Calea către Dumnezeu sau drumul înspre
sine?
(prima parte)
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă
soarele să te
pătrundă/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n
ramuri ciunte
verdele
inundă.” (Demostene Andronescu)
Harul
ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează
conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are
adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la
Hristos, p. 78).
Ieşirea din neputinţă, din hăţişul
zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii,
din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă
tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând
deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.
„Întâi
dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de
stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea
mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci
dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,
ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p.
47).
În stihiile întunericului
omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond
desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea,
Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).
Ce vom alege deci? Calea
către Dumnezeu sau drumul înspre sine?
Alegerea între Dumnezeu
şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem
ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie
la împărăţia Sinelui.
Autonomul, omul lumesc
nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul
modern, omul împotrivă (împotriva
lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea
ca finalitate.
Umanismul, afirma Părintele
Serafim Rose „este o răzvrătire”
împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului” ( Părintele Serafim
Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache,
Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).
Aura umanismului s-a
aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor
aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea
spiritului este „umbrită” de raţiunea
empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a
liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă,
ambele punând umărul la ivirea
marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică
întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta
eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează
ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a
Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să
interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba” ( Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre
religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică,
Bucureşti, 1974, p. 244).
Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe
secole apostazia culturii occidentale.
Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează
în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care
să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o
finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi
definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p.15).
Pătrunzând în natura modernismului,
observăm că şi „umanismul” îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi „credinţa progresului”.
Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub
tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn
Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul
şi subumanismul.
Revoluţia epocii moderne îşi are
rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat:
„Nu există adevăr; nu există stare
absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche
Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan,
1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea
credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se
regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc.
Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la
patru tipuri sau patru etape diferite.
Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde
Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea
rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între
guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu
structurile „republicilor” şi
„democraţiilor” Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege
calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin
voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte
cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri.
Catehismul necredinţei liberale îşi
exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul
şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care
maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.
58-59), iar umanismul este şi mai
convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).
Dacă finalitatea
individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci
toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC.
„Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat
nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era
desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal-
toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale
adevărului” (ibid. p.65).
Liberalul nu este nici
capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes
dincolo de afaceri şi de confort, pentru
cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid.
p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte
doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia
con-fratelui său Realismul.
„Realismul”ca
stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”.
Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El
este „cel care crede într-un singur
cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect
fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin
şi o devoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma
dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea
de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau
oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările”
şi „descoperirile” lor chipurile,
autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel
Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi
mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede
în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”
(Hexaimeron 1,4).
În locul în care creştinul
mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina.
adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în
Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască,
realistul nu vede decât „mijloace de
producţie”, ori „sex” sau „rasă” .
Cu toate că problema „fericirii”fusese definitiv trasată,
apare reacţia vehementă a vitalismului,
ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.
Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă
de a găsi un „urmaş” dumnezeului din
inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă,
crime, „cultul naturii”, al „trupului
şi sexului”, al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii contemporane în domeniile religiei,
filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism
ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în
vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi
oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost
concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne”...Regimurile fascist
şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de
nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor
interese politice” (Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84).
Revoltător este faptul că deşi primii
dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a
intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului.
Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate
domeniile sub forma straniului,
absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”,
„personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”,
„integralismul”, „autenticitatea”,
„senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul,
şarlatania, ecletismul trivial, etc.
Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică
având o largă răspândire în cultul activismului,
al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei,
al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea
pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă
superioară realismului reducând totul la
experienţa şi senzaţia subiectivă.
Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară
împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.
Ultima „întrupare”
a vitalismului este nihilismul „pur”
al distrugerii al cărui obiectiv este
reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau
răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi
oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind
triumfal deasupra „mormântului
umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon
al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime
şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei
Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski
din romanul Demonii. Mihail Bakunin
cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care
proclamă că: „misiunea noastră este
distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea
în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta
este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima
distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin,
p. 440). Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei
divine a răspuns dezinvolt şi cu nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să
dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se
realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii
noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op.
cit., p.95).
Cel mai convingător
rămâne totuşi „Părintele” nihilismului,
Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a
distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare
toate valorile acceptate” ( Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Gateway Edition -Henry Regnery Company, p.
83).
Apologia nihilismului
a fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac
XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi
crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment
anarhico-nihilist european de succes.
Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o
scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă”pe care a realizat-o bolşevicul
Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii
n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi
care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane
de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi
spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am
schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap
că bolşevismul este un război triplu: al
barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului
împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care
trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor
de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel
mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la
Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).
Violenţa şi anarhia nihilismului „pur” s-au înfăptuit în cadrul „raţiunii” Revoluţiei bolşevice,
desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida artei
dadaiste: „măturaţi totul”, „să nu mai
rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic” (Părintele Serafim Rose, op.
cit., p. 97). Hitler, care nu era mai
prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea pură
a unei „Revoluţii nihiliste” axată pe
aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht
oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală : „poate vom fi distruşi,
dar dacă se va întâmpla aşa, vom târâ după noi o lume întreagă- o lume în
flăcări” ( Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York,
G.P.Putnam’s Sons, 1940, p. 5).
Virtutea cardinală a
fenomenului nihilist este VIOLENŢA,
„steaua” călăuzitoare ANARHIA, iar „zeul” protector NIMICUL. Programul
distrugerii totale din Catehismul
adorării NIMICULUI a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a
NIHILISMULUI.
Nihilismul pur este un curent special şi
lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai
autentică formă a distrugerii totale a creştinismului.
Acest război demonic declanşat pentru
distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o
singură explicaţie: „O inteligenţă
subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei” (
Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24).
Dincolo de analiza
istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există
şi o bază „teologică”, răsturnată şi
„spirituală” satanică. Nebunul care a
exprimat „revelaţia” nihilistă în modul
cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu
există adevăr” şi „Dumnezeu a murit”
(Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am
pierdut credinţa în Dumnezeu”, şi deci: „nu mai există adevăr”. Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie
caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al
cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...” (Proudhon, Justice, p.
270), sau dacă Dumnezeu există El
trebuie alungat: „Prima datorie a omului,
pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe
Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există,
este în mod esenţial ostil naturii noastre...Orice pas pe care îl facem înainte
este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie determinată
să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” (System
of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol.
1, p. 16).
Albert Camus alege în
locul necredinţei, răzvrătirea ca
principiu prim adaptată „spiritului
veacului”. Ateismul bolşevic s-a
erijat în „antiteism” afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără
Dumnezeu” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104).
În flancul antiteiştilor
a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi”,
care adoră un anume „dumnezeu”, ba
uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu.
Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă
Supremă”, Hitler vedea o „forţă
supremă”, a unui „dumnezeu din
lăuntrul oamenilor”.
„Credinţa” în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust,
suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau
blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt
adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte” (
ibid.p. 106)
„Justificarea” tiraniei nihiliste în literatura umanismului,
socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu
toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul
triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur
destinul” ( ibid. p. 107). În plan social şi politic nihilismul s-a
pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii
noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă
nihilismul n-a dorit o „renaştere” sau
o „reformă” ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de
experienţă spirituală” (ibid.p.
110). Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul” este „omul natural”,
totul se reduce la „absurd”, cu
excepţia „răzvrătirii”, gânditorii
Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi
întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură”. Dacă „voinţa
autonomă” este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi
sunt şi cei mai nihilişti” ( Robert Payne in Zero,New York,The John Day
Company, 1950, p. 53), NIMICUL NIHILISMULUI devine NIMICNICIE.
NIMICUL din care a fost creat omul, s-a
întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă”. În toată răzvrătirea lor nihilistă,
„nimicurile” de fapt „atestă”
existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava,
Autoritatea şi Puterea Creatorului.
Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia
au în comun totuşi NIMICUL: Nimicul din care Dumnezeu FACE lumea şi Nimicul în
care nihilismul lumii se des-face.
Joseph de Maistre a înţeles efectele
nihilismului cercetând cu luare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei: „
Totdeauna au existat religii pe pământ şi
totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar nu
poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...]niciodată în
vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în
zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o
înconjoară. [...]Dar, deşi au existat
întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima
creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu” (Maistre, Joseph de:
Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres
institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83).
Toţi răzvrătiţii
nihilişti se consideră „discipolii lui
Satan”. Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al
lumilor” ( God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit.,
p. 118).
Nietzsche confirmă „întruparea” în el a lui
Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino
la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei
te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi
nu-ţi voi cere nimic în schimb” (
68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de
Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119).
Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin,
Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi
un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă (naţional-socialismului)
şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea
Ordinii Vechi prin instaurarea
comunismului, nazismului şi fascismului.
„Bombele,explica Goebbels, departe
de a-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii
care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei,inamicul
n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce
era vechi şi uzat” ( H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York,
The Macmillan Company, 1947, p. 50). După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii proletariatului.
Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva
creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se
păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare.
Crearea unui „nou pământ” la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care
să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” (State
and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84).
Violenţa „creativă” a nihiliştilor a
„realizat” pe lângă „distrugerea” Vechii
Ordini, „crearea” lumii noi şi modelarea „omului nou”. Cele trei „nimicuri”
nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care
afirmă că „în activitatea revoluţionară,
schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” ( Marx and
Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947,
p. 204 ). Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin
violenţa revoluţionară, îi transformă pe
revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici
nihilişti au subscris la „mistica”
violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina
societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au
declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat
omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum
menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa
dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în
cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic,
ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare,
încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a
naturii umane” ( Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George
Braziller, Inc., 1957, p. 225).
Lumea rămasă după
genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate
metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă
chipuri „reglate”după tiparul lumii în
care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană,
ci „a-umană”[termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15], ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p. 134).
Desigur, toate imaginile
de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou”, ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a
„a-umanităţii”. Privind mai atent, cu
îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist,
paralel cu tenebrele „omului nou”,
clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la
întrecere, produce „oameni noi”: tinerii
idealişti, „pregătiţi”, nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile
vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt
ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar
„limitele” cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai
„captivante”, către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti
non-violenţi, „cruciaţii”fraternităţii, „libertăţii”, „păcii” şi unităţii
tuturor; tineri scriitori „furioşi”întru adevăr, dreptate şi egalitate,
promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei;
artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii mefistofelice;
şi mulţimile de tineri „modeşti”, dar care sunt entuziaşti că trăiesc în
această epocă „captivantă”, bine intenţionaţi,sinceri, privind cu speranţă şi optimism spre o lume a viitorului care
i-ar ferici.
Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu
largheţe de „omul nou” în varianta „pozitivă”, individului naiv, din punct
de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul
„omului nou”din ipostaza „pozitivă”
este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi
trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un
pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste. În cadrul „pozitiv”, „omul nou”forţează
intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea în sensul resemnării şi acceptării autonomiei
lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este
singura sa lume. În „sânul ei” dispare
conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării” şi „programării”va
fi „reorientat”, „remodelat” şi
„adaptat”.
Aşadar, cele două
ipostasuri se suprapun şi converg spre aceeaşi finalitate: moartea. Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou”este omul
contemporan, omul tranziţiei, al adaptării la deşărtăciunea „spiritului epocii”. În ipostasul
negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe Dumnezeu, omul creat fiinţă
şi persoană a căzut în ne-fiinţă.
În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei
lumi.
Noua eră,
numită „post-creştină” este în
acelaşi timp o epocă de „dincolo de
nihilism”-această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă, după
cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul
pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în
aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul
creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci”
mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou” odată eliminată definitiv
influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să
se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive”, capabilă să
activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia
Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia” ( ibid. p.
140).
Comentariul autorului : Recitind aceste rânduri scrise acum mai
bine de un deceniu am avut un ciudat sentiment de tristețe. Evoluția societății
umane se îndreaptă rapid spre finalitatea atent urmărită de SCENARIȘTII
haosului total !
Încerc să strig către cei care mă citesc și
să-i îndemn să iubească mugurii de viață indiferent sub ce formă îi întâlnesc
deoarece așa a creat BUNUL DUMNEZEU lumea, cu IUBIRE !
( va urma )
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.
Brusturi-Neamţ, 29 Aprilie
2012.
Sărbătoarea SFINȚILOR ÎMPĂRAȚI
CONSTANTIN ȘI ELENA să aducă sănătate și binecuvântare tuturor celor ce astăzi
sărbătoresc !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu