Mircea Dorin Istrate - Cărărind prin cer cu stele

 

Cărărind prin cer cu stele

 

 

 

~*~

 

 

Câte LUMI sunt pe acolo, în AFUNDUL Tău ceresc,

Câte RAIURI, câte IADURI mi se NASC și se SFÂRȘESC,

Câți ca MINE-n universuri au TRĂIRE și GÎNDIRE,

Câte RELE câte BUNE fac aceștia-n NESFÂRȘIRE,

Doar POETUL, cu-a lui MINTE înclinată spre VISARE,

ȘTIE, VEDE și CUPRINDE, toate astea, nu oricare.

 

Noi l-AVEM pe Eminescu, cel LUCEAFĂR în rotire,

UMBLĂTOR prin Căi Lactee, ce-mi cuprinde în GÂNDIRE,

ÎNCEPUTURILE lumii, mersul ei până la noi,

Și cum fi-va VIITORUL, ce sortit e pentru voi,

Câte PATIMI, cât URGIE am avut de îndurat,

Cât TAINE neștiute, veți avea voi de-NVĂȚAT,

Ca să fiți cum Lui îi place, plini de HARURI, ne-ntinați,

PURI ca neaua-n miezul iernii, într-u toate, lăudați,

Ca pe mână să vă lase, NESFÂRȘITUL Lui ceresc,

Ca la urmă voi să-l FACEȚI CUIB de RAI, în pământesc.

 

DESLUȘIȚI cu luare-aminte, ce poetu-în vers vă SPUNE,

Că-n ROSTIREA lui frumoasă este multă-NȚELEPCIUNE,

Câtă el cu-a lui GÂNDIRE, socatind și cu răbdare

A văzut cu OCHII minții, în adânca lui VISARE.

 

OCROTIȚI-vă poeții, fiind că ei visează încă

Ce e DINCOLO de stele, în lărgimea cea adâncă,

Fiincă ei vă pun în minte, GÂNDUL cel de început,

Să-mi răspundeți la-ntrebarea: CINE astea le-a făcut?

 

Fără el am fi NIMICURI, tot orbecăind în noapte,

Când din nalturi auzi-vom doar ușoare, slabe ȘOAPTE,

Ce ne CHEAMĂ sus, în ceruri, să-i vedem a lui MINUNI,

Nu să STĂM în astă tină, înglodați în VECHI minciuni.

*

Mulțumi-ți-om drag poete, pentru tot ce ne-ai LĂSAT,

TAINE vechi, ce noi de-acuma le-om avea de ÎNVĂȚAT,

Despre ce îmi e de-ASUPRA, cînd privim la cer cu stele,

Și cu GÂNDUL duși departe, cărări-vom, printre ele.

 

 

4.01.2026

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

Bătrâni-n miezul iernii

 

S-a înălbit pământul cu nea înveșmântat,

De parcă e cu stele de-acuma picurat,

Cu frigul ce-i afară mai seamănă a iarnă,

Iar de așa îmi fi-va și mâine de-o să-mi cearnă,

Apoi se-ntroieni-va și drumul țării iară.

 

Îmi stau de-acum în case bătrânii întomnați,

Mai pun un lemn în sobă, și-apoi cu gând plecați,

Îmi lasă cea căldură molatic să-i mângâie,

Și-apoi să-i moleșească, din creștet la călcâie.

*

Lor dă-le dagă Doamne, o vară cât mai lungă,

Să-i saturi cu căldură și-n iană să le-ajungă

Și lasă-i lenevească mai cât au de trăit,

Că-n viața lor întreagă, prea multe au suferit.

 

Deschide dară cerul și lasă să îmi cearnă,

Din ceruri neauă albă, că de-aia-mi este iarnă,

Să-mi bucure copii ce-s iar pe derdeluș

Și de acol’ de foame, de-abia se lasă duși.

**

Apoi, când vine somnul pe pleoapa lăcrimată,

În vis se văd bătrânii, copii ce-au fost odată

Și-adorm în cea clipită de rai dumnezeiesc,

În care până mâine mi-or sta,

pân’ se trezesc.

 

5.01.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Înțelepții lumii noastre

 

Când atingem culmea vieții, ne înțelepțim cumva

Și atunci în fața altor, suntem și noi…cineva,

Ca apoi, cum ne stă bine, împărțim și noi povețe,

La acelora mai tineeri, ca să-mi aibe ce să-nvețe.

 

Și uite așa, de când e lumea, tot am mers un pic ‘naite

Cu-nțelepții noștri care, au avut sclipiri de minte,

Ca pe urma lor subțire să se-nșiruie norodul

Și s-ajungă unde astăzi, noi ne-ndestulăm cu rodul

Minții lor, ce în trăire, tot mereu au învățat

Și cu sârg și stăruință, trepte vieții au ridicat.

 

Fără ei, cei norocoșii, fără mintea lor de genii,

Toți am sta pe loc în vreme, ani și veacuri și milenii,

De-asta zic că lumea asta, este rodul lor sublim,

Și-apoi încă pe de-asupra, de-i avem, să-i îngrijim.

 

De-asta vechile popoare venerau pe înțelepți,

Ca apoi poporul fie ca și ei, curați și drepți,

Astăzi roata se-nvârtește și pe cel ce-i sclipitor

Îl  momesc îmbogățiții, cu grămezi de bani, ușor.

*

Din vechime mi se știe, că o minte destupată

Face cât e laolaltă toată mintea-napoiată,

De-asta țineți-l pe palme când aveți vre-un înțelept,

Și pe calea ce-o arată, voi să mergeți veșnic drept.

 

 

~*~

6.01.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***