DANIELA GÎFU - Moștenitorii de carton și părinții care mor cu zile

 

Moștenitorii de carton și părinții care mor cu zile

 

Un editorial despre lăcomie, abandon și demnitatea celor care rămân lângă părinți până la ultima suflare. În plin sezon al luminițelor și al ipocriziei festive, adevărul crud iese la suprafață: există copii care își abandonează părinții în azile pentru a pune mâna pe averi, în timp ce alții își țin părinții de mână până în ultimele clipe.

Acest text este pentru cei din urmă - și împotriva celor dintâi.

Trăim într-o țară în care oamenii își împodobesc bradul și postează „Să fim mai buni!”, dar își trimit părinții la azil ca pe niște bagaje incomode. „E spre binele lor”, spun cu un aer de sfinți de carton. Desigur. Mai ales când „binele” coincide miraculos cu succesiunea și cu semnătura.

În România, moștenirea a devenit un sport de contact. O cursă în care unii își împing frații în prăpastie, își manipulează mamele și își îngroapă tații înainte ca pământul să fie pregătit. Iar cei mai lacomi sunt exact cei care au făcut cel mai puțin pentru părinții lor: nu au stat o noapte la căpătâiul lor, nu au șters o frunte în febră, nu au ținut o mână tremurândă.

Dar sunt primii la notar. Primii la partaj.

Primii la amenințări. Primii la replica „dacă nu semnezi, o să văd cine o să aibă grijă de tine”. Așa vorbește un fiu? Nu. Așa vorbește cineva care a pierdut orice urmă de umanitate.

Unii își însoțesc părinții până la ultima suflare, îi spală, îi hrănesc, îi țin în brațe când își dau sufletul. Alții îi însoțesc doar până la ușa azilului. Acolo se termină iubirea lor. Acolo începe libertatea lor „fără griji”. Și apoi, la înmormântare, vin cu o față lungă și cu replica supremă: „N-am nicio amintire frumoasă cu tata.” Normal că n-ai. Ca să ai amintiri, trebuie să fi fost acolo. Dar tu erai ocupat. Cu raliuri prin oraș. Cu miliția pe urme. Cu furat din casă. Cu fugit în Italia. Cu orice altceva, numai cu familia nu.

Iar acum, când mama e bătrână și speriată, nu vezi un om. Vezi o semnătură. Un cont. O proprietate. Un obstacol între tine și banii pe care îi consideri „ai tăi”.

Așa se nasc tragediile. Nu din sărăcie, ci din lăcomie. Din lipsă de suflet. Din oameni care au crescut mari doar în buletin, nu și în caracter.

Există însă și altfel de copii: cei care au stat lângă părinți până la capăt, care au simțit cum se stinge viața în brațele lor, care au trăit luni de agonie și nopți nedormite. Ei nu cer nimic. Nu revendică nimic. Nu manipulează. Ei doar iubesc.

Și își duc doliul în tăcere, cu demnitate.

Dar exact ei sunt atacați. Exact ei sunt considerați „slabi”. Exact ei sunt călcați în picioare de frați fără suflet. Pentru că oamenii buni sunt întotdeauna ținta celor care nu pot suporta propria lor goliciune morală.

Adevărul e simplu: cine își abandonează părinții își abandonează propria ființă. Și, oricât ar încerca să o acopere cu acte notariale, cu manipulări și cu azile, golul rămâne. Golul se vede.

Golul pute. Golul urlă.

Iar într-o zi, când nu vor mai avea pe cine să manipuleze, pe cine să amenințe sau pe cine să dea vina, vor rămâne singuri cu ei înșiși. Și atunci vor înțelege.

Dar va fi prea târziu.

DANIELA GÎFU