dedicată celor 20 de ani de la formarea Armatei Naționale a Republicii Moldova și convenisem cu conducerea instituției să-l invităm la acest eveniment pe profesorul Buzatu. Cu regret, savantul a refuzat și mi-a trimis acest mesaj prin poșta electronică: „Stimate Domnule Coleg, Vă mulțumesc pentru răspuns și,în mod deosebit , apreciez efortul Dv. de a aduce la Chișinău. Pentru mine, cred, cel mai bine va fi să stau acasă. Nu pot să vin și să vorbesc despre un eveniment (Armata Română) care n-a existat, mai mult a fost, pur și simplu desființat ?!

 

Cu cele mai alese considerații și urări de succese pentru 30-31 august curent. Al Dv.,Gh.Buzatu

 

P.S. Cum vă spuneam, Armată nu mai avem, dar în schimb, ne-am fabricat LOGO de țară (vezi mai jos).

 

Prietenul,mentorul și colegul meu de breaslă, Gheorghe Buzatu, a fost  Mareșalul Adevărului Istoric. Din rarele întâlniri și foarte desele noastre mesaje am învățat mai mult decât în anii universitari. Cred că nici un savant român din Țară n-a făcut atât de mult pentru Basarabia și basarabeni cât a făcut Marele Gheorghe Buzatu. Este o pierdere irecuperabilă pentru știința istorică și pentru oamenii care l-au știut.

 

A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut, dar cărțile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună. Cu tristețe și deznădejde, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul său.

 

 

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu - In Memoriam Gheorghe Buzatu

 

 Nistoroiu Gh C tin 2„Mai curînd ori mai tîrziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită așa cum se cuvine!” (Mircea Eliade)

 

 Religia noastră monoteistă este o mărturisire minunată a rezistenţei multimilenare a Zamolxianismului și a Ortodoxiei, prin care se relevă faptele şi atitudinile unui Neam însetat de dreptate, libertate, adevăr, jertfă, demnitate, onoare, iubire, creație, dăinuind în istorie pentru a-i cunoaşte curajul, biruinţa, credinţa, înţelepciunea, dragostea, suferinţa, învierea, uneori înfrângerea, deseori prigonirea, dar care a crescut și educat în spirit și morală pe cei mai curaţi Copii ai acestui pământ şi a dat cerului pe cei mai bravi Fii ai ei.

 

Naţiunea daco-română, indiferent de vremuri, de soartă sau de destin, trebuie să-şi asume istoria aşa cum a fost, sub chipul Adevărului revelat, cu învingeri şi înfrângeri, pentru a rămâne peste timp și peste spațiu mereu biruitoare.

 

Multe pagini dureroase a avut Naţiunea noastră în istorie, dar cele mai dureroase au fost hărăzite secolului al XX-lea şi care mai continuă încă. Totuşi acelaşi secol al XX-lea a dat neamului şi lumii cea mai impresionantă Raclă a martirajului dacoromân, cel mai măreţ Phanteon al onoarei şi cea mai deplină Rezistenţă a demnităţii valahilor, care şi-au jertfit viaţa în temniţele totalitare, în închisorile comuniste, în lagărele de muncă forţată, în beciurile poliţiei secrete - faimoasa Securitate, soră a K.G.B.-ului, celor căzuţi în munţii, în codrii noştri dragi în luptele de partizani, cu credinţa neclintită în libertatea şi mântuirea Patriei de sub jugul unui regim ateist-satanic care s-a abătut asupra întregii omeniri creştine.

 

Profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, istoric prin excelenţă, cu o deplină maturitate şi înţelepciune a îmbrăcat istoria contemporană într-o haină curată, strălucitoare, de sărbătoare, cu o croială fină, adecvată realităţii, încadrată într-o culoare emblematică.

 

Intensificat cu un profund examen de conştiinţă, înrămat într-un caracter boieresc, profesorul universitar Doctor Gheorghe Buzatu a urcat în amvonul românului, prin complexitatea operei, prin profunzimea abordării şi prin mesajul realităţii istorice. Este de bun augur şi o mândrie daco-română, faptul că astăzi Naţiunea noastră şi alte naţiuni pot beneficia de amploarea cercetării şi de multitudinea lucrărilor ilustrului istoric.

 

Generaţiile tinere pot pătrunde mai uşor firul istoriei reale, lând contact cu o mare parte ex-cenzurată şi necunoscută a istoriei, graţie profesorului Gheorghe Buzatu, care a impus necesitatea unor planuri de referinţă istorică în cadrul naţional şi universal.

 

Cel mai mare istoric contemporan acestor vremuri,așa cum este adesea considerat, Gheorghe Buzatu este o mărturie colosală atât prin domeniul abordării, cât şi prin documentarea masivă, meritoriu și prestigios elaborată. Dincolo de rolul major şi intransigent al cercetării, ilustru istoric Gheorghe Buzatu asumă extrordinarul simţ al pătrunderii în viaţa cetăţii şi a societăţii, dovedindu-se în egală măsură şi un profund analist creștin al psihologiei umane, fiind pentru o legislatură și vicepreședinte al Senatului Parlamentului României.

 

Analizarea sistematică şi academică a marelui istoric Gheorghe Buzatu, aduce meritul de a ridica vălul nepăsării sau negura truncherii realităţii istorice, lăsând izvoarele cercetării să glorifice autenticitatea momentului sau momentelor derulate. Domnia sa aduce în domeniul culturii şi știinţei, deci în memoria istoriei contemporane, cu expresivitate, momentul-monument: Mareşalul Ion Antonescu.

 

Misiunea istoricului prin excelenţă este aceea de a aduce o provocare de o amploare şi o forţă adevărului, rar întâlnită în context cu factorii politici, culturali, spirituali interni sau externi. Întru apărarea adevărului istoric este relevantă şi raţiunea dincolo de fapte, coroborată cu logica consecinţelor lor ulterioare, consecinţe pro sau contra Naţiunii, contra Patriei, contra poporului sau contra lui Dumnezeu.  

 

Istoricul Gheorghe Buzatu, a abordat în spiritul vremilor cercetate, în viaţa obştească, valorile Cetăţii, adică politica şi tradiţia, în centrul căreia trebuie să stea permanent entitatea naţională. „Sentimentul naţionalist pentru o ţară ca noi, mică, înconjurată de duşmani, este o obligaţie, o datorie sfântă, sacră, fiindcă ea reprezintă armătura poporului”, spunea alt mare Erou, scriitor, Poet, întemnițat religios, Pantelimon Vizirescu.

 

Ţelul pe care şi-l formulează un mare istoric este sinergismul dintre Ortodoxie şi Naţionalism, aflat permanent în pilda Bisericii noastre Străbune. Conştient de chemarea şi misiunea sa, Istoricul Gheorghe Buzatu s-a angajat plenar în cinstirea şi apărarea etnogenezei daco-române. Spiritul vremii, al oricărei aşezări cultural-politic-spiritual trebuie să fie, nu al raţiunii, ci al Naţiunii, cu spiritul etnic, religios şi ortodox al poporului român.

 

Istoricul, teologul şi frilosoful deopotrivă sunt chemaţi şi aleşi în misiunea apărării şi salvării etnicului, întru apărarea şi mărturisirea credinţei Bisericii Străbune, punând cultura şi politica în slujba etnicului şi nu invers, făcând astfel dovada că în planul vieţii cultural-spirituale nu trebuie să se lucreze decât în sensul promovării noţiunii de Neam, ca entitate divino-umană, din perspectiva creştinismului ortodox. Adică o comuniune, un consens şi o reciprocitate sfântă: viaţa Naţiunii în slujba Ortodoxiei şi Ortodoxia în slujba Naţiunii, având ca temei paradigma: Dumnezeu ne-a dăruit Naţiunea, iar Naţiunea ni L-a păstrat pe Dumnezeu!

 

Deschizător de multe drumuri: istorice, politice, culturale, Profesorul Gheorghe Buzatu a reuşit într-un climat deloc favorabil, antiromânesc şi antiortodox să înfrângă barierele şi obstacolele epigonice, revanşarde şi iredentiste scoţând din întunecimea proletară o rază de soare a conştiinţei naţionale.

 

Având privelegiul să-l cunosc îndeaproape în ultimii ani de viață, pot să mărturisesc că a fost un om cald, frumos, cinstit, chibzuit, neînfrânt, zelos care şi-a asumat trecutul ca pe un izvor al prezentului și al viitorului sau ca pe un tron Voievodal în care Basarabia şi Bucovina să stea sub Sceptrul dreptăţii, onoarei, demnității, credinţei, armoniei şi iubirii. Căldura sa emana ca o mireasmă a statorniciei ce se aprinde în ruga stelară! Frumuseţea sa primenea aureola din juru-i entuziasmându-ne cu un surâs înmiresmat! Cinstea sa izvora din viţa boierească a răzeşilor,  rostuind dreptatea şi bunătatea, din hrisovul demnităţii sale!

 

Chibzuinţa sa  reflecta eleganţa măsurii, de a fi egal în toate: în gând, în cuvânt, în faptă! Biruința sa s-a plămădit din murmurul necontenit al Apelor, din radiosul zâmbet de Soare care au înflorit în credinţa străbună. Zelul său s-a revarsat din miracolul răbdării carpatine şi cugetul ancestral surprins de biruinţă!

 

Prin bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, Istoria, adică curgerea veacurilor, a însemnat în crugul lumii zborul daco-românilor prin furtunile şi vâltorile timpului şi spaţiului către etern. Aşa cum Apele noastre şoptesc tainele Cerului, aşa cum Cerurile cântă slava lui Dumnezeu, aşa cum Lumina o preaslăveşte pe Fecioara Maria, tot aşa codrii şi carpaţii noştrii prăvălesc în genuni de zări adâncul veşniciei noastre. Toate sensurile vieţii sunt înscrise ontologic în noi de către Dumnezeu. Cunoscând corect raportul dintre Hristos şi Istorie, putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii.

 

Viaţa creștină şi natura umană trebuiesc permanent înnoite în Mântuitorul Iisus Hristos. Istoricul, Teologul sau Filosoful, toți oamenii creației, culturii, știnței, trebuiesc să fie expresia Adevărului, Dreptăţii, Binelui, Dragostei, concret, imediat, direct, cu trup şi suflet şi în deplină responsabilitate. Aşadar, toți trebuie să fim expresia lui Hristos! Creştinismul ortodox trebuie asumat pe sinergismul dintre jertfa Ierarhiei clericale şi sacrificiul supreme al elitei mirene. Numai împreună vor putea da o expresie creştină şi statului național.

 

Pe osia istoriei geto-daco-romane va fi întotdeauna scris cu litere de aur numele creştinului orthodox, pe care-l vom cinsti pururea, iIstoricul - Gheorghe Buzatu!

 

 

Comandor (rtg) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru - Mă mândresc cu faptul că i-am fost contemporan Amiralului Istoriografiei Naționale

 

ROTARU JIPALa 20 mai 2023 se împlinesc 10 ani de când, cel mai prolific istoric al neamului, după Nicolae Iorga, ne-a părăsit, fiind chemat la Dumnezeu pentru a-și desăvârși, acolo sus, vasta-i operă începută aici pe pământ. Se afla într-un nemărginit efort, angajat plenar într-o vastă operă de redare a istoriei românești și nu numai, a ceea ce îii fusesefurat cu mulți ani în urmă - Adevărul Istoric.

 

Nu vom aborda acum și aici ampla sa activitate de cercetare științifică, de scriere sau propovăduire prin elocința-i cunoscută în slujba istoriografiei naționale. S-au scris zeci de volume și tomuri de mii de pagini despre opera celui ce a fost Gheorghe Buzatu, așa încât socotim că nu este cazul să aprofundăm subiectul.

 

Ceea ce putem afirma, fără teama de a greși, este faptul că Istoricul Gheorghe Buzatu nu a acceptat dogme, nu a respectat nici o interdicție, nu a cunoscut tabu-uri. Ba mai mult, uneori a devenit incomod prin scrierile sale, dar și prin atitudinea sa față de cei certați cu munca și care primiseră în diferite etape, o recunoaștere nemeritată și care se împăunau cu ea. Avea o capacitate de efort supranaturală. Numai așa se explică varietatea subiectelor și a temelor dezbătute. Atunci când aborda un anumit aspect, mai mult sau mai puțin elucidat, nu se lăsa până ce nu pătrundea în profunzimea lui.

 

Comemorându-l acum la 10 ani de la trecerea în neființă, suntem datori a revedea domeniile profunde și, de ce nu, în multe cazuri, încă necercetate pe care le-a studiat și publicat, cu predilecție, precum perioada interbelică și mai ales cea a participării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Atunci când moartea l-a luat dintre noi pe nesimțite, Gheorghe Buzatu avea pe masa de lucru o serie imensă de noi programe și proiecte, menite a fructifica tomurile de arhive colecționate într-un volum impresionant, atât din arhivele naționale, cât și din cele internaționale și care nu apucase însă să le abordeze.

 

Așadar, proiecte îndrăznețe, planuri de viitor și mult optimism emana din întreaga sa ființă, în ultimii ani ai vieții. Nici nu se gândea că ar putea veni o vreme când toate acestea ar rămâne doar pe hârtie. Pentru că, titanicul istoric avea un stil de lucru puțin epuizant. Dormea 3-4 ore pe noapte, lucra apoi la arhive de la 07.00 dimineață la ora 19.00 seara, iar de multe ori, în toiul nopții, era de găsit răspunzând pe internet celor ce-i solicitau sprijinul în diverse spețe.

 

Personal, ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, grație subiectelor comune de studiu: România între 1940-1944 și mai ales Ion Antonescu. Am avut șansa să colaborăm la editarea unor reviste, tipărirea unor studii și organizarea unor numeroase sesiuni de comunicări științifice, mese rotunde sau simpozioane. Au fost toate acestea momente de profundă cunoaștere reciprocă și o strașnică admirație față de cel ce era de neegalat, istoricul multilateral și pasionat de la care cel puțin eu, dar sigur toți cei ce i-au fost prin preajmă și l-au cunoscut, l-au considerat un adevărat mentor spiritual.

 

În urmă cu 10 ani, la 20 mai 2013 am aflat și eu de la colegi că profesorul Gheorghe Buzatu s-a sfârșit. Am  și ne-am rugat la Dumnezeu să-l ia în pază și să-l păstreze în memorie așa cum l-am cunoscut: drept, curat la suflet, măreț în toată splendoarea lui și la fel de inimos, hâtru și harnic cum l-am cunoscut. A doua zi, pe o ploaie torențială și cu gândurile răvășite, am urcat la volan și am plecat la Iași pentru a participa la înmormântare. În afara câtorva incidente datorate condițiilor de deplasare destul de nefavorabile, am ajuns în timp util la ceremonie.

 

De la început m-a surprins lipsa totală de interes manifestată de organele locale administrative și militare față de ceremonialul înmormântării, totul fiind lăsat pe seama celor câteva rude aflate în biserică. Pe deasupra, mâhnirea a devenit insuportabilă când, la momentul coborârii sicriului în groapă, un biet tânăr sergent major îmbrăcat într-o manta de ploaie mai lungă decât el, a intonat câteva sunete dintr-o trompetă inadecvată momentului. Acesta a fost respectul pe care  o societate coruptă până în măduva oaselor, își manifesta față de o personalitate politică, științifică și culturală de talia celui ce fusese în viață un istoric absolut de neegalat, vice președintele Senatului României, o întreagă legislatură și vicepreședintele de partid.

 

Imaginea zugrăvită îmi revine în memorie ori de câte ori îmi aduc aminte de prietenul nostru, care este și rămâne pentru câteva generații, emblema românismului și a tuturor slujitorilor, mai mult sau mai puțin sârguincioși ai muzei Clio.

 

Din nou, oare pentru a câta oară, pomenindu-te acum la 10 ani de când ne-ai părăsit, în genunchi te rugăm, Gică Buzatu să ne ierți și ne rugăm la Dumnezeu să te aibă în grijă și pentru că meriți pe deplin să se realizeze tot ce nu ai putut împlini în viață fiind.

 

Dumnezeu să-l odihnească, iar lumina să nu îl părăsească niciodată.

 

 

Colonel dr. Luiza Rotaru - Și eu l-am cunoscut pe titanul istoriografiei românești - domnul profesor Gheorghe Buzatu

 

Rotaru Luiza 2023Simt nevoia de a mă înscrie și eu în rândul celor ce în aceste zile și-au propus să-l comemoreze pe marele istoric al României – profesorul Gheorghe Buzatu și sunt convinsă că nu greșesc numindu-l mare istoric pentru că, așa cum îl cunoaștem cei ce ne-am aflat în anumite perioade în preajma dânsului, am fost beneficiarii unor însemnate posibilități de formare și afirmare ca slujitori ai muzei Clio. Mă număr și eu printre cei ce au avut șansa de a fi îndrumați în cercetarea istorică de către domnul profesor.

 

Cu bunăvoința-i cunoscută, atunci când în anul 2006 am îndrăznit să apelez la Domnia Sa, domnul profesor Buzatu a acceptat să fiu înscrisă la concurs și să dau examenul de admitere la Școala Doctorală de la Facultatea de Istorie din Universitatea Craiova, dânsul fiind conducător de doctorat la această instituție. Odată examenul de admitere fiind trecut cu brio, a urmat pregătirea și susținerea examenelor și a referatelor, apoi a tezei de doctorat în februarie 2010, la Școala Doctorală a Universității Ovidius din Constanța . În această perioadă am avut ocazia să constat ce înseamnă cu adevărat cercetarea istorică, documentarea în arhive și biblioteci și încă multe alte aspecte.

 

Îndrumarea domnului profesor Buzatu a constituit pentru mine un model de organizare și efectuare a muncii de cercetare. Datorez Domniei Sale din perioada pregătirii prin doctorantură însușirea celor mai complexe metodologii, atât de studiu, cât mai ales de cercetare. Nu am cum să uit niciodată răbdarea, dar mai ales minuțiozitatea cu care se apleca asupra fiecărei idei și metodologia adoptată pentru însușirea cât mai realistă a întregului eșafodaj istoriografic național.

 

Prin tot ce a făcut, felul cum m-a îndrumat, rămâne pentru mine un adevărat mentor spiritual și pentru aceasta îi mulțumesc.

 

Acum, la 10 ani de când nu mai este printre noi, împreună, toți cei ce l-am cunoscut, îi simțim din plin lipsa și nu atât fizică, cât mai ales spirituală, sufletească, stări de spirit în care erai transpus imediat ce intrai în contact cu acest adevărat OM și, de ce nu, părinte. Vă simțim lipsa și vă asigurăm, domnule profesor, că fără dumneavoastră suntem mai săraci și ne este tare dor de Domnia Voastră.

 

Să ne rugăm la Domnul nostru Iisus Hristos să-l aibă în pază și să-l ocrotească!

 

 

Cristian Sandache - Gheorghe Buzatu, In Memoriam

 

Sandache Cristian 2023Pe 20 mai s-a împlinit un deceniu de la plecarea Dincolo a istoricului Gheorghe Buzatu. În pofida numeroaselor controverse legate de numele său, la testul trecerii timpului va rămâne (cred) imaginea unui cercetător de mare devoțiune, excelent cunoscător al arhivelor românești și străine, dotat cu o putere de muncă rarisimă. Nu mă refer doar la cantitatea impresionantă a volumelor de unic autor pe care le-a tipărit de-a lungul vieții ci la cultul pentru documentul autentic și pentru carte în general, dincolo de care ar trebui adăugată dorința de a rosti/scrie, tot ceea ce considera că trebuie spus sau scris, pentru că aparținea (în viziunea lui) esențialului.

 

Nu ezita să-și afirme punctele de vedere, pe care încerca să le argumenteze într-o manieră care proba o logică strânsă, totdeauna "blindat" cu o multitudine de trimiteri bibliografice și arhivistice. A fost incomod pentru foarte mulți și prin replicile sale acide (în scris sau în cadrul unor prelegeri), ceea ce dovedea că avea și reale calități de polemist. Naționalist consecvent, iubea poporul român aproape în chip mistic, iar șovin sau rasist nu a fost sub nicio formă. A fost un om de o mare generozitate, oferind sprijin multor tineri aflați la început de drum în sfera științei istorice. (M-am numărat și eu printre ei și tocmai de aceea, nu voi uita niciodată, faptul că îi datorez intrarea în acest circuit științifico-editorial, pe cât de fascinant, pe atât de dificil). Mi-e greu să-mi mai imaginez astăzi, că există multe cazuri în cadrul unor instituții cu profil de cercetare, în care directorul îi solicită unui tânăr angajat debutant să-i încredințeze manuscrisul la care lucrează, pentru a-i asigura tipărirea, fără vreun leu contribuție, toate diligențele specifice unui asemenea demers urmând a fi făcute/rezolvate, de către director.

 

Un asemenea om a fost istoricul Buzatu, în perioada celor mai bine de patru ani, în care i-am fost subordonat, la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, din cadrul filialei din Iași a Academiei Române. (Și așa a procedat și cu ceilalți la fel de tineri colegi ai mei, fără a ne cere nimic în schimb , lăsându-ne o totală libertate de lucru.). De fapt, nu m-am simțit niciodată subordonat, ci un coleg mai tânăr.

 

Gheorghe Buzatu dovedea multă delicatețe și căldură în relația cu tinerii săi colegi, nemanifestându-se niciodată ca un despot. A fost mereu modest și popular, direct și jovial în felul său de a se purta față de noi. E drept: de-a lungul timpului, o serie de viziuni au ajuns să ne răcească întrucâtva relația, însă chiar și în aceste condiții, respectul și aprecierea mea față de el au rămas intacte. Nu am avut puterea de a fi prezent la înhumarea sa. Ultima oară cînd am interacționat cu el fusese exact cu 15 zile înainte de decesul său. Urma să ne întâlnim la sfârșitul lunii respective și pe 5 mai, îmi răspunsese la un email prin care îl felicitam cu ocazia Paștelui din acel an, care se întâmplase să fie pe 5 mai. „Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial” și „Istoria contemporană a românilor” pot fi înțelese mai bine și prin intermediul operei științifice a profesorului Gheorghe Buzatu.

 

Marele său prieten istoricul Florin Constantiniu scria undeva, despre măiestria cu care Gheorghe Buzatu știa să pună în valoare imensitatea documentelor și surselor bibliografice pe care le consultase de-a lungul vieții sale. Adunase o adevărată „avere” în acest sens și cel care îl urmărea trăia impresia că pe aceste chestiuni, Gheorghe Buzatu știa totul, fiind aproape imposibil să-l surprinzi cu ceva nou. Eu îi voi mulțumi toată viața, pentru că atunci când nici măcar nu visam să-mi văd numele scris pe coperta unei cărți , el mi-a oferit o șansă pe care (poate) mulți iubitori ai scrisului și-o doresc în sinea lor, dar de care puțini au parte.

 

Cu puțin timp înainte de a-l cunoaște (el fusese cel care dorise să mă întâlnească, după ce-mi citise câteva texte risipite prin ziarele ieșene ale anilor 1994-1995), trăisem un moment de maximă umilință personală, după ce un fost profesor al meu (de la Facultatea de Istorie a Universității „Al.I.Cuza” din Iași - ajuns director al unei importante instituții din capitala Moldovei) îmi lăudase trei articole cu care mă prezentasem la el , în speranța că îmi va înlesni publicarea lor în vreo revistă de profil. După ce terminase cu aprecierile, respectivul mă privise de parcă avea în față un gândac și-mi spusese calm și sec: „Acum însă, să vedem unde vei reuși să-ți publici dumneata textele, pentru că eu cred că nicăieri nu vor avea loc”. Și căscând plictisit mai spuse: „Acum te rog să mă scuzi, sunt ocupat”.

 

Am plecat din biroul său, asemenea unui câine care simte că este în plus, după ce a dat din coadă în ușa unei bucătării, din care se simte mirosul îmbietor al unei mâncări proaspăt pregătite și bucătarul îi trage un șut în fund. Gheorghe Buzatu nu a stat prea mult pe gânduri când i-am adus sfios, aceleași texte. Mi-a spus scurt: „Bre, matale ești foarte bun și vreau să devenim colegi”. Am crezut că-și bate joc de mine, însă nu zâmbea și părea serios. Nu știu cât de „bun sau foarte bun” sunt nici acum, când de la acea întâlnire cu adevărat de destin pentru mine  au trecut 28 de ani. Dar pe domnul Gheorghe Buzatu îl pomenesc mereu , ori de câte ori pășesc într-o biserică și nu-l uit când îmi evoc morții dragi. Fie-i amintirea binecuvântată!

 

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ș.R. - Gheorghe Buzatu și Academia Română

 

Scurtu Ioan 2Istoricul Gheorghe Buzatu a slujit timp de 52 de  ani Academia Română. Acestă insituţie   s-a numit între 1948 şi 1965 Academia Republicii Populare Române, între 1965 şi 1989 - Academia Republicii Socialiste România, după care, la sfârşitul lunii decembrie 1989 a revenit la numele iniţial.

 

Acum, când se implinesc 10 ani de la plecarea sa din această lume, îmi revin în minte multe amintiri despre istoricul Gheorghe Buzatu. Despre unele am mai scris, dar cred că nu este de prisos dacă le evoc  şi de această dată. L-am cunoscut  în 1960 când am participat, în delegaţia studenţilor Universităţii din Bucureşti, la festivităţile prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la înfiinţarea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Studentul Gheorghe Buzatu ne-a aşteptat la gară şi ne-a condus pe tot parcursul prezenţei noastre la Iaşi. Am petrecut multe ore împreună, prilej cu care am constatat că  amândoi ne specializam în istoria contemporană a României şi doream să cunoaştem această perioadă pe bază de documente. La încheierea vizitei, Buzatu ne-a  condus la gară şi de la fereastra vagonului i-am spus: „Pe cărările vieţii ne vom întâlni”.  A făcut un semn de salut în semn de aprobare. Soarta a făcut ca aceste vorbe să devină realitate.

 

După absolvirea facultăţii, Gh. Buzatu a lucrat câţiva ani în învăţământul preuniversitar şi apoi a fost încadrat pe post de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie "A.D. Xenopol", iar eu am fost numit preparator la Catedra de Istoria României, Facultatea de Istorie. Am susţinut doctoratrul aproape în acelaşi timp: eu cu lucrarea Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1918- 1926), Buzatu cu  România şi trusturile petrolifere internaţionale până în 1929. Amândoi am promovat pe linie profesională: Gh. Buzatu a devenit secretarul ştiinţific al Institutului, iar eu am ajuns conferenţiar universitar.

 

Colaborarea noastră ştiinţifică a devenit un act firesc: ne întâlneam la Iaşi sau la Bucureşti cu prilejul unor simpozioane, conferinţe şi dezbateri ştiinţifice. Instututul „A. D. Xenopol” edita un  „Anuar”, iar Gh. Buzatu a insistat să colaborez şi i-am trimis mai multe studii, care au fost publicate în această revistă. A iniţiat colecţia Românii în istoria universală, obţinând colaborarea a zeci de specialişti, în rândul cărora mă număram şi eu. M-a solicitat -  şi nu am putut să-l refuz - să contribui la volumele Nicolae Titulescu şi strategia păcii (1982) şi Actul de la 23 August 1944 în context internaţional. Studii şi documente (1984), pe care le-a coordonat.

 

Am început să publicăm cărţi: eu despre istoria PNŢ, istoria monarhiei, precum şi volume de documente, Buzatu despre relaţiile internaţionale şi serviciile secrete. Lucrarea sa, „Istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, publicată în 1988 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, deţine - după ştiinţa mea -  recordul de cel mai mare tiraj înregistrat vreodată de o lucrare ştiinţifică din domeniul Istoriei (250.000 de exemplare).

 

După 22 decembrie 1989, societatea românească a intrat într-o degringoladă. Se ştie că după o furtună, la suprafaţa apelor învolburate ies gunoaiele şi trece un timp până ce acestea se duc la fund. „Gunoaiele” ieşite la suprafaţa instituţiilor publice au tins să-i sufoce pe români. La Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti s-a declanşat un val de contestaţii din partea unor studenţi, ghidaţi de câteva cadre didactice. Am considerat că  asemenea manifestări nu-şi aveau locul într-o instituţie de elită şi am căutat să le pun capăt. Am reuşit numai în parte. Activitatea mea didactică şi ştiinţifică a fost larg recunoscută şi în 1990 am fost ales şeful Catedrei de Istoria Românilor.

 

La Iaşi, Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” a devenit pentru unii locul de manifestare a frustrărilor şi nemulţumirilor trăite de-a lungul anilor, dar şi al invidiilor nemăsurate. Gheorghe Buzatu nu avea timp de  pierdut şi a preferat să plece.  În 1992 a înfiinţat - cu sprijinul profesorului Cristofor Simionescu, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române - Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al cărui director a fost.

 

În noul context istoric, când cenzura a fost desfiinţată, Gheorghe Buzatu a avut o activitate ştiinţifică efervescentă. A publicat câte două-trei cărţi pe an, valorificându-şi miile de fişe pe care le adunase de-a lungul anilor din arhivele din ţară şi din străinătate. Ar fi vrut să devină cadru didactic la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, dar a fost obstrucţionat de invidia unor  colegi. Ca urmare, Gheorghe Buzatu a decis să mergă la Universitatea din Craiova şi apoi la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, unde era solicitat. A contribuit, prin larga sa recunoaştere ştiinţifică, la constituirea şcolilor doctorale în specialitatea Istorie la ambele Universităţi.

 

Împotriva lui Gheorghe Buzatu civiştii neostalinişti au pornit o mizerabilă campanie, acuzându-l că a susţinut publicarea sub egida Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană a unei cărţi - de fapt o culegere de articole publicate de un palamentar după 1989 -  care ar fi avut un caracter antisemit. Mai mulţi membri ai Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române s-au asociat acestei campanii, iar conducerea Academiei nu i-a luat apărarea. În acest context, Gheorghe Buzatu a renunţat la funcţia de director, continuându-şi activitatea de cercetător în cadrul Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană.

 

După 1989, colaborarea mea cu Gheorghe Buzatu a continuat la cote superioare. Menţionez faptul că, din iniţiativa sa, am scris împreună o masivă lucrare monografică, intitulată „Istoria Românilor în secolul XX” (1918-1948), publicată de Editura Paideia în 1999 (685 p.). La râdul meu l-am solicitat să participe la realizarea volumului VIII din tratatul „Istoria Românilor. România Întregită” (1918-1940) şi a colaborat la capitolele privind istoriografia şi izvoarele şi la cele vizând politica externă a României (1936 - 1940); prima ediţie a apărut în 2003, ediţia a II-a în 2010.

 

Am beneficiat timp de peste cinci decenii de prietenia lui Gheorghe Buzatu, care m-a onorat cu iniţierea şi participarea la  volumele ce mi-au fost dedicate: „Omagiu istoricului Ioan Scurtu”, coordonat de Horea Dumitrescu (2000, 822 p.) în care a scris un emoţionant omagiu intitulat „Profesorului Ioan Scurtu la împlinirea a 60 de ani”. În 2010, George Buzatu a coordonat împreună cu Marusia Cîrstea, Horea Dumitrescu şi Cristina Păiuşan-Nuică lucrarea „Iluzii, trădare şi terorism internaţional - 1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu” (2 vol.,  534 + 597 p.), în care a scris  Profesorul Ioan Scurtu -70.  Spirit enciclopedist, Gheorghe Buzatu a coordonat colecţia „Opera Omnia” editată de Aurel Ştefanachi la Tipo Moldova, în care a inclus şi 31 de  cărţi publicate de mine.

 

Gheorghe Buzatu a adus  contribuţii fundamentale privind istoria României şi istoria universală. Opera sa ştiinţifică este impresionantă. A abordat o gamă lagă de teme, de la istoria în opera lui Mihai Eminescu, la contribuţia lui N. Iorga la dezvoltarea istoriografiei româneşti şi universale, de la discursuri şi dezbateri parlamentare la românii în arhivele Kremlinului, de la Nicolae Titulescu şi V.V. Tilea, la Corneliu Zelea Codreanu,  Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, de la România în anii neutralităţii (1939 - 1940) la  „dosarele” celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

Opera sa istoriografică este impresionantă: 55 cărţi sub nume propriu, la 70 volume a fost coordonator şi coautor, la care se adaugă peste 500 de studii ştiinţifice. Dintre cărţile sale publicate după 1989  citez: „O istorie a petrolului românesc” (2009), „România şi Marile Puteri. 1939 – 1947” (2003),  „România cu şi fără Antonescu” (1991), „Românii în Arhivele Kremlinului” (1996). A continuat să coordoneze colecţia „Românii în istoria universală” din care au apărut peste 160 de volume etc.

 

Conducerea Academiei Române s-a folosit de rezultatele muncii lui Gheorghe Buzatu pe care le-a menţionat în rapoartele sale de activitate. De asemenea, s-a folosit de situaţia sa pentru a obţine beneficii financiare. Îmi aduc aminte cât de insistent era preşedintele Eugen Simion pentru a-l convinge pe Gheorghe Buzatu, vicepreşedinte al Senatului României, să susţină un buget cât mai mare pentru Academia Română. Acesta a pledat în comisii şi în plen, astfel că Academia a beneficiat de fonduri substanţiale din partea statului român.

 

Pe de altă parte, conducerea Academiei şi cea a Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie nu au dorit să-l vadă Gheorghe Buzatu  printre membrii acestei instituţii. Au preferat să aleagă persoane cu o contribuţie ştiinţifică modestă, comparativ cu cea a lui Gheoghe Buzatu.

 

Am fost bucuros să particip în ziua de 28 iulie 2009 la festivitatea prilejuită de acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Focşani istoricului Gheorghe Buzatu. Cu acel prilej, mai mulţi vorbitori ­- profesori universitari din Bucureşti, Iaşi, Craiova, Constanţa, muzeografi şi arhivişti - s-au referit la prodigioasa sa activitate ştiinţifică şi la faptul că  Academia Română nu l-a înscris între membri săi. Motivul a fost unul singur şi foarte evident: opera lui Gheorghe Buzatu depăşea cu mult pe cea a membrilor Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie la un loc. Ca urmare, aceştia nu puteau suporta în mijlocul lor o asemenea personalitate, care ar fi oferit prilejul unor comparaţii. Marele istoric Florin Constantiniu avea să scrie: „la refuzul ca Gh. Buzatu să fie primit în Academie, mi-au venit în minte cuvintele evanghelice «Întru ale sale a venit, şi ai săi nu l-au primit»”, dar că „Gh. Buzatu  este prea sus pentru a fi atins de ingratitudinile meschine”.  

 

În fond, Gheorghe Buzatu nu a fost un caz singular. Cercetând istoria Academiei Române am constatat că nici Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Eugen Lovinescu,  Constantin Brâncuşi, Nicolae Paulescu, Ştefan Odobleja, Traian Lalescu şi încă alţii nu au fost aleşi în rândul nemuritorilor, deşi ei erau nemuritori din timpul vieţii lor. „Reparaţia”  s-a făcut post-mortem, când cei animaţi de „ingratitudini meschine” îşi încheiaseră socotelile cu viaţa.      

 

La propunerea mea,  Gheorghe Buzatu a fost ales membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Este semnificativ faptul că împotriva acestei instituţii s-au ridicat   preşedinţii Academiei Române Eugen Simion şi Ioan Aurel Pop,  precum şi Dan Berindei - preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, ales apoi vicepreşedinte al Academiei Române.  De fapt, era acelaşi motiv: pentru a nu se face o comparaţie între realizările membrilor Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române şi cei ai Secţiei de Istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

 

De Gheorghe Buzatu m-am despărţit într-un mod cu totul neaşteptat. În ziua de duminică, 19 mai 2013, am participat împreună la simpozionul organizat de profesoara Oltea Răşcanu-Grămăticu la Bârlad. Ca de obicei, Buzatu a fost într-o vervă deosebită, comunicarea şi intervenţiile sale la discuţii fiind substanţiale. După simpozion, m-a condus la gară, dânsul urmând să plece peste o oră cu maşina la Iaşi. A doua zi, 20 mai, la ora 9,00 am primit, ca de obicei, prin e-mail „revista presei” făcută de dânsul pentru săptămâna precedentă. La ora 11,00, colaboratoarea dânsului, doamna Stela Cheptea, directoarea Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, m-a sunat: „A murit Gheorghe Buzatu”. Am rămas perplex; mi-a spus că era la birou şi la un moment dat a căzut de pe scaun, dânsa  a chemat Salvarea, dar totul a fost în zadar.

 

Am publicat atunci în revista „Annals of the Academy of Romanian Scientists”, Seria Istorie, nr. 2/2013  articolul  Gheorghe Buzatu - aşa cum l-am cunoscut, în care am prezentat activitatea acestui mare istoric, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi am încheiat astfel: „Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lăsat o operă nemuritoare, o adevărată şcoală la care s-au format studenţii, masteranzii şi doctoranzii săi, o pildă de patriotism autentic. Eu am pierdut un coleg, de prietenia căruia am beneficiat timp de cinci decenii şi un colaborator apropiat pe tărâmul istoriei contemporane”.

 

La propunerea mea, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România a instituiut „Premiul  Gheorghe Buzatu”, care se acordă celor mai valoroase lucrări din domeniul istoriei contemporane. Este o modalitate de a-i perpetua memoria unuia dintre cei mai mari istorici români din toate timpurile.

 

Iniţiativa Domnului Ion Măldărescu de a evoca activitatea şi opera  lui Gheorghe Buzatu este salutară, înscriindu-se în programul de cinstire a celor care au contribuit la promovarea valorilor culturii şi ştiinţei româneşti şi universale.

 

 

Generalului Maior aviator, veteran de război Radu Theodoru - Românitate, Responsabilitate, Demnitate

Theodoru Radu 2020

 

Românitate, Responsabilitate, Demnitate - adică Gheorghe Buzatu

 

- Savantul de mare modestie alături de care, împotriva tuturor opreliștilor, am înființat Liga și Fundația „Mareșal Ion Antonescu”.

 

- Ctitorul operei fundamentale privind epoca celui de-Al doilea Război Mondial al românilor.

 

- Dascălul generous care a promovat pleiada strălucită de tineri doctoranzi, astăzi istorici reputați ai adevărului istoric.

 

Omagiul ostățesc al Generalului Maior aviator, veteran de război

 

 

Magda Ursache -- Profesorul Gheorghe Buzatu - În epicentrul Istoriei.

 

Ursache Magda 2La 20 mai s-au împlinit zece ani de când inegalabilul „Mareșal al Istoriei Românilor” - Profesorul Gheorghe Buzatu - „Un Om între Oameni” spunem noi, a plecat la întâlnirea cu Al Treilea Mareșal al României căruia i-a dedicat o bună parte a operei sale bazată pe documente. «Documentul - Biblia sa - a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic»

 

Vă supunem atenției un mai vechi (2013) dar magistral articol al doamnei Magda Ursache despre Pofesorul Gheorghe Buzatu… (Redacția ART-EMIS)

 

Părintele Iustin Pârvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămâne cu noi. Îl cred. Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după Primul Război Mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”.

 

Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în ’46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului: glonţul”.

 

Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.

 

I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, România altfel (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe” (Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78). Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.

Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei R.P.R. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sorosisto-wizelizată, face din trădători disidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei Ceaușescu și trădător de țară, ca Militaru, devotat K.G.B…

 

Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt alt fel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu l-a interesat?

 

profesorul nu s-a temut de eticheta de… „antisemit”. A scris cu strîngere de inimă despre eroarea uriaşă de a se pune la dispoziţia Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A. arhivele M. Ap. Naţionale din anii ’38-’46. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe Mircea Duşa şi Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Măldărescu). S-au cedat în ce scop? Să se caute alţi criminali de război? A fost Holocaust în România pînă în ’46? Sau o fi vrînd Matatias Carp (cel care a scris negru pe alb că ţăranii români ungeau osiile căruţelor cu sînge de evreu şi-i membru - de onoare? - al Institutului „Elie Wiesel”) să afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Piteşti nu l-a egalat?

 

Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de… ceauşist. În demersul său, istoricul onest compară, confruntă şi stabileşte ce-a fost şi cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politică externă; predilect, relaţiile cu Israel şi cu SUA. Ceauşescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însă istoricii, neînregimentaţi politic, trebuie să studieze epoca sine ira et studio. Şi a ţinut să sublinieze, fără ură, fără părtinire, că din ordinul șefului statului a fost demolată Biserica Sfînta Vineri, nu şi Sinagoga Mare din Bucureşti, care găzduieşte acum Memorialul Holocaustului.

 

Mereu uităm trecutul (iar durata amneziei creşte şi creşte) sau îl corijăm à la Roller, à la Brucan, à la mincinoşii istorici de Partid unic, à la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un torţionar. Preocupat de falsurile din Raport (şi sper să nu fie final), Gh. Buzatu a văzut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din naţiune a fost trimisă în detenţie. În istoria tismănizată, de la două milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor creşte, pentru alţii, scade. Şi ce puţin se vorbeşte, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat şi larg difuzat, de felul cum a fost spălată de laşitate şi de trădare faţa ţării, prin jertfa rezistenţilor din munţi, a celor care au suportat tortura „reeducării”, a exilaţilor, a rebelilor mineri din Lupeni ’77, a răzvrătiţilor braşoveni din ’87, a scriitorilor curajoşi, cel dintîi fiind Paul Goma…

 

Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frică să nu deranjeze pe careva, a rămas în epicentrul Istoriei. Îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmplă cu etnia. Cei 30.000 de „turişti sovietici”, veniţi în decembrie ’89, n-au plecat decît în octombrie ’90; premierul Roman, cică, n-ar fi fost informat de Caraman, şef SIE. Există documente în acest sens? a întrebat Profesorul. Sau sunt la fel de credibile ca şi cele despre terorişti? S-a luptat cu alte şi alte categorii de rolleri, cu haustologii gata să comercializeze suferinţa, pînă mai ieri cercetători ai PCR, perioada Dej-Pauker, cu adezioniştii la evenimente trecute prin filtrul PC, cu antiunioniştii, reveniţi în forţă, vrînd să vadă România in pieces. Convins că istoria se repetă, a urmărit cum se neagă iarăşi rolul lui Cuza în formarea statului român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. De 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieşeană, se făcea caz de episodul mişcării separatiste; unul dintre anti-unionişti, N. Istrati, are stradă centrală în Iaşi, locul Unirii Mici. Cine a făcut propunerea asta şi cine a aprobat-o? Ştiu, dar nu-l mai numesc, de silă: un „cioflingher”.

 

Pentru că a scris adevărul istoric româneşte despre Basarabia, cuvîntul Profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toţi, 22 iunie ’41 e „clipa astrală a istoriei naţionale”. Buzatu n-a putut să-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Să fie clar: cărturarul nu-l vrea inocentat (v. şi Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului), dar, pentru o dreaptă înţelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de mareşal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul […]. V-o cere Neamul,  Regele şi Generalul vostru”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ian. ’43, acest erou tragic să mărturisească: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba” (v. Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379).

 

La „proces”, în faţa „tribunalului” (ghilimelele îi aparţin Profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă”. Ce alt şef de stat a avut curaj să-i spună lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua execuţiei, la 1 iunie 1946, să-i spună cu limbă de moarte: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De-ar fi să reîncep iar, aş face la fel”. A refuzat graţierea, ca să moară în ţară.

 

„Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majusculă Cedarea (din ’40). Iar Andrei Vartic, altă cruce de român, în Cealaltă Românie, număra un milion de români dispăruţi între ’40 şi ’52 din Basarabia. Şi-mi vin în minte întrebările formulate de Profesor: de ce, în loc de un armistiţiu care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fără condiţii? Din defetism, dacă vreţi a-i spune aşa? În fapt, termenul sună mai dur în cărţile istoricului care nu ascultă de tabu-uri: „capitulare fără condiții” A urmat înţelegerea Churchill-Stalin, ca România să revină „măreţei” Uniuni în procent de 90%. Şi cum Comisia Aliată de Control (U.R.S.S., S.U.A., Anglia) era prezidată de Susaikov, peste el fiind Vîşinski, preşedintele Tribunalului Suprem, procentul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecinţe, în pofida faptului că România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul 4, după U.R.S.S., S.U.A., Anglia. Pumnul şi uşa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieţi, bolşevizare forţată. Alte întrebări? De ce a încetat greva regală şi cum a reuşit Groza să-l determine pe rege să renunţe la grevă? De cei 300.000 de basarabeni „repatriaţi” în U.R.S.S. ce s-a ales? Faptul că Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda după el în uniformă, ce semnifică?

 

Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare răspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, după alt dicteu. A urît, în egală măsură, şi trădările, şi pasivitatea, şi docilitatea românilor. N-a uitat să citeze, în Istoria să judece (ed. TipoMoldova, 2013) un articol apărut în „New York Times”, în 16 august ’53: „Nici un popor nu are mai multă repulsie faţă de comunism decît cel român şi nici unul nu face mai puţin pentru a-l înlătura”.

 

Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supuşeniei. Una dintre ele: Vîşinski le-ar fi spus guvernanţilor roşii de la Bucureşti: „Vă dăm orice, în numele frăţiei cu U.R.S.S., numai lemn din Siberia să nu vreţi, că la voi sunt destule cozi de topor”. Avea umor Profesorul. Făcea haz de necaz şi de nehaz. Cu pîrele la Poartă, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Albă, s-a tot mers şi se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca şi pentru cele noi, primează interesul străin neamului.

 

Fireşte, textele sale cu fibră polemică au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuza de naţionalism, chiar bine temperat, se echivalează cu şovinismul. Pentru foştii agenţi de bolşevizare şi pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Şi-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competenţă profesională de netăgăduit. Echilibrat, dar ferm.

 

Mereu inconvenabil, Profesorul! A scos de sub lacăt Documente din Arhiva Codreanu (împreună cu Victor Roncea), de bază pentru cercetătorii viitori ai Mişcării Legionare, Documente ieşite din arhiva secretă a U.R.S.S., Documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe ficţiuni, ci pe Documente după Documente. Mereu dezvăluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe măsura documentării.

 

Documentul - Biblia sa - a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic. Buzatu i-a căutat pe români în arhivele S.U.A., ale Moscovei, ale Angliei… Şi a pus accent pe faptul că, după deschiderea arhivelor prilejuită de căderea sistemului comunist în Est-Europa, multe probleme au apărut în altă lumină, presupunînd re-dezbateri. Iată de ce cordul său a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. Rămînem cu copii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională, a spus el. În faţa Arhivei Statului din Iaşi cresc la propriu bălării - simbolic? - de parcă ar fi clădire părăsită.

 

Ultima carte pe care a ţinut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost „Istoria să judece,” care poate avea o variantă de titlu: Documentul să judece. Cabala mediocrilor, acţionînd mereu şi mereu în Universitatea iaşiotă, n-a găsit ore pentru Profesor. Prohibiţia istoricilor fără operă a funcţionat şi în cazul Buzatu, deşi, acolo, la catedră, îi era locul, binemeritat pentru erudiţia sa, dar şi pentru forţa sa de convingere. Studenţii n-au putut auzi lecţia Profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atenţie la România. I-au deschis drumul spre catedră nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova şi cea din Constanţa. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîţia „elitişti”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Bădescu.

 

Începuse să mi se pară firesc ritmul neobişnuit de lucru al Profesorului: primeam unul după altul semnal de carte nouă. N-am numărat, dar cred că are mai multe cărţi decît ani. La înmormântare a plouat. Cum să nu-i pară rău celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice temă (n-a cunoscut prudenţa laşă) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate se află în arhive. Acolo e răspunsul pentru toate” - obişnuia să repete.

Dintr-un acut simţămînt al binelui comun, şi-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzăţeilor” (aşa se numeau doctorii şi doctoranzii săi) acuma. Unul dintre cei mai apropiaţi, cercetătorul Corneliu Ciucanu, şi-a adus aminte că Profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferinţă (mereu captivantă) obişnuia să spună, în felul lui Petre Ţuţea: „Cu Dumnezeu înainte…, că Dumnezeu e român”.

 

Sunt şi victorii, Profesore. Una de care n-aţi mai apucat să vă bucuraţi e că tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului Închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, aşa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agit-prop marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, graţie Fundaţiei Ogoranu, graţie Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, a tuturor luptătorilor anticomunişti împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus ţara. Petiţia a fost semnată de Părintele Iustin Pârvu (învăţătura sa fiind: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi spre ce să te îndrepţi) dar şi de Dumneavoastră.

 

Primul ministru, adică V. Ponta, îl poate elibera din funcţie pe Al. Florian, numai s-o vrea, după o asemenea „acţiune” penibilă.

 

Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii. Avem multe comemorări de făcut: Sighetul, Aiudul, Piteştii, Canalul, „Săptămâna Roşie”, 28 iunie-3 iulie 1940…

Oricum, victoria asta e un semn bun. Părintele Iustin Pârvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămîne totuşi cu noi. Îl cred.

 

Nota - După ce am trimis textul spre publicare, am aflat din adresa Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (A.F.D.P.R.), datata 2 iulie 2013, ca victoria care m-a bucurat n-a fost victorie. Inimaginabil, Consiliul Local al orașului Tg. Ocna a retras iarăși titlul de cetățean de onoare acordat lui Valeriu Gafencu, mort în temnița sinistră a Aiudului după ce l-a ajutat să nu moara pe pastorul  Wurmbrand, cedîndu-i streptomicina.

 

Acești „chirurgi” ai Istoriei rezistenței românilor la bolșevizare nu cedează. Capitulam?

 

P.S. - Un miles gloriosus al Securităţii, mînat de diavolul contestării, a apărut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd Profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsă de bun simţ, măruntul conferenţiar, dîndu-se drept profesor universitar (în ce materie?; în de toate, ca shaorma) a găsit cu cale, că-i mai învăţat şi mai democrat să se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc.

 

Cine-i individul? O nulitate, cu apetenţa parvenirii prin pactul cu „Securiţica”. În pustiul cranian al vorbitorului despre orice şi nimic (se imaginează „cioclopedic”, deşi e de o ignoranţă multilateral dezvoltată), Profesorul apărea ca antonescian, codrenist, ceauşist…, numai pentru că se ocupase de aceste subiecte. Croitoraşul cel viteaz i-a trecut în revistă „erorile”, povestind adunării cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elită, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? În America. N-a spus şi că ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedră, al cărui paşaport fusese refuzat de „Secu”. Ştiţi cum se petreceau lucrurile: Ministerul Învăţământului zicea da, „Secu” ba, dacă refuzai să fii „lucrat” de ofiţerii operativi. Ei îşi trimiteau omul (pe Creţu Nicu) la post, gata instructat.

 

Lovitura mor(t)ală a dat-o susnumitul Croitoraş înfierînd înscrierea Profesorului în P.R.M.. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepreşedintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Creţu. Măcar să fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din şedinţa istorică din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de „Vicovia”, sub titlul: „Blestemul poziţiei geopolitice a României: «Suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!»”.

 

De altfel, ca maestru al interpretărilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata să-i facă „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi să se re-plieze, încercînd să intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoană de sprijin”.

 

De precizat că Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmărire Informativă, sub numele Barbu, Bianu, Banu; că există ordine de izolare, de „destrămarea anturajului”, că i s-au interceptat scrisori, că i-au fost supravegheate relaţiile cu străinii, că s-a instalat tehnică operativă la locul de muncă, inclusiv mijloace video. În ’89, i s-a interzis semnătura prin ordinul Elenei Ceauşescu. De ce? Pentru că, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Portland, Oregon (v. nota informatorului, din 20 ianuarie ’89, din dosar) a prognozat că socialismul a învins în Est „printr-o greşeală” şi că regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prăbuşi fără întîrziere.

 

Cu un aer aproape justiţiar (parantetic spus: din 1968, ofiţerii erau înscrişi direct în anul al treilea la Drept, secţia FF; aşadar, Securitatea noastră, Justiţia noastră), debiloidul vorbareţ a încercat să deformeze, să denatureze, să lase bale, pretinzînd că ar fi în chestie. Nu-i niciodată.

 

A vrut să dea o lecţie… academică Profesorului, să deschidă ochii şi urechile asistenţei (ca membru al cooperativei „Ochiul şi Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu conştiinţa (?!) împăcată că şi-a îndeplinit misia. Infamantă. Cu Mihai Drăgan, ultimul eminescolog de ţinută europeană al Universităţii ieşene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrări-defăimări.

 

Necruţător cu impostura, Cezar Ivănescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunări, reproşîndu-i că a falimentat editura „Junimea”. Nici că i-a păsat. A continuat să cadă muscă-n lapte la zbateri şi dezbateri, făcînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral.

 

N-ar strica să ia o curăţenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau să-i administreze una revistele literare ieşene, care nu se ştie de ce (ori ştie S.I.E.?) îl mai publică.

 

 

Ion Măldărescu, ART-EMIS -  Marele Maestru al Demnităţii naţionale ne privește din Cer de lângă alți doi Mareșali : Nicolae Iorga şi Ion Antonescu

 

Ion Maldarescu 861Atunci când ne confruntăm cu o pierdere ireparabilă, cum este cea a eminentului istoric şi cercetător Buzatu, zestrea spirituală românească pare să se împuţineze. Poate cineva exprima sau compensa finalul pământean al unei fiinţe nobile? Mi-e teamă că nu! Neamul Românesc s-a despărțit de un mare Român, un mare OM, un mare Istoric, un mare Patriot! Avem însă, Opera sa, care rămâne - cel puţin, pentru o lungă vreme - o inegalabilă lecţie de istorie adevărată şi de românism. Singura „recompensă” prin care îi putem cinsti eforturile este preţuirea armei defensive şi drepte a adevărului istoric pe care ne-a lăsat-o moştenire, a muniţiei generoase pe care marele cercetător a adunat-o cu perseverenţă de-a lungul deceniilor, depozitând-o cu minuţiozitate şi mai ales, cu efort şi trudă de Sisif, între filele cărţilor sale. Parte integrantă a arsenalului naţional şi forţa supravieţuirii noastre ca popor! Ne-am întâlnit, profesorul Gheorghe Buzatu, prof. Jipa Rotaru, prof. Ion Coja... şi cel care semnează aceste rânduri, cu mulţi ani în urmă - ca membrii fondatori - la „Liga Mareşal Ion Antonescu", la prima Conferinţa Naţională a acesteia, desfăşurată sub preşedinţia de onoare a profesorului Josif Constantin Drăgan, la Bucureşti.

 

Anii au trecut şi, străbătând aceleaşi cărări ale adevărului, legăturile cu profesorul au depăşit cu mult statutul de colaborare. Vreme de peste 23 de ani, lichelele, mercenarii, veleitarii, holocaustologii, măsluitorii şi făcătorii de istorie - din ce în ce mai numeroşi şi mai agresivi - au atacat în permanenţă, „la baionetă”, România, adevărul istoric, documentele, mărturiile trăitorilor şi mărturisitorilor de bună credinţă ai unor întâmplări din tulburatul nostru trecut, mai ales cel „modern" şi/sau „recent". Şi, lichelele sunt numeroase : „niște răi și niște fameni”, cozi de topor autohtone, trădătorii de Neam și Țară… În acest păienjeniş ostil românităţii, dar obedient faţă de noii învadatori ai Ţării, profesorul Buzatu a devenit o atentă santinelă a Neamului Românesc. Cu înţelepciune, cu argumente şi cu dovezi bazate pe temeinicia cunoaşterii adevărului istoric, a luptat şi a ţinut piept pângăririi istoriei naţionale, atacurilor asupra demnităţii noastre, şi a importantelor personalităţi ale Neamului. Aşa cum „Tot ce-i românesc nu piere!”, Profesorul va „trăi" în fiecare bun român, ultima sa carte constituind, de fapt, un veritabil „testament" pentru urmaşi: „Istoria să judece!”.