VASUL
DE LUT
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Moise, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintâi cuvinte, ne-a
luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicând: „Întru început a facut Dumnezeu
cerul si pamântul” (Facerea 1, 1). Ce frumoasa orânduire de cuvinte! A spus mai
întâi: „Întru început”, ca sa nu socoteasca unii ca lumea este fara de început.
Apoi a adaugat: „a facut”, ca sa arate ca ceea ce a facut este o foarte mica
parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. Dupa cum olarul, cu aceeasi
meserie, face nenumarate vase, fara sa-si iroseasca meseria si puterea, tot asa
si Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe masura crearii
unei singure lumi, ci puterea lui este nesfârsita; si-a exprimat numai vointa,
si a si adus la existenta maretiile celor ce se vad.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
73
RETETA
FARMACEUTICA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Fiecare cuvânt, când te rogi, rosteste-l din inima, ca sa simti puterea
cuprinsa în el. Fa-o ca si cum ai lua o doctorie, stiind ca are o actiune
vindecatoare, prin puterea pe care i-a dat-o cel de Sus. Atunci când
medicamentul îsi pierde puterea vindecatoare, nu mai ramâne în el decât gustul
amar. Asa se întâmpla si cu rugaciunea, daca o reducem la rostirea unor cuvinte
fara vlaga si al caror adevar nu-l simtim cu inima. O asemenea rugaciune va
ramâne fara nici un folos, fiindca rugaciunea adevarata si lucratoare trebuie
facuta în duh si adevar. Cuvintele rugaciunii se aseamana cu medicamentele, în
sensul ca fiecare dintre ele poseda însusiri caracteristice si dau efecte ce le
sunt proprii, toate la un loc constituind mijloace de tratare a organismului.
Asa cum farmacistii tin la calitatile si efectele unor substante, pe care le
combina dupa o anumita reteta, conservând cu grija medicamentele în recipiente
speciale, din sticla sau din alte materiale, tot asa trebuie sa pastram si noi
în inima, cu grija, fiecare cuvânt cu însusirile lui, ca într-un vas, si sa le
rostim astfel încât sa-si puna în valoare puterea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 74
SIMTUL
GUSTULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Prin intermediul gustului suntem îndrumati spre alegerea alimentelor pe care le
cunoastem si le clasificam pe baza sucurilor ca fiind de diferite tipuri: acre,
dulci, amare, sarate si astringente, acceptându-le pe cele placute si
respingându-le pe cele neplacute. Întelepciunea lui Dumnezeu a asezat ca paznic
credincios pe lânga acest organ de simt organul mirosului, spre a tine departe
tot ceea ce ar putea sa ne puna viata în primejdie prin gust si prin dizolvarea
lichidelor în organul de simt al gustului. Gustul este un simt deosebit pentru
ca transmite sufletului fidel si amanuntit proprietatile oricarui tip de lichid
cu care intra în contact, iar sufletul se pronunta cu privire la calitatea
acestuia.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 83
DESPRE
SF. IOAN ȘI TAINELE BOTEZULUI
-
SF. ISIDOR PELUSIOTUL -
Tâlcuire la spusa Domnului „Lasă acum” (Mt. 3: 15)
Dreptul Judecător, Care face ceea ce este cuvenit
fiecărei vremi, atunci când Ioan a refuzat să-L boteze, i-a spus: „Lasă acum”.
Căci acela, pentru că nu a cutezat să se atingă de dumnezeiescul cap, dând
astfel cinste Stăpânului, a auzit: „Lasă acum”. Acum, îi zice [Hristos], e
vremea sărăciei, e legea pogorământului, din pricina căreia am luat asupra Mea
pe om. Primesc botezul ca să-l curăţ pe acela de călcarea poruncii.
Nu e trebuinţă acum de autoritatea Stăpânului, ci de
nimicnicia robului. Lasă acum să fie împlinită milostivirea, ca să nu fie
împiedicată mântuirea oamenilor. Căci aşa se cuvine nouă să împlinim toată
dreptatea. Fiindcă dreptate este ca Cel Ce a primit patimile oamenilor să
primească în chip nepătimaş pentru ei şi botezul[1], care e izbăvire de păcatul
lor şi simbol în Mine al nestricăciunii lor[2].
Despre Botezul Domnului
Mi s-a părut că vrei să te încrezi serios în Domnul şi
să cercetezi Scripturile. Aşadar, e de neapărată trebuinţă să ţi se răspundă la
întrebările tale. Când Fiul a fost botezat, Dumnezeu şi Tatăl a strigat din
ceruri peste El: „Acesta e Fiul Meu cel iubit” (Mt. 3: 17), ca să arate şi că
El e Fiul Său cel firesc şi adevărat... Căci e socotit de unii că este doar
unul dintre cei numiţi fii prin instituire [înfiere] şi vrednicie[3] – şi să
arate şi închinata Treime a Dumnezeirii, făcând-O cunoscută în propriile Ei
ipostasuri. Și să închidă [astfel] lui Montan şi Sabelie drumul către
necredinţa cea cu cuget rău.[4] Căci atunci când Fiul era botezat, Tatăl a dat
mărturie şi Duhul Sfânt, atingându-Se de El, a arătat că Cel botezat este
deofiinţă cu Sine şi cu Tatăl[5].
Ce înseamnă ceea ce s-a zis despre Sf. Ioan că „Cel
mai mic în împărăţia cerurilor…” şi cele următoare (cf. Mt. 11: 11)
Preabunule între cei iubitori de osteneală, ne-ai pus
înainte o problemă nicidecum simplă, ci una care are trebuinţă de multă
osteneală [pentru a o pricepe, anume, ce înseamnă] : „Cel mai mic în împărăţia
cerurilor este mai mare decât Ioan”.
Cel desăvârşit în Lege, aşa cum era Ioan, de bună
seamă, era mai mic decât cel botezat în moartea lui Hristos. Căci acest lucru
este împărăţia cerurilor: a fi îngropat împreună cu Hristos, Cel Ce S-a pogorât
să prădeze moartea, şi a învia împreună cu El, Cel Ce dă tărie împotriva
aceleia [morţii]. Deci, pentru că Ioan era, pe de-o parte, mai mare decât toţi
cei născuţi din femeie, dar, pe de alta, a trăit înainte de a fi dată împărăţia
cerurilor, el era neprihănit după dreptatea din Lege, dar, plecând din [viaţa
aceasta] înainte [de a fi aceea dată], după cum am scris, este pus în urma
celor ce au fost desăvârşiţi prin Duhul vieţii în Hristos.
Prin urmare, oricare ar fi cel mai mic în
împărăţia cerurilor, adică în naşterea din nou cea după Hristos, totuşi este
mai mare, precum s-a spus, decât cel drept în Lege, pentru că Legea nu a dus
nicidecum la desăvârşire.
Note
[1] Până la urmă „dreptatea” pentru Dumnezeu înseamnă
a trage toate concluziile posibile ale întrupării. Dreptatea este dezvoltarea
dusă până la ultima consecinţă a „nedreptăţii” dragostei lui Dumnezeu arătată
în întruparea pentru noi. Dar dacă botezul e consecinţă dreaptă a întrupării,
atunci în ochii lui Dumnezeu şi crucea şi moartea sunt tot consecinţa „logică”
a întrupării. Dumnezeu nu Se gândeşte că ne face un favor prin toate cele
făcute din iconomie pentru noi, ci pur şi simplu acţionează consecvent cu felul
Său de a fi: dăruire necondiţionată, fără dedublarea aşteptării egoiste a unei
laude sau recunoaşteri din partea noastră. Lauda şi recunoştinţa sunt cele care
Îi permit să ne dăruiască personal roadele întrupării Sale.
[2] Botezul ne slobozeşte de păcat, dar el nu ne dă
imediat şi nestricăciunea totală, care va fi dobândită abia la înviere. Hristos
a înviat deja, şi în El starea de înviere şi nestricăciune este actuală.
Botezul, care e învierea şi nestricăciunea lăuntrică a omului, este simbol şi
arvună a nestricăciunii şi învierii totale, nestricăiune şi înviere prezentă
actual în Hristos cel înviat. Botezul, ca simbol, este şi potenţialitatea
nestricăciunii lui Hristos dată omului, potenţialitate ce aşteaptă actualizatea
şi ei prin făptuirea poruncilor.
[3] Traducere mai liberă, pentru a reda sensul frazei
greceşti. Prin „instituire şi vrednicie” arată faptul că acei fii au primit
calitatea de fiu prin investire. Calitatea nu le era firească până atunci.
[4] Montan se socotea pe sine fiu al lui Dumnezeu,
asemenea lui Hristos, iar Sabelie confunda persoanele treimice, spunând că ele
nu există în mod distinct şi real, ci sunt doar manifestări ale unicei
fiinţe divine.
[5] Prin faptul că erau concomitent trei prezenţe
diferite (Iisus – ca om, Duhul – ca porumbel şi Tatăl – ca glas) se indică
existenţa a trei ipostasuri. Faptul că porumbelul vine deodată cu glasul şi se
atinge de Iisus indică unitatea lor de fiinţă.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 8)
POLUAREA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Atmosfera este extrem de poluata. De ce? Din forma aceasta de a dezvolta
tehnica, nu cu scopul în sine de a evolua, ci cu scopul de a se îmbogati omul.
De aceea azi un copil nu merge la scoala ca sa învete acolo sa fie om, ci sa-si
câstige niste cunostinte ca sa devina si el apoi sef. Sa-si câstige o putere în
grup, sa domine. Ori scoala ar trebui sa formeze personalitati. Sa-l învete pe
om sa fie întotdeauna om. Om adevarat, respectând poruncile lui Dumnezeu, care
sunt necesare si vitale. Acum, de la individ si pâna la marile dezvoltari
sociale totul este poluat din cauza abuzurilor. Asta e întâi. Apoi vine aceasta
– ca oamenii nu primesc raspuns de niciunde.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 67
LENTILA
SI FOCUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Putem aprinde cu o lentila o bucata de lemn, de hârtie sau de alt material
lesne inflamabil, atunci când asupra obiectului respectiv focalizam într-un
punct razele soarelui, obtinând pe acel obiect un fel de soare în miniatura.
Asa se întâmpla si când ne rugam, sufletul ni se înfierbânta, se învioreaza, se
aprinde de la Soarele Dreptatii, ca sa lucreze asupra inimii cu toata
simplitatea si puterea Sa. O putem „aduce” în acelasi chip acolo si pe Maica
Domnului, îi putem aduce pe Îngeri si pe Sfinti. Icoana lor poate sa apara în
inima, asa cum este, cu toata puterea si sfintenia, pentru ca inima sa ia de la
dânsii cât mai multa si mai deplina lumina, sa se aprinda de prisositoarea lor
iubire ca de la un izvor de foc; vei primi de la dânsii în inima curatie,
sfintenie, bunatate, putere si inima se va purifica de la sine, întarindu-se în
credinta si dragoste si, cu atât mai mult, mai hotarât si mai statornic îti vei
îndrepta inima catre Dumnezeu si catre Sfintii Lui, cu atât se va lumina, se va
curata si se va umple mai mult de viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 73.
CERTURILE
DIN FAMILIE ȘI DUHOVNICUL
- Părintele
Pimen –
Să aibă același duhovnic
Omul este subiectiv, chiar dacă are impresia că are
dreptate și este în stare să se ia și cu Dumnezeu pentru dreptatea lui, dar
felul în care îți expune problema lui te face să-i dai dreptate. Greu am
înțeles cât de important este, în familie, de exemplu, ca amândoi soții să se
spovedească la același duhovnic.
Cât de important este?
Foarte! Pentru că vine soțul și îți expune problema
lui. Tu îi dai dreptate, dar soția nu se spovedește la tine. Ea se duce la
altul, care îi dă dreptate ei. Apoi vin amândoi acasă și începe bătălia: „Păi,
mie mi-a spus duhovnicul așa”. „Mie, altfel!” și tot așa. Și se lasă cu ochi
umflați, scandal, geamuri sparte, etc.
Atunci când se spovedesc la același duhovnic e
diferit. El ascultă întâi pe unul, apoi vine ea. Și așa poate să cântărească.
Dacă are nelămuriri, îi cheamă pe amândoi și cercetează adevărul. Astfel, poate
menține un punct de echilibru. Îl pune și pe unul, și pe altul să lase de la
el. Altfel, atunci când fiecare este alimentat în altă parte, se poate ajunge
cu ușurință la amărăciune și divorț. Și mai împacă-i dacă poți.
Cine are dreptate?
Și eu ziceam înainte că nu-i nicio problemă, dar am
ajuns, în timp, la convingerea că este foarte important ca soții să aibă
același duhovnic. Poate să-i echilibreze. Foarte multe lucruri înveți stând de
vorbă cu oamenii.
Ce poți să spui unui om care îți zice necazul lui și
tu știi că greșește, dar nu vrei să-l rănești? Îi spui că are dreptate?
Trebuie să discuți echilibrat cu el și să-l întrebi ce
vrea: Să-i dai dreptate sau vrea o părere reală care să-l ajute? „Vrei dreptate
sau vrei să fii operat, ca să scapi de boală? Operația doare! Trebuie să știi
adevărul. Tu faci cum vrei! Eu îți dau doar o părere ca un frate, ca un
prieten, iar tu socotește dacă ți se potrivește sau nu!”.
Eu nu le dau reguli fixe. Îi spun ce cred și omul
alege ce crede! Mai sunt unii duhovnici care „fac urât”: „Nu te mântuiești dacă
nu faci așa!”. Dar, de unde știi tu că-i dai sfatul bun? Eu îi dau o părere și
el poate să o treacă prin filtru: „Întreabă-ți și duhovnicul și vezi!”.
Tot așa faceți și ca stareț?
Da, și ca stareț. Mă întreba o stareță din Grecia:
„Cum faci în cazul acesta?”. I-am zis eu cum fac, iar ea zice: „Așa ceva nu am
mai întâlnit! Eu nu pot să lucrez așa. Ascultarea-i ascultare. Scurt!”. Eu
încerc să-i fac un pic responsabili și pe ei. Nu mai sunt copii mici. Trebuie
să-ți asumi anumite lucruri.
Oare, așa funcționează ascultarea mai bine la români?
La greci e altfel, într-adevăr. Acolo ascultarea nu se
discută. Deși, am văzut că în ultima vreme și acolo stareții sunt mai
îngăduitori, pentru că sunt din ce în ce mai puțini călugări. Și dacă starețul
nu-i „leagănă” oleacă, din când în când, îi pleacă frații. La ei este mai ușor,
pentru că au o tradiție care s-a păstrat într-o anumită continuitate și acolo
lucrurile sunt clare. În mănăstirile de maici, de exemplu, duhovnicii nu prea
se amestecă și atunci se formează mai ușor legătura între obște și stareță. Dar
oriunde este greu, mai ales atunci când obștea e mare. Trebuie multă răbdare și
rugăciune.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 9
HOTARUL
VESNICIEI
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul dintre
timp si vesnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui sa ne hotarâm
viitorul în lumea ce se afla înaintea noastra si sa ne hotarâm daca suntem sau
nu împreuna cu Hristos, întru asemanarea Lui, sau sa ne departam de El. Odata
facuta pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a Îl
refuza – prin vointa noastra libera, timpul nu va mai functiona pentru noi.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 126
TEMELIA
PORUNCILOR
-
Avva Ioan cel Pitic -
Avva Ioan cel Pitic zicea: „Nu se poate zidi o casa de
sus în jos, ci de la temelie catre acoperis”. Îl întreaba: „Ce înseamna
aceasta?”. El raspunde: „Temelia este aproapele, pe care trebuie sa-l câstig si
sa-i fiu de folos mai întâi. De el atârna toate poruncile lui Hristos”.
Avva Ioan cel Pitic, Patericul sau
Apoftegmele Parintilor din pustie, traducere de Cristian Badilita, Ed. Polirom,
Iasi, 2005, cap. Despre Avva Ioan cel Pitic, Cuvantul 39, p. 168
RUGĂCIUNEA
NESTRESATĂ
-
ARHIM. VARNAVA IANGOS -
Agonia „folosului”
Binecuvântați, Părinte! Vă rugăm să ne oferiți câteva
sfaturi practice în viața duhovnicească de zi cu zi. Cum reușim să ne folosim
de darurile, ispitele dar și de toate împrejurările din viața noastră?
Domnul să vă binecuvinteze! Nu trebuie să aibă cineva
în mintea lui gândul că trebuie să se folosească, ci numai să se lase cu
desăvârșire în grija lui Dumnezeu. Să aibă ochii sufletului deschiși și ...
ce-i dă Dumnezeu! Nu trebuie să avem agonia „folosului”. Agonia ne închide și
ne desparte de Domnul. Este o energie, o mișcare naturală care ne blochează.
De aceea trebuie să viețuim sau să călătorim cu pace,
cu rugăciune „nestresată” și cu inima deschisă. În acest fel, Domnul poate să
ne dăruiască lucruri extraordinare, la care nici nu ne așteptăm. Noi, adesea,
așteptăm folos din ceva în aparență duhovnicesc, dar Domnul se poate să ne
surprindă frumos și să ne dea folos prin lucruri neînsemnate pentru noi. Prin
urmare, cel mai important lucru este să avem rugăciune și inima deschisă!
De ce suntem stresați în tot ce facem?
Cu toții avem stresul, dar să nu-l cultivăm. Să nu
ajungem să ne stresăm pentru faptul că suntem stresați! Sf. Porfirie obișnuia
să zică: „Ușor! Să nu simțim sugrumare în inima noastră”. Desigur că aceste
lucruri au legătură și cu caracterul omului. Unul este mai sensibil și se va
mâhni sau se va supăra mai ușor, altul este mai curajos. Având acest lucru în
minte, să ne ajutam pe noi înșine, să nu alunecam spre acest duh
anhotic[1](anxietate), să nu ne lăsăm stăpâniți de el.
Atunci când suntem mai obosiți, cum putem să ne ținem
atenția lăuntrică în timp ce spunem Rugăciunea?
Nu este ușor. Dar de ce sunt obosit? Am multe
ascultări? Dacă oboseala este din slujirea la care sunt rânduit în mănăstire,
atunci și slujirea mea este rugăciune înaintea Domnului, atunci când o fac
într-un duh corect, fără nervi, fără ceartă, fără să compromit sau să
disprețuiesc pe cineva. Dacă se face așa – este rugăciune. Atunci când îmi fac
treaba bine, dar supăr pe cei din jur, mai bine să nu mai fac nimic, pentru că
fratele are întâietate întotdeauna.
De multe ori oboseala nu este doar trupească, nu
rezultă numai din dificultatea și orele de ascultare, ci mai degrabă din faptul
că nu ne bucurăm de ceea ce facem. În acest fel, se epuizează forțele noastre
sufletești și trupești, și nu mai avem dispoziție să ne rugam nici 5 minute.
Dacă suntem liniștiți și puțină rugăciune de vom face, va da roade.
[1] Stare de stres și angoasă care ne
paralizează psihic.
EXPERIENTA
DE VIATA
-
Compozitorul Arvo Part -
Omul este
mai mult decât o masina oarecare sau un sac gol. În el, pe lânga toate
celelalte, functioneaza mereu si constiinta; ea îi trimite impulsuri. Daca în
jurul nostru si înauntru, în sânge, este mereu zgomot, atunci bineînteles ca nu
mai ascultam aceste impulsuri. Nu stim cine suntem. Suntem târâti de puhoiul
unui râu de munte. Dar închipuiti-va ca acolo, în râul cel de munte, omul lupta
între viata si moarte si, dupa o piatra oarecare, într-un coltisor, deodata se
opreste. Si acolo este liniste. Si slava lui Dumnezeu ca a izbutit sa iasa de
acolo [din acel puhoi] macar pentru o clipa. Iata, atât de dramatice pot fi
lectiile din care putem învata adeseori în timpul vietii. Lucrul acesta trebuie
trait. De zeci de ori. Numai atunci începe [sa se arate] o oarecare stralucire
tacuta si umilincioasa, care va ramâne. Apare experienta, deprinderea, si omul
începe sa vada în acest întuneric. E ca si cum ai intra din strada într-o
încapere întunecoasa si n-ai vedea nimic la început. Abia apoi începi sa vezi.
Odata cu trecerea anilor. Aceasta discutie nu este pentru cei tineri. Ei nu pot
sa se raporteze astfel la problemele de felul acesta. Omul care are putina
experienta de viata, care a suferit putin, umbla pe alte cai. El are alte
interese si necesitati.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 112
PERSOANELE
-
Parintele Arsenie Boca -
Înainte de a exista ca persoane pamântesti, existam ca
gând, ca intentie a lui Dumnezeu.
De faptul ca suntem oarecumva anteriori fata de forma
noastra pamânteasca, Dumnezeu ne spune, învatându-l pe Ieremia, când acesta
încerca sa se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pamânt: „Înainte de a te
urzi în pântece… te-am sfintit si te-am rânduit proroc printre popoare”
(Ieremia 1, 5).
Cine stie daca nu El are de adus în viata pamânteasca,
în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numarul lor sa împlineasca
toate posibilitatile de configuratie câte le ofera structura noastra genetica?
(Numarul combinarilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi, se
ridica la astronomica cifra de 289.429.536.481 de posibilitati).
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca, mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 85-86
SOARELE
- Sfantul Nicolae Velimirovici -
Soarele este simbol al Domnului Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul a scris: „Ceea ce pentru oamenii trupesti este soarele, pentru cei duhovnicesti este Dumnezeu”. Asemenea lui, dupa cum soarele straluceste si lumina sa lumineaza si încalzeste toate fapturile vii de pe pamânt, tot astfel si Dumnezeu lumineaza sufletele cu întelepciunea Sa si le încalzeste cu dragostea Sa. Fara soare, vine moartea trupeasca; fara Dumnezeu, cea sufleteasca. Prorocul Moise a grait catre poporul lui Israil: „Viata si moarte ti-am pus eu astazi înainte, si binecuvântare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti” (Deuteronom 30, 19). Cu alte cuvinte, cunoaste pe Dumnezeu Cel Unul si Viu, nevazut, si doar Lui, Unuia, sa te închini, si sa nu te închini înaintea simbolurilor vazute, primindu-le pe ele ca dumnezei, ca sa nu devii închinator la idoli. Primul lucru înseamna viata, al doilea este moarte.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 22-23
GOLICIUNEA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca unui om dezbracat îi este rusine de sine însusi, dar si ceilalti se
rusineaza de el si-i întorc spatele. Asemenea se întâmpla si cu sufletul care
nu s-a acoperit cu harul Domnului, întrucât nu-l are. Satana, vrajmasul nostru,
ne-a despuiat ca un tâlhar, smulgând de pe noi haina harului lui Dumnezeu si a
mântuirii. Din aceasta pricina, stramosii nostri, dezgolindu-se prin viclenia
lui, si-au cunoscut goliciunea pe care n-au vazut-o înainte de cadere si au
început a se rusina de sine, ceea ce a fost dovada si marturie a goliciunii lor
launtrice. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vazându-ne goliciunea, de la care
Dumnezeu si Îngerii Lui îsi întorceau fata, S-a milostivit de noi si a venit pe
pamânt la cei despuiati, saraci, slabanogi si calici si S-a îmbracat în trupul
nostru, facându-Se asemenea noua întru toate, afara de pacat, ca sa ne spele cu
sângele Lui pe noi, cei goi, întinati si spurcati si ca sa ne îmbrace în haina
cea curata a dreptatii Sale si sa ne înfatiseze în acest chip înaintea preacuratilor
ochi ai Parintelui Sau Ceresc. Prin credinta, acest sfânt vesmânt i se da
fiecaruia la Botez. Cel care îl pazeste, luptând împotriva vrajmasilor ce se
ridica nevazut asupra noastra si vor sa ne dezbrace iarasi, pricinuindu-ne
ocara si rusine înaintea Domnului si a Îngerilor Lui, acela fericit este, dupa
cum zice Domnul: „Fericit cel ce privegheaza si-si pastreaza vesmintele, ca sa
nu umble gol si sa se vada rusinea lui” (Apocalipsa 16, 15). Caci, vazându-l
îmbracat în haina Fiului Sau Unul-Nascut, Tatal Ceresc îl va recunoaste pe unul
ca acesta si îl va primi ca fiind al Sau si îl va face partas la mostenire
dimpreuna cu alesii Lui, ducându-L în palatul slavei Sale. Iar de va pierde
cineva prin nepasare si prin lenevire acea porfira sfânta si astfel se va arata
dezbracat înaintea Domnului si a alesilor Sai, atunci nimic altceva nu-l va
însoti decât rusinea si ocara cea nesuferita, caci, gol fiind, îi va fi rusine
lui de sine însusi, dar si Dumnezeu, dimpreuna cu cei alesi ai Sai, se va
rusina de goliciunea lui si îsi va întoarce de la acela ochii Sai preasfinti si
se va lepada de el ca de unul ce nu este al Lui. Pacatosul cel orbit nu-si vede
goliciunea, întrucât nu are deschisi ochii sufletului sau si de aceea nu se
rusineaza, asa precum si omul care doarme sau care e orb nu vede goliciunea sa
trupeasca si de aceea nici nu-si simte batjocorirea. Însa o vede ochiul cel
atotvazator al Domnului si se leapada de un suflet ca acesta. O va vedea si
sarmanul pacatos atunci când se vor deschide cartile sfaturilor si gândurile
tainice ale inimilor omenesti se vor da în vileag întregii lumi. O va vedea,
dar îi va fi atunci spre cea mai mare rusinare, ocara, necinste si nenorocire.
Daca ne rusinam a sta goi înaintea câtorva oameni si, neputând suferi aceasta,
fugim sau ne acoperim cu ceva, atunci pentru suflet va fi o rusine si o ocara
cu mult mai nesuferita sa stea dezgolit si, pe lânga aceasta, întinat si
pângarit, în fata întregii lumi, înaintea Îngerilor si a oamenilor, a alesilor
lui Dumnezeu si a Însusi Judecatorului celui Drept. Un suflet ca acesta va dori
negresit sa se ascunda în crapaturile pamântului, în întuneric sau chiar în
iad, fiindu-i cu neputinta sa îndure rusinea si ocara a toata lumea si mânia
dreptului Judecator, însa nu-i va fi cu putinta. O, cât de fericit este acela
care-si cunoaste înca de pe acum acea goliciune napastuitoare! Astfel, el se va
rusina de sine si, prin credinta, îsi va cauta haina la Hristos, Care îl
îmbraca în vesmântul mântuirii pe tot omul ce crede în El si-l cere de la Dânsul.
Aceasta întâmplare ne învata sa ne cercetam sufletul spre a vedea daca nu cumva
e gol si astfel, prin credinta, sa cautam si sa cerem haina pentru el de la
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca în ziua aceea sa nu ne înfatisam goi
înaintea Domnului si a Sfintilor Lui si sa nu ne acoperim cu rusine.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 194.
CUVANTUL
LAUNTRIC
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Cuvântul care îi da mintii capacitatea de a rationa este cel ce produce idei si
exprima categoriile care determina lucrurile; mintea concepe notiunile de
trandafir si de violeta si distinge pe una de cealalta, dar ca sa afirme ca
trandafirul este de culoare rosie, iar violeta de un albastru ultramarin, ca sa
clasifice trasaturile acestora, e nevoie sa devina cuget prin intermediul
cuvântului care intra în activitate. În capacitatea de a cuvânta sunt vadite
pecetea divina a sufletului si întelepciunea dumnezeiasca ce a stimulat mintea
spre a se pune în miscare ca sa ajunga sa se cunoasca pe sine si creatia care o
înconjoara. Punând în miscare mintea prin cuvânt, întelepciunea dumnezeiasca
i-a dat acesteia trupul ca un învelis organic si de o desavârsire minunata,
care se arata nu doar în ansamblul elementelor sale constitutive, ci si în
organele de simt − un trup care-l face sa se distinga de toate celelalte fiinte
din univers. Mintea este cea care produce, prin mijlocirea cuvântului si a
perfectiunii trupului, fenomenele vietii spirituale a omului, prin care acesta
se înalta pe culmea cea mai înalta, de unde se pot observa maretia si rangul
sau sublim în ansamblul creatiei lumii.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 69
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu