Mihai
Eminescu - genialul fisof al literaturii universale
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Art-emis
04
Ianuarie 2026
Când mi-a fost dat să aflu că poetul român Mihai
Eminescu este studiat și peste hotare - cu precădere, dincolo de Atlantic,
sincer să fiu, nu mi-a venit să cred. Aveam impresia că cineva, dintre
manipulatorii acelui timp, forțează nota și-n domeniul literaturii naționale,
ca să dea bine în fața cârmuitorilor vremii. Era, undeva, în etapa de început a
fostei „epoci de aur”, când accentul pe tot ceea ce aparținea, ca valoare,
națiunii era amplificat cu o intensitate, care nu mai are corespondent în
perioada de după anii ’90.
Atunci, în plin regim socialist - încă nu se trecuse
la „multilateralul dezvoltat” - am luat la cunoștință, pentru întâia oară, că
opera Luceafărului, de care, ca mai toți tinerii generației mele, eram
fascinat, era supusă unui tratament academic internațional, fiind aprofundată
până și în renumitele centre universitare Harvard, Columbia, Indiana, Los
Angeles și Chicago din SUA. Cu deosebire, nuvela „Sărmanul Dionis”, apreciată
ca fiind un text romantico-metafizic de excepție. Iar, dacă în anii ’70, opera
eminesciană se studia doar în cercuri anume specializate pe literatura
comparată (de tipul „Romanian Studies”), după anii ’80, traducerile realizate
prin grija emeritului Leon Levițchi, reprezentau apogeul de interes al
străinătății intelectuale.
Spre deosebire de geniala poezie - care, prin
traducerea mot ä mot, putea să-și piardă o parte din melodicitate și din
farmecul original, nuvela „Sărmanul Dionis” - mai facilă din punctul de vedere
al redării - a atras cel mai mult atenția cercetătorilor, ca și a cititorilor.
Dintre parametrii filosofici amintim, îndeosebi,
abordarea timpului ca iluzie a conștiinței, coexistența timpului și viitorului
în spirit, faptul că timpul nu este liniar și obiectiv, că trecutul, prezentul
și viitorul coexistă, că eul nu poate părăsi timpul, că timpul este un obstacol
epistemic etc. Idei majore, care au fost puse în paralel cu susținerile unor
erudiți ai interpretării filozofice a fenomenelor (ex. Imannuel Kant, despre
timp, ca formă a intuiției și Arthur Schopenhauer, despre lume, ca reprezentare)
sau cu influențele filozofiei upanișade (India), ale romantismului novalis
(Germania) sau cu „Teoria formelor” a lui Platon (Grecia antică).
Eminescu, prin metempsihoza sa, îi depășește pe mulți
dintre preocupații în domeniu (de pildă, pe Kant), căruia, în referire la timp,
îi surclasează „teza intenției”. Pentru că, la Eminescu, timpul și identitatea
sunt simple iluzii funcționale, existența este un fenomen al conștiinței, iar
absolutul devine accesibil prin anularea eului individual. Un tratament
idealist radical, o metafizică fără sistem, care, indiscutabil, rezidă într-o
filozofie cu totul specială, de necontestat.
Iată de ce „Eminescu a fost (și va rămâne pentru
totdeauna - n.n.) un mare erudit. O ştiau mulţi dintre contemporanii săi, a
spus-o şi G. Călinescu, subliniind varietatea lecturilor sale, de la scrierile
vedice, trecând prin Platon şi - neapărat -Schopenhauer” (Claudia Dahoveanu,
Între proză și metam psihoză, Jurnalul.ro, 27 octombrie 2010). Un înțelept al
liricii universale - ne-am permite să completăm - care, dincolo de orice formă
literară, a pătruns în profunzimea timpului său, supunând societatea unui
rechizitoriu extrem de deranjant. Fapt pentru care, până și astăzi - la 176 de
ani de la nașterea sa - încă le stă unora în gât și încearcă, prin fel de fel
de tertipuri antiromânești, să-l denigreze și să-l scoată din palmaresul
valoric al acestui popor excesiv de tolerant și, tot pe-atât, de umil în
concurs cu nimicnicia neprietenilor dintotdeauna.
În opera „Sărmanul Dionis”, explicând că identitatea
nu este fixă, iar sufletul poate traversa nu numai epoci, ci și corpuri,
Eminescu își transpune eroul într-o serie de existențe, adesea, dedublându-l.
Și, nu întâmplător, în mediul american, nuvela a fost studiată dincolo de
oricare altă abordare, ca un text „proto-psihologic”, cu implicații în
consecință. Inclusiv, din punctul de vedere ontologic, lexical etc., dar și
nonlingvistic (cunoștințe despre lume, societate etc.). De aici, și
trimiterile la Platon (Aristocle), la Goethe, la Fichte și la Hoffman.
Dacă-ar fi să ne axăm doar pe mitul gnostic al
cunoașterii interzise și să vedem lumea ca o realitate instabilă, ca pe o
proiecție a minții sau visul, ca real, și ar fi de ajuns să ne lămurim ce
presupun spiritul infinit, dorul de absolut, ca și filozofia romantică a
infinitului.
Desigur, toate acestea implică un efort aparte, și o
specializare deosebită, atât din partea analistului, cât mai ales a
cititorului, mai mult sau mai puțin, avizat. Mai ales, atunci când textele
filozofice ale operei sale - nu neapărat ale respectivei nuvele - încerci să le
pui în concurs cu ideile filozofilor sus-amintiți. Pentru că, vrem ori nu,
trebuie să acceptăm că ideile lui Mihai Eminescu (aici, am în vedere „Sărmanul
Dionis”) pot fi corespondente idealismului transcedental al lui Kant sau, și mai
pregnant, idealismului absolut al lui Johann Gottlieb Fichte. Chiar dacă, față
de aceștia, Eminescu are o amprentă pură, specifică: la el, totul este fenomen
al conștiinței, iar lucrul în sine dispare.
Până și căderea lui Dionis nu este de natură morală,
ci epistemologică. O epistemologie ce excede oricărei încorsetări filozofice,
chiar și rigorilor vedantei indiene. Respectiv, acelui cadru filozofic, care
explorează natura realității, sufletului și a eliberării, bazându-se pe un
complex de texte sacre din Upanishad-uri, Brahma Sutre, Bhagavad Gita
ș.a.
Deși, unii nu-l consideră pe Mihai Eminescu ca nefiind
un filosof, în sens academic, ci mai degrabă un poet-filosof, în ceea ce
ne privește - având în vedere că, întâi de toate, s-a afirmat tocmai în mediul
academic - susținem, cu date concrete, că tocmai acestui mediu îi datorează
consacrarea. Cu atât mai mult, cu cât majoritatea experților sunt de acord că,
prin profunzimea meditațiilor sale metafizice, cosmologice și etice, Eminescu
depășește gândirea filozofilor români și se circumscrie tematicii generale,
universale, care i-a impus pe Schopenhauer, pe Kant și pe alți iluștrii
cugetători. Inclusiv din lumea eterică a hinduismului.
Numai în privința lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel,
al cărui sistem l-a aprofundat bine, Eminescu a adoptat o poziție aparte,
literalmente critică, refuzând să-i accepte anumite teze, în ceea ce privește
identificarea gândirii cu ființa, idealismul absolut. Dar, nu se poate exagera,
pentru că - fie și așa, aflat sub influența lui Kant și a lui Schopenhauer -
Hegel i-a „influenţat cugetarea şi poezia lui Mihai Eminescu în ceea ce
priveşte, în primul rând, formaţia ideologică a poetului. Din scrisoarea lui Mihai
Eminescu către Titu Maiorescu reiese, de altfel, destul de clar că el voia cu
tot dinadinsul să-şi completeze cunoştinţele sale «asupra filosofiei dreptului
de stat şi a istoriei»”, care „sunt numai indicate la Schopenhauer”, dar se
găsesc pe larg comentate la Hegel” (Dumitru Păsat, Eminescu și spiritul
hegelian, rubrica Eminesciana filosofică a Centrului Academic Internațional
„Mihai Eminescu”, Chișinău, 28 iulie 2019)
Dintre gânditorii români contemporani lui, Mihai
Eminescu l-a apreciat, cu deosebire, pe filozoful Vasile Conta, despre care
spunea că: „Din tinereţe însă l-au fost atras problemele metafizicei
şi, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea
scrierilor de filozofie pozitivistă apărute în Anglia, Franţa şi America. Mulţi
ani membru al societăţii literare Junimea, el publică în «Convorbiri» Teoria
fatalismului, pe care-o traduse singur în franţuzeşte, şi Teoria ondolaţiunii
universale, o încercare metafizică materialistă” (discursul din 25
aprilie 1882). Dar și pe alte personalități istorice cu reale înclinații
filozofice, precum Dimitrie Cantemir, pe care l-a considerat „un model de
erudit și un precursor al filozofiei românești”. Pentru el, Domnitorul Moldovei „întruchipa
«omul universal» român, capabil să lege istoria națională de marea gândire
europeană”. Și, nu s-a ferit nicicând să-i recunoască meritele lui
Aron Pumnul, profesorul său, care a avut „o influență profundă asupra
viziunii filozofice și valorilor spirituale naționale” ale lui
Eminescu, pe timpul cât a studiat la Cernăuți.
Așadar, Mihai Eminescu n-a fost doar un simplu poet,
care a filozofat ori a cochetat cu filozofia vremii, ci mult mai mult, a fost
un geniu-filozof sau, și mai exact, un filozof al poeziei și literaturii
universale. Iar, pentru întreaga cultură românească a constituit un indubitabil
reper. Nu degeaba, filozoful Constantin Noica, un alt erudit în materie, nu s-a
sfiit să afirme că: Mihai Eminescu reprezintă „conștiința noastră cea mai
bună”.
De remarcat, că opera filozofică a lui Eminescu,
firesc, i-a influențat și literatura, poezia sa de neegalat, sporind ponderea
reflecției etice nu doar în cultura și inteligența românească, ci și în cele
mondiale. Spunem asta, pentru că el - odată cu asimilarea și transpunerea
ideilor marilor corifei ai lumii filozofice - a creat și o sinteză a tuturor
acestora, îmbunătățindu-le.
Ar fi multe de spus în privința filozofiei genialului
poet, dar spațiul acordat unui articol nu permite o detaliere exhaustivă. Așa
că, într-un final, ne rezumăm a conchide că, spre deosebire de alți erudiți ai
timpului său, Mihai Eminescu nu numai că a studiat – și chiar a tradus în limba
română principiile și tezele gândirii filozofice contemporane - în parte, le-a
asimilat și le-a conferit o viziune proprie, într-un fel metafizic aparte. Și,
altceva: mai mult decât oricare, Eminescu nu s-a limitat doar la Kant și
Schopenhauer, ci și la Gottfried Wilhelm von Leibniz și Friedrich Nietzsche,
pentru care a avut o apreciere cu totul specială. Pe de altă parte, nu poate fi
diminuat interesul său pentru gândirea orientală, din care a și integrat în
opera sa elemente din buddhism și din brahmanism, îndeosebi.
Independent de orice tendințe de diminuare a gândirii
sale filozofice, ca și a inestimabilelor sale valori literare, de încercările
de escamotare a adevărului ce-i sporește genialitatea, trebuie evidențiat
că experții moderni în materie (ex. italianca Rosa del Conte, un nume cu
rezonanță în eminescologie) îl poziționează pe Mihai Eminescu în suita marilor
gânditori ai lumii, precum germanul Martin Heidegger, francezul Jean-Paul
Sartre și danezul Søren
Kierkegaard. Și, cu asta credem că am spus destul, ca să priceapă cu cine vor
să se confrunte acei alogeni, care nu ne iubesc poporul și care, profitând de
ceea ce li se permite - inclusi, legislativ - se zbat să ne întineze trecutul
istoric și cultural, să înlăture cât mai multe dintre valorile Neamului
Românesc și să ne transforme marile noastre personalitățile în potențiali
adversari. De ce și în ce scop, lăsăm la interpretarea fiecăruia dintre cei
care mai au o brumă de dor românesc și de respect pentru țara Luceafărului
literaturii universale. Oricum, în pofida a orice și a oricui, să nu uităm
niciodată că în 15 ianuarie al fiecărui an, cu toții, trebuie să aducem omagiul
cuvenit unuia dintre iluștrii pământeni ai filozofiei și literaturii universale:
românul Mihai Eminescu.
Doamne, ocrotește-i
pe români!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu