luni, 29 mai 2023

Gheorghe Constantin Nistoroiu - Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine? (1)

 



Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine? (1)

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

28 Mai 2023

 

„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă soarele să te pătrundă/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n ramuri ciunte verdele inundă” (Demostene  Andronescu)

 

Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).

 

Ieşirea din neputinţă, din hăţişul zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii, din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.

 

 „Întâi dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p. 47).

 

În stihiile întunericului omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea, Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).

 

Ce vom alege deci? Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine?

 

Alegerea între Dumnezeu şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la împărăţia Sinelui.

 

Autonomul, omul lumesc nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul modern, omul împotrivă (împotriva lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea ca finalitate.    

 

Umanismul, afirma Părintele Serafim Rose „este o răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).

 

Aura umanismului s-a aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului este „umbrită” de raţiunea empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează  apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite  moduri; important este însă a o schimba” (Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 244).

 

Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe secole apostazia culturii occidentale. Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca sfârşitul oricărei experimentări” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p.15).

 

Pătrunzând în natura modernismului, observăm că şi „umanismul” îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi „credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.

 

Revoluţia epocii moderne îşi are rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of  Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan, 1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc.

 

Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape diferite.

 

Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri.

 

Catehismul necredinţei liberale îşi exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 58-59), iar umanismul este şi mai convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).

 

Dacă finalitatea individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC. „Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal- toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului” (ibid. p.65).

 

Liberalul nu este nici capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes dincolo de afaceri şi de confort, pentru  cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid. p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia con-fratelui său Realismul. 

 

 „Realismul”ca stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”. Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El este „cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin şi o devoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările” şi „descoperirile” lor chipurile, autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului” (Hexaimeron 1,4).

 

În locul în care creştinul mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina. adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul nu vede decât „mijloace de producţie”, ori „sex” sau „rasă” .

 

Cu toate că problema „fericirii”fusese definitiv trasată, apare reacţia vehementă a vitalismului, ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.

 

Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă de a găsi un „urmaş” dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă, crime, „cultul naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84).

 

Revoltător este faptul că deşi primii dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului. Toate elementele de manifestare ale vitalismului  s-au desfăşurat cu succes în mai toate domeniile sub forma straniului, absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”, „personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”, „integralismul”, „autenticitatea”, „senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul, şarlatania, ecletismul trivial, etc.

 

Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică având o largă răspândire în cultul activismului, al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei, al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă superioară realismului reducând totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.

 

Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.

 

Ultima „întrupare”  a vitalismului este nihilismul „pur” al distrugerii al cărui obiectiv este reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski din romanul Demonii. Mihail Bakunin cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440). Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a răspuns dezinvolt şi cu nonşalanţă: „Atunci ar trebui să  încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op. cit., p.95).

 

Cel mai convingător rămâne totuşi „Părintele” nihilismului, Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate” ( Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity,  Gateway Edition -Henry Regnery Company, p. 83).

 

Apologia nihilismului a fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment anarhico-nihilist european de succes.

 

Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă” pe care a realizat-o bolşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un  război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură” (Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).

 

Violenţa şi anarhia nihilismului „pur” s-au înfăptuit în cadrul „raţiunii” Revoluţiei bolşevice, desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida artei dadaiste: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 97). Hitler, care  nu era mai prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea pură a unei „Revoluţii nihiliste” axată pe aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală : „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târâ după noi o lume întreagă- o lume în flăcări” ( Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P.Putnam’s Sons, 1940, p. 5).

 

Virtutea cardinală a fenomenului nihilist este violențaA, „steaua” călăuzitoare Anarhia, iar „zeul” protector Nnimicul. Programul distrugerii totale din Catehismul adorării nimiculuiI a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a nihilismuluiI.   Nihilismul pur este un curent special şi lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai autentică formă a distrugerii totale a creştinismului.  Acest război demonic declanşat pentru distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o singură explicaţie: „O inteligenţă subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24).

 

Dincolo de analiza istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există şi o bază „teologică”, răsturnată şi „spirituală” satanică. Nebunul care a exprimat „revelaţia” nihilistă în modul cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu există adevăr” şi „Dumnezeu a murit” (Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”, şi deci: „nu mai există adevăr”. Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...” (Proudhon, Justice, p. 270), sau dacă Dumnezeu există El trebuie alungat: „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre...Orice pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie determinată să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” (System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol. 1, p. 16).

 

Albert Camus alege în locul necredinţei, răzvrătirea ca principiu prim adaptată „spiritului veacului”.  Ateismul bolşevic s-a erijat în „antiteism” afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104).

 

În flancul antiteiştilor a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi”, care adoră un anume „dumnezeu”, ba uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu. Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă Supremă”, Hitler vedea o „forţă supremă”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor”.

 

 „Credinţa” în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust, suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte” ( ibid.p. 106) 

 

 „Justificarea” tiraniei nihiliste în literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul” ( ibid. p. 107). În plan social şi politic nihilismul s-a pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă nihilismul n-a dorit o „renaştere” sau o „reformă” ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală” (ibid.p.  110). Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul” este „omul natural”, totul se reduce la „absurd”, cu excepţia „răzvrătirii”, gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură”.  Dacă „voinţa autonomă” este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” ( Robert Payne in Zero,New York,The John Day Company, 1950, p. 53), Nimicul nihilismului devine niumicnicie.

 

Nimicul din care a fost creat omul, s-a întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă”. În toată răzvrătirea lor nihilistă, „nimicurile” de fapt „atestă” existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava, Autoritatea şi Puterea Creatorului.

 

Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia au în comun totuşi nimicul: nimicul din care Dumnezeu Face lumea şi nimicul în care nihilismul lumii se des-face.

 

Joseph de Maistre a înţeles efectele nihilismului cercetând cu luare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei: „Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...]niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară.  [...]Dar, deşi au existat întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu” (Maistre, Joseph de: Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83).

 

Toţi răzvrătiţii nihilişti se consideră „discipolii lui Satan”. Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor” ( God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit., p. 118).

 

Nietzsche confirmă „întruparea” în el a lui Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb” (  68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119).

 

Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin, Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă  (naţional-socialismului) şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea Ordinii Vechi prin instaurarea comunismului, nazismului şi fascismului.

 

„Bombele,explica Goebbels, departe de a-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei,inamicul n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat” ( H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York, The Macmillan Company, 1947, p. 50). După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii  proletariatului.

 

Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare.  Crearea unui „nou pământ” la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” (State and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84).

 

Violenţa „creativă” a nihiliştilor a „realizat” pe lângă „distrugerea” Vechii Ordini, „crearea” lumii noi şi modelarea „omului nou”. Cele trei „nimicuri” nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care afirmă că „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” ( Marx and Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947, p. 204 ). Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici nihilişti au subscris la „mistica” violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane” ( Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George Braziller, Inc., 1957, p. 225).

 

Lumea rămasă după genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană, ci „a-umană” (termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15), ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 134).

 

Desigur, toate imaginile de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou”, ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a „a-umanităţii”. Privind mai atent, cu îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist, paralel cu tenebrele „omului nou”, clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la întrecere, produce „oameni noi”: tinerii idealişti, „pregătiţi”, nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar „limitele” cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai „captivante”, către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti non-violenţi, „cruciaţii”fraternităţii, „libertăţii”, „păcii” şi unităţii tuturor; tineri scriitori „furioşi”întru adevăr, dreptate şi egalitate, promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei; artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii mefistofelice; şi mulţimile de tineri „modeşti”, dar care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă”, bine intenţionaţi,sinceri,  privind cu speranţă  şi optimism spre o lume a viitorului care i-ar ferici.

 

Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu largheţe de „omul nou” în varianta „pozitivă”, individului naiv, din punct de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul „omului nou”din ipostaza  „pozitivă” este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum  un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste.   În cadrul „pozitiv”, „omul nou”forţează intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea  în sensul resemnării şi acceptării autonomiei lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este singura sa lume. În „sânul ei” dispare conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării” şi „programării”va fi „reorientat”, „remodelat” şi „adaptat”.

 

Aşadar, cele două ipostasuri se suprapun şi converg spre aceeaşi finalitate: moartea. Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou”este omul contemporan, omul tranziţiei, al adaptării la deşărtăciunea „spiritului epocii”. În ipostasul negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe Dumnezeu, omul creat fiinţă şi persoană a căzut în ne-fiinţă.

 

În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei lumi. Noua eră, numită „post-creştină” este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism”-această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă, după cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou” odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la  concluzia logică a acestuia” ( ibid. p. 140).

 

Comentariul autorului : Recitind aceste rânduri scrise acum mai bine de un deceniu am avut un ciudat sentiment de tristețe. Evoluția societății umane se îndreaptă rapid spre finalitatea atent urmărită de scenariștii haosului total ! Încerc să strig către cei care mă citesc și să-i îndemn să iubească mugurii de viață indiferent sub ce formă îi întâlnesc deoarece așa a creat Bunul Dumnezeu lumea, cu iubire !

 

 - Va urma -

 

Notă - Din ciclul: „Filocalia  Suferinţei şi a Jertfei”.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu