Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru început de an

 

Poezii pentru început de an

O selecție de câteva poezii din cele peste 500 nepublicate încă

 

 

 

~*~

 

Eu, filosofind cu mine

 

Dacă Universul nostru, este Veșnic și-Nfinit,

Dacă El se tot Lărgește și se-ntinde-n Nemurit,

Dacă-n El sunt fără număr forme vechi de viețuire,

Dacă Noi suntem doar una din aceea Dăinuire,

Păi atunci avem răspunsul, la măreața întrebare:

EL, a toate CREATORUL, cum să nu existe oare?

 

Dacă noi, prin aste locuri, ne-an născut abia la urmă,

Dacă ieri ne despărțit-am de-animalica cea turmă,

E un adevăr că suntem, doar copii ce gânguresc,

Nici nu știm ce-i prin -prejururi, ce primejdii ne pândesc,

Darămite mai departe, prin adâncuri fără fund,

Cu genuni și cu pustiuri ce-s prin cela larg străfund.

*

Când privim a nopții boltă, cu puzderia de stele,

Credem că de-ntindem mâna vom ajunge pân’ la ele,

Pân-acolo-i cale lungă și-n milenii poate-poate

Vom ajunge doar la una, ce-i aicea, mai pe aproape,

Iară restul, care încă luminează prin ceresc,

Poate-s stinse de acuma, da-lor raze, ne vrăjesc.

 

Azi, avem visarea, gândul, ce-i aici, în mintea noastră,

Și cu ele vom ajungem unde vrem, la orice astră,

Pân-om pune și piciorul pe-o Planetă-n univers,

Mii de ani poate-or mai trece, eu doar preaslăvesc în vers,

Și dedic o poezie ’nălțătoare și frumoasă,

Stelelor ce mi-s deasupra, noaptea  peste-a noastră casă.

**

Doamne, pune-mă-n uitare, veacuri multe, numărate,

Și trezeste-mă atuncea doar o clipă de se poate,

Ca să văd cum este lumea pe aici, pe pământesc,

Și ce astre mai râmas-au din bătrânul cer ceresc.

 

Prea e scurtă viața noastră și se trece iute-n pripă,

Ea, e pentru Timpul veșnic, e o bătaie de aripă,

Nu uitați, că-ntr-o clipită s-a născut ăst’ infinit,

Și așa, în altă clipă, poate-o fi, a lui sfârșit.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

A noastră străvechime

 

Eram PRUNCUȚ de-o șchioapă, când moșu-mi povestea,

Cum în acele vremuri, un prunc când se năștea,

La ȘOȘU porții încă și-n stânga la portiță,

Mi se punea să crească o tânără JORDIȚĂ,

De-ACĂȚ, din ea să-i facă la cele nou venit,

Un COPÂRȘĂU când dânsul, de-aici s-o ISPRĂVIT,

Iară sub pragul porții,  ceva de BEUTURĂ

Să fie la POMELNIC, sfințita UDĂTURĂ.

 

Așa era pe-atuncea, cu cap făcute toate,

Să țină cele DATINI prin timpuri cât se poate,

De-odată cu cea LIMBĂ, cu sfânta cea CREINȚĂ,

Ne fie STÂLCHI  de viață și lunga STĂRUINȚĂ,

Mereu asupra vremii cu toate ce le are,

Ce vrea să le TOPEASCĂ, în dulcea ei, uitare.

**

Un sfat le dau acuma la cei ce mă urmează :

Păstrați ca sfinte MOAȘTE și țineți vie, trează,

O DATINĂ străveche, un OBICEI ce-i bun,

TRADIȚII de când lumea, lăsate de străbun,

Tot ceea ce în vreme mi-s sfinte obiceiuri

Și încă ce rămas-au, din nestemate GRAIURI.

***

Așa, el, neamul nostru, rămâie românesc,

Cu rădăcini înfipte adânc, în strămoșesc,

Și-om fi în fața lumii vecie SRĂTĂTORI,

Aici, pe HUMA noatră, la nimănui datori.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Alegerea e-a noastră

 

Viața, ce-o trăim acuma, pare toată prost făcută,

Prea puțină e frumoasă și prea multă e urâtă,

Prea puțină mi-e în toate îndulcită ca de miere,

Și prea multă e de-acuma, silnicită, numai fiere.

 

Eu, de aș avea puterea, ce o are Preamăritul,

Viața-aș face-o bobi de miere,fie-mi omul, fericitul

Că născutu-s-a-n lumină, nu în vremea cea urâtă,

Unde totul și mai toate, ne fac ziua mohorâtă.

 

Dar nu am a Lui putere și nici știu de fi-va bine

Să trăim o viață-ntreagă, eu și tu și orișicine,

În prea plinul frumuseții și-n dulceața bucuriei,

Fără gânduri și păcate, fără cea meschinărie,

Fără ură și minciumă, fără crunta  răzbunare,

Fără ce-i mai rău în lume, josnicia din trădare,

Că atunci n-am ști vre-odată, ce-i tristețea, supărarea,

Ce-i o viață-nnevoită, ce-i smeritul și iertarea.

*

Vedeți voi, cum Domnul știe, să îi de-a la fiecare

Cu balanța Dumisale și iubire și trădare,

Și plăceri și fericire și-ndulcitele păcate,

Să-și aleagă ce dorește, de cum sufletul îi poate.

 

Iar la urmă fi-va plata, la ce încă ai ales,

După cum a tale simțuri îmi vroit-au din cules,

Judecata fi-va dreaptă, după faptele făcute,

Iadul cel cu chinul veșnic, raiul, celor cu virtute.

**

Așadară, voi alegeți unde fi-veți după moarte,

Fiindcă-n viața cea trăită, voi sunteți a voastre fapte,

Domnul v-a lăsat s-alegeți, locu-n care veșniciți,

Iadul, groapă cu genune, raiul cela plin de sfinți.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Clipita cea de taină, în visare

motto

Îndulcitele iubiri,

Poartă-n ele amintiri,

Dintr-o vreme ce odată,

Fost-a toată-adevărată.

 

Te chem de-atâtea ori în al meu gând,

Cu șoapte îndulcite numai miere,

Să vii cu mine-n taină, rând la rând,

Să-ți dăruiesc clipite de plăcere.

 

Te-oi duce-n câmp știut de primăveri

Amirosind suav a lăcrămioare,

Și încă-n zile lungi de calde veri,

Să stăm pe mal de ape în umbrare.

 

Și-apoi în toamne dulci și lenevite,

Pe-o brazdă de mohor în desfătare,

Ne-om face nesfârșite jurăminte,

În caldă, lungă, dulce-mbrățișare.

*

Ne prindă iarna troieniți în casă,

În nopți când luna scânteie-n ferești,

Când noi vom fi în lumea prea frumoasă,

A clipelor cu gust, dumnezeiești.

*

Iertați clipita lungă de visare

Ce o trăiesc ca voi, adeseori,

Când tainic picurat-am lăcrimare,

Pe anii cei lipsiți de întristare,

Ce i-am pierdut ca fum, acel urcat

spre nori.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Divinul picurat de Dumnezeu

 

Lângă malul cel cu trestii, ce foșnesc în legănare,

O bărcuță-nsingurată, e și ea în tremurare,

Că păzește-n faptul seri, ca luminile la sfinți

O codană și un tânăr, visători și-ndrăgostiți,

Ce-s ascunși în păpurișuri, ca-ntr-un cuib de rai ceresc,

Cum îmi sunt la ceea vreme, tinerii ce se iubesc.

 

Vie seara, vie noaptea vie toată veșnicia,

Tot acol’ să mi-i găsească, facă-și dar ucenicia,

Uite totul, uite lumea, uite vremea pământească,

Și ca flacără-n văpaie, arză-n ce-a dumnezeiască,

Până s-or topi ca ceara lumânări-n lăcrimare,

Și atunci să-nceapă iară, la a dorului chemare.

*

Că așa e tinerețea, când înmuguresc iubiri,

Mi te-aprinzi ca focul sacru, să te ardă în pieiri

Și-ntr-o clipă uiți de lume și te lași în legănarea

Lui Morfeu, cu a lui vise, ce te duce pe cărarea,

Îndulcitelor clipite ce te-ademenesc mereu

Și te-nvăluie-n divinul, picurat pe... heleșteu.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Mirosuri vechi,

ce nu le mai simțiți

 

Nicicând eu n-am să uit vre-o data,

Mirosul crud de brazdă nou arată,

De iarba cea dintâi ce mi-i cosită,

Coroana cea din spice împletită,

Cel cimbrișor și izma din cărare,

Frăguțele dulcii și roșioare.

 

Și-apoi în toamna lungă, lenevoasă,

În vii bătrâne, iz de tămâioasă,

Și-n țintirimul cel cu veșnicie,

Mereu a prună coaptă, ce te-mbie,

Iară pomiștea popii-a cuib de rai,

Și ultima otavă, a picior de plai.

 

Apoi, în iernuri lungi și viscolite,

În case mici, bătrâne și smerite,

A busuioc uscat pus la fereastră

Și-a galbenă gutuie pântecoasă

Și-a foc de lemne încălzind cuptorul

Și-a coaptă pâine-amirosind, ogorul.

*

Noi, întomnații, suntem ceia care

Încă simțim mirosul florii din cărare,

Și cel de primăvară rennoită,

Și cel de toamnă lungă și coclită,

Și-atuncea gândul nostru-n picurare,

C-o lacrimă îni udă cea cărare,

 

Și-mi numără înfiorați la rând,

Toți anii cei trecuți de până când

Șimțit-am cum miroase-o arătură,

Și valea-n vară a zmeură și-a mură…..

*

Mirosuri vechi, ce nu le mai simțiți,

Voi, cei de azi, de altele-nrobiți,

De pița, de chebab, de un hot-dog,

De-mbietoare ierburi, de cel drog

 

Mircea Dorin Istrate

**

 

 

 

Mai țineți minte ce-ați

mâncat odată ?

Motto

Trecut-a vremea ceea, când, odată,

Mâncam o prospătură-adevărată.

 

Mâncatu-a-ți vre-odată o JÂNTIȚĂ,

SARMALE cu PĂSAT, în foi de viță,

O ZAMĂ de ȘĂLATE bine-AITĂ,

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ încă friptă,

AGREȘE, crude, bune, acrișoare,

Flori de ACĂȚ ce s-au deschis sub soare?

 

Ori URDA VACII, muguri de CUCUTĂ,

Zamă de OUĂ, bună pentru GUTĂ,

FUSAICĂ HIARTĂ cu-n DĂRAB de carne,

Cu MOARE acră, ce apoi te-adoarme,

Și-o mămăligă mare cu COSTIȚĂ,

Cu-n vin de-un an,  cu gust de LĂMÂIȚĂ?

 

O SLANĂ friptă, pusă-n PĂPĂRAIE,

Cu-o brânză veche, gura să ți-o-nmoaie,

CIUPERCI ce-s tăvălite-n ÎNTINSOARE,

Cu mămăligă și CURECHI și MOARE,

Cu VIN de BUTURUGĂ, de-ăla vechi,

Ce popa-l bea pe-ascuns, pe la PRIVEGHI?

 

Ori CARTABOȘ, CÂRNAȚ și SÂNGERETE,

Cu doi CHIȘCOȘI  și-un acru castravete,

Să te ÎNDOCHI cât încă tu mai poți,

Că-mi ești de-apururi robul ăstei SORȚI,

Cea care știe clipa de plecare,

Din huma asta, pentru fiecare.

*

Voi, cei ca mine, fost-ați norocoși,

Că-n anii tinereții ce-i frumoși,

V-a săturat mâncare-adevărată,

Ce au mâncat-o Bunii voști’ odată,

Cu gusturi și mirosuri neuitate,

Ce-au fost atuncea bune-n simplitate,

Cu gust adevărat și sănătos

Ce v-au făcut puternici și vânjoși.

 

Mirce Dorin Istrate

 

***

 

 

 

In țintirimul meu, cu preacurat

Motto

În seri amirosind a preacurat,

Al nopții văl se-așterne peste sat,

Iar țintirimul plin de păpădie,

Ne-așteptă să ne facă, veșnicie.

 

*

Se-ntinde țintirimul vechi cu cruci,

C-aicea se tot mută-ai mei din sat,

Îmi sunt păziți de-mbătrâniții nuci

Și-s plânși de cei, ce încă n-au plecat.

 

În somnul lor adânc, sub iarba-n rouă,

La adăpost de vânturi și de ploi,

Aici se-adună toți a doua oară,

Să-și depene vecia, lumii noi.

 

În primăveri, sub floare de melin,

Și-n fulgerări de zbor de rândunele,

Îmi înfloresc aleile din plin,

Și îmi miroase totul a zorele.

 

Iară în veri, în caldul de cuptor,

Miroase tot a fân abia cosit,

În țintirim e liniște, fior

Și pace-adâncă și-ncă preasmerit.

 

Apoi în toamne lungi și lenevoase,

Mai totul îmi miroase-a prună coaptă,

Acolo jos sunt timpuri norocoase,

Aicea sus nu știm ce ne așteptă.

*

Va ninge-n ierni cu fulgi de nea și stele,

Peste cel deal și-n poala lui pe sat,

Iar vechiul țintirim, cu toate cele,

Îmi fi-va-nvăluit, în preacurat.

**

Vă dau un sfat la cei ce încă nu-s,

În țintirimul cela plin de flori,

Mai puneți o lumine la cel dus,

Că mâine sigur, colo-ți fi și voi.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Istoria lumii, mai e adevărată?

 

Istoria adună în ea și vremi și timp

Și ține bine minte, ce fost-a în răstimp,

Ea îmi preschimbă încă, încet, frumos, cuminte,

Îngloriate fapte ce fost-au înainte,

În vii legende, ode și tainice povești,

Ce-nflăcărează visul și-n ceea ce gândești,

Le ducă omenetul cu sine mai departe,

Să nu se piardă-n vremuri, mărețele lor fapte.

 

Dar nu uitați de-asemeni , că cei victorioși

Scriu marile istorii, cu ei ca glorioși,

Răstălmăcind adesea cel pururi adevăr,

Iar micile victorii sunt trase rău de păr,

Să pară mari, frumoase, născând ades eroi,

Ce-n fapt au fost nimicuri, cel mult, niște slugoi.

 

Învinșii nu pot spune ce-a fost cu-adevărat,

Cât moarte, câte lacrimi, războiul lor le-a dat,

Cu câtă suferință o palmă de pământ

Plătitu-s-a cu sânge, mormânt lângă morânt,

Și-atunci pui întrebarea, de o citești vre-odată,

Istoria aceasta, mai e adevărată?

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Frumoasă Cosânzeană

 

Pe IE-s încifrate însemne tănuite,

Ce nu de orișicine îmi pot a fi citite,

Pe pâza ei sunt scrise cu ață și cu acul

Însemne ce-s cuvinte, să nu le uite veacul.

 

De le citești cu grijă, vei ști cât toate-n lună,

De unde-i putătoarea, câți ani de-acum adună,

De încă-i măritată, ori poate mai fetește,

De este mai bogată, ori poate sărăcește,

 

De o îneacă plânsul mai după cineva,

De-o fericește dorul, c-a fost și ea cumva

Jucată la o horă de dragul ei cel drag,

De e cumva de-acuma, la măritiș în prag.

 

De e cumva bătrână, ori poate-i o vădană,

De și-a pierdut bărbatul și sufletu-i o rană,

De trisă i-a fost viață, s-au poate fericită,

De are-n ea credință, speranță înmiită.

*

Și căte și mai câte, când ea o poartă-n fală,

Frumoasa ceea ie, cătința și-a ei poală,

Când trece-mbietoare de-acum printre feciori,

Când simte că e vrută de ochi ce-s doritori.

**

Purtați-o cu mândrie, că ea-i o nestemată

Ce îmi îmbracă-n fală mândrețea cea de fată,

Când ea-i portată lume, e-nsemn dumnezeiesc,

Frumoasă Cosânzeană, din basmul românesc,

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cât încă

 

Cât încă mai fi-vor în sfântul Ardeal,

O Stână uitată în vârful de deal,

C-o Turmă-noită în cea primăvară,

Cu Holdele coapte în calda cea vară,

Cu dulcea Frăguță pe lunga cărare,

Cu Mura-negrită de-acuma la soare,

Cu Poame bogate în toamne lungite,

Cu Nunți așteptate în ierni troienite,

Cu sfânta Credință în inimă vie,

Să știți că pe-aicea,

mai este

Vecie.

Cât încă mai fi-va în sfântul Ardeal,

În inimă Dorul cel fără de mal,

De Țară, de Limbă, de Neamul străbun,

De Mamă de Tată, de Buna, de Bun,

De Crângul cu păsări și albi ghiocei,

De încă cioporul acele de miei,

De cum îmi miroase o Brazdă arată,

O Pâine-aburindă în vatră de-i coaptă,

O Bundă, o Straiță, Căciula, o Ie,

Să știți că pe-aicea,

Mai este

Vecie.

Cât încă mai susur Izvore sub deal,

Cât Cucul mai cântă la mine-n Ardeal,

Melini cât încă-nfloresc Țintirime

Și vechiul Pomelnic mai știe de tine,

Cât încă un Popă, bătrân cum e veacul,

Îngână cea slujba cum poate săracul,

Cât limba străbună mai înc-o vorbesc,

Cât moși îmbrumații, trecut și-amintesc,

Nu uite de vremuri în glorii trecute,

Copii ce astăzi îmi știu tot mai multe,

Aicea îmi fi-va a Maicii Grădină,

Vecie divină,

scăldată-n

Lumină

Când încă mai fi-va o stână pe deal

Să-mi fie icoană la sfântul Ardeal

Să știți că pe-aicea cât fi-va să fie,

Îmi fi-va Credină,

Vecii de vecie

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Întâia lumii lege

 

De două lucruri are nevoie lumea noastră,

Să fie înflorată precum e o fereastră,

De sfânta cea IERTARE și încă de IUBIRE

Și-atuncea omenetul trăi-v-a-n FERICIRE.

 

De la-nceputul lumii nu fost-au împreună,

Și-așa îmi e și astăzi, că lumea e nebună,

Nu se-nțelege bine nici fratelele cu frate,

Nici tatăl cu copiii, vecinii pe-altă parte.

*

Iertarea și iubirea vă stau la îndemână,

Iar fericirea merge cu ele mână-n-mână,

Apo,i la rând veni-v-a cea LINIȘTE și PACE,

Iar URA pe vecie de-apururea v-a tace.

*

E greu din cale-afară, să-mi fie fericire,

Când vrerea, mintea voastră trăiește în orbire,

Când nu vrea să priceapă și nu vrea a-nțelege

Că asta e a lumii, întâia a ei lege.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Mi-ai dat

motto

Mi-ai dat înmugurita ta iubire

S-o port cu mine-n lunga veșnicie.

*

Mi-ai dat ce nu se dă decât odată,

Iubira ta dintâi, adevărată,

Cu vise și speranțele curate,

Cu simțurile toate-n fiorate.

Cu-atâtea calde, vii îmbrățișări ,

Cu fără număr încă sărutări,

Cu jurăminte dragi abia șoptite

Și cu doriți ce-ar vrea, fie-mplinite.

 

În taina unui gând le-am pus pe toate,

Să-mi fie amintiri înlăcrimate,

Când s-o-mbruma a vieții mele cale,

Când toate or lua-v-o-ncet la vale,

Când totu-n jur îmi fi-va larg pustiu,

Când viața va avea un gust sălciu,

Când crângul nostru fi-va o pădure,

Când în rărișul ei un rug de mure

Aminte ne-o aduce că odată,

Am fost cândva în vremea de-altădată,

Doi tinerei în raiul cel lumesc,

Topinind clipite de,

Dumnezeiesc.

*

Mi-ai dat ce nu se dă decât odată,

Tot arsul din iubirea-ți preacurată,

Aminte să o țin cât voi trăi,

Și-n ceruri încă, lungile vecii.

*

Eu am să-ți dau o clipă de vecie,

Punându-te-ntr-un vers, de poezie,

Să nemurăști icoană de altare,

Că tu ai fost iubirea mea cea mare.

Și-așa împreunați în tainic gând,

Vom trece toate veacuri, rând

la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Clipită de iubire

 

Pe malul de Târnavă, unde-odată

Am îndrăgit un muguraș de fată

Și unde-n umbra sălcilor pletoase

Gustat-am clipe lungi și drăgăstoase,

Acuma malul apei s-a-nierbat,

Și ce-a fost pe-acolo, s-a uitat.

 

La fel și-n crângul cela răcoros,

Cu lăstărișul verde și umbros,

Cu tainice cărări de noi știute,

Ce de-ar vorbi ar spune încă multe,

De-o vreme-ncoace-i falnică pădure,

Cu zmeuriș și ruguri mari de mure.

 

Iară-n lungite seri, la-ta portiță,

Când prăduiam cu sârg dulcea-ți guriță,

Și unde-n jurăminte înfocate

Ne-am spus cuvinte mari, înfiorate,

Doar vântu-acuma-mi bate lung a jele

În poarta ta, ce-i țintuită-n stele .

*

Pe unde-mi ești iubirea mea cea mare?

De ce te-ai dus de-acuma în uitare?

Eu tot îmi căt, codana mea-ndrăgită

Pe malulri de Târnavă lenevită,

Pe-scunsele cărări ce-s încurcate,

Din cea pădure ce n-o poți străbate,

Și-n faptul serii lâng-a ta portiță

Ce-i îmbrăcat-acuma-n foi de viță,

Mai nicăeri de-acum nu te-a găsit,

Să fim ce-am fost…clipită de iubit

Și-așa ne-ascundă Timpu-n, vesnicit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Dau la schimb

Motto

Dau la scimb, viața-mi toată

Pentr-o vară, neuitată,

Și-ncă raiul din ceresc

Pentru cel, din pământesc.

*

Sub o salcă plângătoare, pe-al Târnavei mal umbros,

Adormitu-mi-a vecia într-un timp fără folos

Într-o vară moleșită , sub a soarelui văpaie,

Unde eu, cu-a mea codană, subțirică, bucălaie,

Ne-ndulce-am cu mii săruturi, în ascunsuri, de umbrare.

 

Doamne, ține vara asta, măcar până-n aialaltă,

Să ne săturăm de bine, pănă lumea nu se gată,

Și ți-om mulțumi ca nimeni, ce trăiește pe pământ,

Iar păcatul ce-l gusta-vom, îl vom ține-n al nost’ gând,

Să ne fie cât trăi-vom, dulce taină și descant..

*

Mult e Doammne, de atuncea, când, în toi de lungă vară,

Eu, cu draga mea codană ne-ndrăgeam întâia oară,

În a dragostei chemare, în simțirea cea voită

Când, ne-ademenea hoțește îndulcita cea ispită,

Ce ne-a dăruit în taină, norocoasa ei clipită.

*

Cerule, cu-a tale toate și  poveștile-ți de vis,

Ce ne ispitești cu raiu-ți, ce la toți ni l-ai promis,

Eu ți-oi da viața-mi toată, tu îmi dă doar ceea vară,

Când cu draga mea codană, am simțit întâia oară,

Că pe malul de Târnavă, în ascunsul de umbrare,

Am găsit, din întâmplare, Raiul cel, ce seamă ’nare

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Icoană mi te-aș face,

Mărite Eminesc

 

Oricât cerca-va-mi  gândul, cât stau pe pământesc,

Nicicând nu pot a scrie, ca Domnul Eminesc,

Eu numai că-vroi-voi, să-i fiu, așa, pe-aproape,

Și-nfierbântate lacrimi, avea-voi iar pe pleoape,

De cât a mele versuri, se-apropie de-a lui,

Un picur din oceanul, ce fost-a dumnealui.

 

Eu n-am ce el îmi are, visări dumnezeiești

Și ochi cu care vede cărările cerești,

Pe care el ne dus-a prin large infinituri,

Și spusu-ne-a povestea la tăinuite mituri

Și ne-arătat-a încă mii raiuri și genuni

Și lumi trăind în pace și alte cu nebuni.

 

Și-n primăveri cu dânsul ne du-sa iar prin lunci,

Prin poala de pădure cu vietăți și cuci,

Prin dealuri pline toate cu turme re-nnoite,

Prin crâng cu lăcrîmioar, ce zile fericite,

Umpleau atunci răstimpuri de vremi ca de poveste

Ce-a fost divinul vieții și-ama nu mai este.

*

El fost-a dar copilul, copiilor din noi,

Divina bucurie din vremea de apoi,

Când îmbrumații de anii ceîi vom duce-n spate

Nu ne-om dori, avere, nici aur, nici palate,

Ci doar o ziuă-n care, cu turma de mioare,

Vom fi cu alți alături,copii în luci cu floare.

**

Ți-om mulțumi poete, c-ai spus ce-a vrut a spune,

Gângava mea rostire, nedefolos minune,

Înfiorând simțirea la pruncii cei de-o șchioapă,

Și umezind acuma cea tremurata-mi pleoapă,

Cu vremea tăinuită , pe care rând la rând,

O pun ades în visu-mi, pe-o aripă de gând.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Dragului meu neam, de jetfitori

 

Popor al meu, înevoit, te stingi ca sfânta lumânare,

Ai și uitat că ai trăit,cândva în cinste și-n onoare,

C-ai fost și cap la multe neamuri, la limbă și la-nțelepciune,

Iubind de-apururi libertatea, de-aceia-mi stai și-acu-n Columne,

În monumente de aminte și-n nesfârșite cimitire,

Să-mi fii modele pentru timpul, când iar vei fi, jertfelnicire.

 

Te-ai săturat de câtă vreme mai toți te mint și mi te fură,

De-a tale toate te despoaie, tu taci și mută-ți e cea gură,

Îți iau pământul de sub tine, îți iau bucate de pe masă,

Tot mi te mută-n alte locuri, să-ți faci pe-acol’ o altă casă,

Să-ți uiți mai neamurile toate și limba ta, fagur de miere,

Să-ți uiți străbunii din istorii, să simți că totu-n jur îți piere.

 

Nu ți-a rămas decât speranța, că lumea asta-i trecătoare,

Că vine înapoi cea vreme, când iar vom fi sub al nost’ soare

Un neam, o țară în unire, un gând, un vis liniștitor,

Că toate or să treac-odată și n-am rămas nicicui, datori,

Mai numai cerului și Maicii, că în grădina Ei ne ține,

Sub umbra Sa ocrotitoare, tot îndemnând să facem bine.

*

Am stat aici de la-nceputuri, și-om sta mereu până-n vecie,

Nebune vremi vor trece-n valuri, iar noi vom da jertfelnicie,

Doar ca ăst colț de rai să fie, a noastră vatră de trăit,

De pâine veșnic lăcrimată, de râs, de bocet, de iubit,

Altar de rugă spre cerescul cu umbra lui ocrotitoare,

De câte încă s-or petrece, aici, sub sfântul ăsta soare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vine-o vreme

 

Acuma, când te-ai îmbrumat, când anii tăi sau încărcat

De mii păcate și nevoi, îmi vino dară înapoi,

Pe urma carului cu boi,

Să îți revezi cu drag pruncia

Și-n cela timp,

copilăria.

 

Acolo’ai fost în rai ceresc, în cel cuibar de pământesc,

Când tu, nimicul cela bun, în lumea asta de nebuni,

Ai fost o floare din cununi

Pe capul unui pur copil,

Ce s-a topit, tiptil-tiptil,

În tinerețea-ți

De de divin, ce-apoi și ea

s-a dus ușor, în,

amintiri.

*

Acum îmi ești un îmbrumat, de mulți și multe azi uitat,

Pustiu îmi e în al tău jur, că leatul tău s-a subțiat,

Și-n rugi cerșești de la ceresc,

Să mi te țină-n pământesc,

Sub umbră de

Dumnezeiesc,

măcau un,

an.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Un schimb cinstit

Acuma, când te-ai îmbrumat,

Când anii tăi sau încărcat

De mii păcate și nevoi, îmi vino dară înapoi,

Pe urma carului cu boi,

Să îți revezi cu drag pruncia

Și-n cela timp,

copilăria.

*

 

Mă fă Tu Doamne, puiul lumii, născut cândva, în altă vreme,

Fă fiu din nou copilulu sorții, ce de nimica n-am mă teme,

Mă legene în poală muma, iar buna-mi spună vechi povești,

Cu Feți frumoși  și Cosânzene, cu cai zburând prin căi cerești.

 

Mă las-apoi să-nvăț tot satulși cei ce mi-s din neamul meu,

Să știu vecinii pân’ la hulă și-o rugă către Dumnezeu,

Cine e popa și diacul, cărările din Continit,

Cine-s ciobanii-n vârf de dealuri, cu turme-n veci la re-nnoit,

 

Pe Vale unde-i dulcea mure și rugi de zmeur în pădure,

Pomiștea popii când se coace și cine Doamne-o să mi-o fure,

Câte izvoare mi-s pe Dâlmă și colilie pe cărare,

Cocârțe unde-s după ploaie, frăguțe un se coc la soare.

Și-apoi, în răcoroase toamne, unde se duc în cârd cocoare,

Unde mi-s prune tămâioase și struguri moi, zemoși și dulci,

Și nuci pe care deal te-mbie, pe ce cărări să îmi apuci.

*

E drept c-am fost cam furăcioși, dar cine doamne să se uite,

Că îmi lipsesc vre-o două prune și nuci așa, vre-o ...două sute,

Mi-i lasă Doamne să colinde, satul de-a valma, jur-prejur,

Îmi fie sănătoși cu toții, că prune, s-or mai face-n jur.

*

 

Îți dau ’napoi, Mărite Doamne până la cap de gămălie,

De-mi dai în schimb o lungă vară din sfânta cea copilărie,

Oprește-ți veșnicita clipă și-acol mă uită rând la rănd,

Cu satul meu, ce-n vremi odată ne-a fost cuibar, la toți, pe rând.

 

Nu vrei? Nu poți? Ori ști tu bine  de ce nu vrei să ne întorci,

Din caierul vieții Doamne, Tu, viața asta tot ne-o torci,

Iar vremea ceia-n care odată avut-am raiul la picioare,

Ne-o pui în somnul unor vise, ce-n zorii zilei, ea dispare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Rânduiala lumii

motto

Vorba mea, mereu vă spună amintiri din cel trecut,

Când, cu toții împreună pe-astă vatră am încăput,

Și eram, în ceea vreme, frați de sânge cu veșnicia,

Și-mpreună-n văzul lumii, am învins,

nemernicia.

*

Rânduiala lumii e stricată, mai nimica nu e cum a fost,

Nu mai are viața vechiul rost, cum a fost cândva, mai altădată,

Că cu-atâtea rele, multele păcate, aflătore-n viața bietului popor,

Mi s-a frânt în dânsul, vechea lui voință și înaltul zbor,

Și nădejdea toată, că ne-o fi mai bine

Și că ceea vreme e aici, pe-aproape

Și  de-acuma poate,

chiar de mâine

vine.

Azi, suntem o turmă, veșnic rătăcită,

pe cărarea lumii lungă și cotită,

N-avem câini de pază, n-avem baci dibaci,

Stâna-i ca și iadul cela plin de draci,

Suntem lupi, hiene, vrem îmbăgățire,

Aur și putere într-u nesimțire,

De-ai cu tristețe spun în gândul

Meu,

Vremea nu se-ntoarece țării când e greu,

Dacă n-ai în frunte om fie mereu

Pumn de fier furtunii ce-i nestăvilită,

Să ne țină-n glorii, viața cea

cinstită.

*

Acuma, când te-ai îmbrumat,

când anii tăi sau încărcat

De mii păcate și nevoi, îmi vino dară înapoi,

Pe urma carului cu boi,

Să îți revezi cu drag pruncia

Și-n cela timp,

copilăria.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Aminte țin eu vremile de-atunci

 

La foc domol, de lemne, din prunul cel uscat,

Se adunau casă la noi,  mai pe-nsetat,

În ierni cu drumul țării de neauă troienit

În zile ninse-ncet și liniștit,

Vecinii bătrânei și cu vecine,

Să vorovească  ce e rău și bine

La noi în sat, pe ulița cea  mare,

În lumea ceia largă-ntr-ale-a ei hotare,

Ori doar să-și mai aduc-aminte cum odată,

Pe vremea când și buna-mi era fată,

Cum se pornea un joc la popa-n șură,

Cu chiote de drag și-o strigătură,

Cu ponturi feciorești, pe rând făcute,

Așa de toți să fie pe-ntrecute,

Joc ce ținea mai până-n în miez de noapte,

Cu-mbrățișori furișe și jurăminte-n șoapte,

Și-apoi cu drag de muncă-n săptămână,

În inimi steie-mi dorul și-acolo-n veci,

rămână.

 

În caldul casei stând la șezătoare,

Bătrănele torcea păpușe de fuioare,

Iar noi, pruncuții ceia miculuți,

Le ascultam poveștile tăcuți,

Și începeam apoie a pricepe,

Mai care-i rostul lumii, ce începe

Cu noi, să deslușim cei rău ori bine,

Pe lumea care-n cuibul ei ne ține,

Ne facă viața bună ori frumoasă,

Cu griji, nevoi, ori poate

norocoasă.

*

Așa era pe-atunci, la mine-n sat,

Din orice lucru-aveai de învățat,

Te facă om smerit și credincios,

Ori un nevolnic veșnic păcătos,

Așa că satu-atunci era o școală,

Ce te făcea apoi un om de fală,

Ori rămâneai nimicul de prisos,

Ce viața ți-o duceai,

nenorocos.

.

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Întrebări fără răspunsuri

 

motto

Adesea noi, la fel ca tine, de-avem cumva pe dragii duși

În alte lumi, unde-i mai bine, de multă  vreme ori acuși,

Din când în când ne-mbie gândul, cu ei în drag să mai vorbim,

Să le mai spunem ce ne doare și cât de mult îi

mai iubim.

*

Cine a avut o mamă , chiar de-i mai bătrân ca ea,

Mai mereu în gând mi-o cheamă, să o-ntrebe, un ceva,

De-i e bine-n cele ceruri, de s-a întâlnit cu cine,

Cu părinții ei, cu Buna, cu vre-un neam, cu vre-un vecine?

Tata încă ce mai face, tot cu munca, tot cu treabă,

Cum făcut-a cât trăit-a, toată viața lui întreagă?

 

Neamul nostru, Moșu, Buna, se mai plâng de beteșuguri?

Se mai strâng la câte-o clacă, ori rămasu-mi-au iar singuri?

Popa, Crâsnicul, Jândarul și-mprună cu Primarul,

Vă mai cată câte-odată să v-aline ei amarul?

Ori pe-acolo, cum se zice, e prelungă veselie?

Că așa de-o fi măi frate, merita-v-a cea vecie

Să se-ntindă-n vremi lungite, fără margini și lățime,

Că atunci veni-voi și eu, să vă am, pe lângă mine.

*

Doamne-aici e rău într-una, dar ne-am învătat cu el,

Cum e colo-n cele ceruri, n-am aflat în nici un fel,

De-asta tot cu răul nostru parcă încă e mai bine,

Ce e-n cele ceruri sfinte, vă voi spune când îmi vine,

Vremea să ajung acolo, pân-atuncea,

Numai bine!

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Clipă de, Dumnezeire

 

A căzut un fulg de neauă, astă seară din ceresc,

Mi-l adus-a vântul rece, fie semn pe pământesc,

Că de-acum aici e iarna și râmâne ca stăpână

Până-n ceea primăvară, când cu frigul ea se-ngână.

 

Câte încă stele-n ceruri, se nfințesc în fulgi de nea,

Fi-vor mâine lungi troiene, așternute-n calea mea,

Să îmi liniștească gândul, să mă-ndemne iar a scrie,

Câte-ncap, câte-s simțite, într-un vers de poezie.

 

Eu voi pune de la mine, câte toate-s de Crăciun,

Însfințitele colinde pe la case cu om bun,

Duse roată în tot satul, de copiii prichindei,

Pofticioși la vreo bomboană, la colaci și covrigei.

 

Și-n mirosuri de sarmale, de cârnați și de friptură,

Cartaboș, jumări prăjite cu un blid de murătură,

Cozonaci, prăjiturele, de vin fiert cu scorțișoară,

Apoi viața asta tristă, ți se pare că-i ușoară.

 

Și-apoi chiot, hărmălaie, cum îmi e pe derdeluș,

Unde-i plin de prunci cu sănii, pe cărări de lunecuș,

Apoi parcă-i la războaie, într-atâta-i vânjoreală,

Care-mi ține până-n seară, fără nici o oboseală.

*

Uite-așa va trece iarna, numai neauă să îmi fie,

Și copii ca altădată, că mi-e ulița pustie,

Și colinda n-are cine să mi-o ducă mai departe,

Iară popa și diacul, greu mai deslușesc din carte,

 

Că-s bătrâni precum li-i leatul și răriți din an în an,

Greu le trece lunga ziuă, ce și-așa îmi e în van,

Eu, doar pun în poezie, cea tristețe-adevărată,

Ce-i acum în sat la mine, nu cum fost-a altădată.

*

Fericiți cei ce trăit-ați vremea cea de bucurie,

Ce a fost un Rai din ceruri, în trecuta cea pruncie,

Pentru ea, obol eu da-voi, lacrimă de fericire,

Să -mi simțiți și voi clipită, ce ne-a fost,

Dumnezeire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mărită Catedrală

 

Manole cu-a lui nouă, zidit-au mănăstire,

Râmână-n veac de veacuri lăcaș de pomenire,

De fală și mândrie s-arate ce e-n  stare,

O minte românească ce-n ea mai încă-mi are,

Credință și iubire și încă ce-a iertate,

Ce să-mi unească neamul, în viața-i trecătoare.

 

Mai după ei și alții mi-au mărgelat în vreme

Ce-a vatră româmescă cu sfinte, mari însemne,

De noi să știe lumea că suntem cu credință,

Și când mai rău ne este, îmi crește-n noi voință,

Să înălțăm cu gându-mi și mâinile-amândouă,

Zidiri cum nu-s în lume, zidiri de lume nouă.

*

Din gând de încinstire și-a țării ăstei fală,

De lungă pomenire,’nălțat-am Catedrală,

A neamului să fie pripon de izbăvire,

Să-nchege, să unească, în strânsa cea unire,

Românitatea toată de-aici și din străini,

Că prea purtatăm de-o vreme, coroanele de spini,

Că prea ne jegmăniră de mii de ani încoace,

Acei de prin prejuru-mi, nedoritori de pace,

Dar și din cei de-acuma, ce mi-s din neamul nost,

Ce n-au la lăcomie, măcar o zi de post

Și-aici își vor să-și facă cel rai împărătesc,

Aici pe astă vatră, pe humă din lumesc.

**

Măreață Catedrală, înmoaie al nost suflet

Și pașii ni-i îndeamnă mereu spre tine-n umblet,

Să mulțumim la ceruri de câte El ne-a dat,

La Dumnezeul nostru, pe toate Împărat,

La Jertfitorul încă, Preabunul, drag Iisus,

La Maica, Născătoare, că-n ăsta loc ne-ați pus,

 

Și-om fi de-acum încolo, cu multă pocăință

Și întăriți de-asemeni cu vrere și credință,

Ajunge-vom în vreme cum Tu, Mărite-ai vrut,

Să fin sămânța lumii, acea de re-nceput,

Aicea unde este a Maici cea Grădină,

La vremea ceea nouă, ce-o fin-n curând,

să vină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Iubiri adevărate

 

Mă lasă dar iubito, ca-n noaptea care vine,

Cel vis al tău de miere, cu-al meu să se iubească

Ca-n patimă păcatul mereu să se-ndulcească,

Să-și spună jurăminte în vraja uitărilor de sine,

Și-n dorul dăruiri plăcerilor divine,

Să se ridice-n slava tăriilor cerești,

Să-mi lase în uitare, tărâmuri

părintești.

 

Aceea e iubirea, curat, adevărată,

Ce în nimic nu poate nicium a fi pătată,

Ea este doar iubire și patimă și dor

Și sfânta cea vroire a celor care vor,

Să îmi trăiască-n raiul visatului ceresc,

Clipita de vecie, la cei ce se iubesc

Și au mereu opreliști, aicea-n,

pământesc.

 

Suntem doar o sclipire, din lunga veșnicie

Și ea e plină toată de griji, nemernicie,

De-aceea o iubire ce-n patimi vă aprinde

Și-a voastre simțăminte și doruri vă cuprinde,

Lăsăți-o cum vrea dânsa să ardă în văpaie,

Nu fie numai focuri, așa de-un braț

de paie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Urma pașilor pierduți

 

E ștearsă urma pașilor trecuți, când amândoi de mână, neștiuți,

Tot cărăream prin crânguri și prin lunci, în primăveri ce ne păreau atunci,

Că-s raiuri coborâte din ceresc, pe păcătosul ăsta de lumesc,

Când două tinereți împreunate mi se topeau în vise preumblate,

Prin lumile de sus, cu-n cer de stele, pierzându-se prin căile lactee.

 

O, cum aș vrea, pe urma celor pași și eu și tu o lacrimă să lași,

Obol să fie vremilor curate, că ne-au ținut în vise-nfiorate,

Și-apoi ne-au nins clipita de iubire punând în noi din cer dumnezeire,

Să nu uităm cât fi-vom pe pământ, că ea, iubirea-i lucru cel mai sfânt,

Iar dacă vine din simțire adevărată, atunci așa va fi, cât ține viața toată.

 

Acum, în iarna vieții îmbrumată, nebunul dor din gându-mi gândul mi te-așteaptă,

Să îmi mai vii odat’, ca împreună, ca tinerei ținându-ne de mână

Să colindăm cărările albite, ce de acum și ele-s troienite,

Știind că sub zăpada ceia rece, e-un ghiocel, ce somnul și-l petrece

Visând la cum va bucura în primăvară, doi tinerei cu inima ușoară,

Ce se-ndrăgesc ținându-se de mână, dorind că toată viața fi-vor, împreună.

*

Tu, n-ai să vii, că ești de-acum plecată, să viețuiești prin lumea ceealaltă,

Dar nu-i nimic, că vin și eu curând, să cărărim veciile la rând,

Prin cerul cela ce e plin de stele, până vom fi uitații lumii,

ce-odată tot  va

piere.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cuib de rai

 

Nu te du, ți-a spus în șoaptă

Vrerea-mi îndulcită-n gând,

Și mai dă-mi frăguța-ți coaptă

Din gurița ta, pe rând.

 

Curgă-mi timpul ca o apă

De pe-o buză de izvor,

Sufletu-mi cu drag se-adapă

Din ființa-ți prinsă-n dor.

 

Luna-n noapte să se-ascunză

Pe sub vălul unuui nor,

Să adoarmă focu-n spuză

Și-n clipitele de-amor,

 

Să fim tainic cuib de rai

În păcatul pământesc,

Eu să-ți cer, ca tu să-mi dai

Cel divin, dumnezeiesc.

 

Să ne uite timpul lumii

Și acei care ne știu,

Să fim solul sfânt al humii

Prin a cerului pustiu.

 

Te-oi purta ca pe-o ofrandă,

Prin afund de infinit,

Pașii urma să și-o piardă,

Prin întinsul nesfârșit.

 

Și de-o fi cumva vreo dată

Să-l aflăm pe cel Ceresc,

L-om ruga, când ni se gată

Timpul nost’ din pământesc,

 

Ne prefacă într-o astră

De pe bolta înstelată,

Să fim clipă veșnicită

Și pe lumea, cealaltă.

*

Tu, micuța mea codană

Mugurită-n dulce dor,

Dai de-acum iubirii vamă,

Lacrima-ți, din cel fior.

 

Eu te-alint îmbrățișată

Prin cărări de lăstăriș

Și-ți tot fur ca și-altădată,

Mii săruturi, pe furiș.

*

Doamne, Tu de ce făcut-ai

Bobocelul ăst de fată?

Și-apoi încă îmi născut-ai,

Cea iubire, ce nu iartă.

 

Cred c-ai vrut să ardem faclă

Tinerețea ce ne-ai dat,

Scrum și fum ca să ne facă

Pentru-n dulce sărutat.

 

Tu ești dară cu păcatul

Că mereu ne-ai îmbiat,

Să dorim nevinovatul

Cuib  din raiul, mult visat.

**

Luna îmi străluce-n noapte,

Noi, pe-o brazdă de mohor,

Ne-ndulcim cu vorbe-n șoapte,

Învrăjiți de cel amor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Unde-mi sunteți….

motto

Unde-mi sunteți dragi prieteni, unde dară mi-ați plecat?

Că vă caut de o vreme și de voi nicicum n-am dat?

Las că vin și eu acolo, să fim iarăși împreună,

Cum am fost mai altădată, într-o vreme, mult mai bună.

*

Unde-mi sunteți toți aceia care-am fost de-același leat?

Prieteni din copilărie, ce-mpreună am visat

Că vom face-o altă lume, mult mai bună, mai frumoasă

Și-am rămas cu visul nostru, ca-ntr-o zi, nenorocoasă.

 

Unde-mi sunteți voi de-o seamă, ce cândva pe-ntinsul humii

Nebunii făcut-am dară, ca mai toții copiii lumii?

Și voi încă, dragi codane, ce-mpreună-am învățat

Marea taină a iubirii și-ndulcitul ei păcat?

 

Unde e crânguțul nostru cela plin de lăcrămioare

Unde încă pășunat-am mielușeii și mioare?

Unde-i via de pe Coastă și pomiștea cea bătrână?

Unde-i șipotul ce timpul, lumii ăsteia-l îngână?

 

Unde-i stâna de pe dealul cu frăguțe îndulcite?

Valea cea cu mură coaptă cu-a ei maluri largi, umbrite?

Unde-i crucea din hotare a mai toate veghetoare,

Semnul cel de veșnicie a credință ce nu moare?

 

Unde-s popa și diacul cela gângav și smerit

Ce-au ținut credință noastră pe-al ei drum de veșnicit?

Unde-s toți și câteși toate, lumea mea de altădată?

Raiul ei, copilăria, ce mi-a fost aici, odată.?

*

Nu-s mai, că s-au dus cu timplul, alte-n rând de-acum să vină,

Tot mereu să se-nnoiască pentru alții fără vină,

Că așa e datul firii, să se scurgă rând la rând,

Înnodând mereu vecia, în Ardealul meu cel sfânt.

 

Eu, m-am dus cu-a mele vremuri și m-oi face o uitare,

Dar în minte și în suflet le voi ține-n lăcrimare,

Când întorc filele lumii în spre timpu-mi de-nceput,

Unde eu, cu toate astea, într-o vreme-am, încăput.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

***