Avertismente
și sfaturi pentru America
Cotidianul-10
mai 2024, prof. dr. Adrian Severin
În trecutul istoric, de la nașterea sa și până la
sfârșitul Războiului Rece, sau poate chiar până la prăbușirea celor două
turnuri gemene de la New York, în nefasta zi de 9 septembrie 2000, SUA a trezit
lumii o varietate de sentimente: solidaritate, admirație, speranță,
gratitudine, teamă, revoltă, confuzie, neliniște. Astăzi, în anul de grație
2024, într-o atmosferă de război civil, subsecventă trecerii de la democrație
la oligarhia plurală, americanii se pregătesc să aleagă între doi candidați la
președinție amintind de gerontocrația ultimilor ani ai puterii sovietice,
sufocată de stagnare economico-socială și de cursa înarmării. În spatele lor se
înghesuie armate de birocrați imberbi, lipsiți de orice experiență de viață și
de orice îndoieli, cu excepția celei privind identitatea de gen, care cred că
tot ce zboară se mănâncă și că tot răul vine de la tradițiile culturale ce ar
trebui distruse pentru a elibera omul de povara adevărului (inclusiv cel
biologic), a realității, a istoriei și a memoriei. Cu toții sunt trași de
sforile puterilor oligarhice ascunse în subteranele statului oficial.
Sentimentul fără precedent inspirat tuturor de această Americă este acela de…
milă. În cazul rivalilor ei, mila se asociază cu perplexitatea și iritarea
stârnite de refuzul Americii de a se asocia la definirea unei noi ordini
globale în care și ea ar avea un rol decent de jucat pentru a asigura pacea nu
prin forța unei singure puteri, ci prin echilibrul puterilor. Departe de asta,
Washingtonul adoptă ca unică strategie aceea de a strica jocul celor care se
străduiesc să zidească o ordine pluricentrică. În cazul aliaților, mila este
covârșită de spaima că scufundarea super ambarcațiunii americane îi va atrage
și pe ei în genunile istoriei. Frivolitatea narcisistă a muribundului imperiu
american le amintește dureros atât de orchestra care cânta valsuri vieneze pe
puntea „invulnerabilului” Titanic, în timp ce acesta se scufunda, cât și de
spusele lui Henry Kissinger, potrivit cărora, „a fi inamicul SUA este
periculos, dar a fi aliatul său este mortal”.
STÂLPII
DE REZISTENȚĂ AI „IMPERIULUI NECESAR”
O conducere ineptă, o societate fracturată, o economie
instabilă, o datorie gigantică, o confuzie a valorilor, o criză de încredere
generalizată. Puterea americană alunecă pe toboganul istoriei urmând altor
super actori globali care au cunoscut aceeași soartă și trăgând după ea
propriii săi aliați. Prima condiție pe care un bolnav trebuie să o
îndeplinească este aceea de a-și recunoaște boala. Abia după aceea se poate
pune problema tratamentului. Ce împiedică SUA să o facă? Narcisismul și
decadența bunăstării. Sunt de acord cu ideea că SUA a fost un imperiu necesar.
Pilonii puterii ei au fost în ordine visul american, creativitatea americană,
dolarul american (sprijinit, desigur, pe o economie puternică) și … la urmă,
dar nu neglijabil, armata americană. Soldatul american a cucerit lumea nu cu
arma nucleară, ci cu visul american pe care îl purta în ranița sa. El a apărat
securitatea Americii nu atât prin războaiele pe care le-a câștigat, ci prin
cele pe care le-a evitat. Așa s-a născut universalismul imperial american.
Acesta promitea că oricine plătește Americii renta imperială va primi șansa de
a participa la împlinirea visului american pentru sine și astfel de a trăi ca
americanii. Hollywoodul a furnizat omenirii veselie, grandoare și convingerea
că oricât de crud ar fi răul totul se termină fericit. Acolo a fost inventat
happy end-ul ca legitate a vieții … în stil american.
Universitățile americane, hrănite cu creierele cele
mai performate ale lumii, atrase acolo în primul rând de libertatea de a gândi
și capacitatea de a crea, au devenit centrul de iradiere mondial al progresului
tehnologic. Întâietatea în cursa tehnologică a permis Americii dominația
politică și totodată, împreună cu dolarul american, a făcut din engleza
americană o lingua franca la nivel mondial. Presa americană a fost nu numai
simbolul și modelul libertății, dar și cel mai temut câine de pază al ei, care
totodată a evitat, prin cultura transparenței, promovată cu încăpățânare, ca
puterea să corupă și ca să fie exercitată altfel decât pentru popor, cu poporul
și prin popor. Acestea au asigurat pacea, securitatea, stabilitatea și
prosperitatea internă a SUA, care i-au inspirat apoi firesc și politica
externă. Pacea americană la nivel global s-a bazat pe alți patru piloni:
comerțul liber (având ca monedă de rezervă dolarul), drepturile omului,
securitatea democratică (potrivit acestui concept, democrațiile nu provoacă
niciodată războiul, nu se războiesc între ele și găsesc căi de coexistență
pașnică cu adversarii lor) și puterea armată americană (inclusiv cea nucleară).
În acest context americanii au inventat solidaritatea globală și generozitatea
ca mod de exprimare a egoismului național (a se vedea exemplul „Planului
Marshall”, prin care America s-a ajutat pe sine ajutând Europa și a ocupat
Europa, eliberând-o de sine (sic!) sau, mai exact, de demonii egoismelor sale
fratricide).
„MĂREȚIA
AMERICII” MOARE FĂRĂ UN INAMIC MĂREȚ
Vitalitatea tuturor acestor valori, strategii și
instrumente a fost garantată de amenințarea unui inamic extern pe măsură, real
sau imaginar. Astfel de inamici au fost, pe rând, imperialismul colonial
european (spaniol, francez și britanic), nazismul german, militarismul japonez,
bolșevismul rusesc, terorismul islamic. Cel din urmă s-a dovedit, însă, a fi
insuficient de coerent pentru a genera acea teamă capabilă să păzească pilonii
puterii globale americane împotriva agenților corozivi proprii spiritului hiperactiv
al societății americane. În prezent, singurul rival strategic al SUA, China,
prin globalismului său de învăluire prietenoasă, neconfruntațional și
neexpansionist, nu constituie un criteriu de coeziune suficient de convingător
pentru a-i face pe americani să renunțe la autoadmirație și autoamăgire, precum
și la confortul consumerismului individualist (finanțat din credite, iar nu din
economii) în favoarea unei regăsite vigori naționale și a unei noi măreții
obținute prin efort propriu, smerenie, realism, raționalism și pozitivism. Așa
se face că virușii latenți, conservați în gheața Războiului Rece, au devenit
activi și au contaminat toate structurile de rezistență ale vechiului imperiu,
acum atins de senilitate, ucigând „pacea americană” și înlocuind-o cu un
„conflict global americanizat perpetuu” nu numai distructiv, ci și
autodistructiv.
MOARTEA
VISULUI AMERICAN ȘI CAUZELE EI CULTURALE
Triada Hollywood-academia-presă a reușit, după trei
decenii de la nașterea speranței în apariția unui mare sat global așezat sub
semnul armoniei și fraternității, cu care se încheia istoria (era vorba despre
istoria confruntărilor armate de tip tribal), să producă o masă critică de
spălați pe creier, negaționiști ai ordinii naturale, ai istoriei și tradițiilor
culturale, cuprinși de o nouă furie tribalistă cu care vor să impună urbi et
orbi (orașului și lumii) o „nouă normalitate”. Această masă de purtători ai
unei doctrine care promovează egalitarismul cultural (inclusiv pe terenul
biologiei) și colectivizează gândirea, s-a insinuat în instituțiile statului
american tribalizându-i politica, atât internă cât și externă. Militarizarea
politicii americane este numai un exemplu al acestui fenomen, iar cheltuielile
pe care le impune, mărind datoria publică la cote insuportabile și reducând
calitatea vieții cetățeanului de rând, inclusiv prin limitarea libertăților
democratice, se conturează a fi cauza prăbușirii finale a fostului imperiu
necesar, altădată cetatea luminoasă de pe muntele global. Hollywoodul a devenit
un mare producător de subcultură din care se adapă narcisismul,
excepționalismul și autismul secuvinist (sic!) american. Preceptul biblic
potrivit căruia doar cel care se smerește se va înălța, în timp ce acela care
se va înălța pe sine se va smeri, îi este străin. Național-populismul american
(a se vedea slogane precum „America first!” sau „America great again!”), unit
cu ideea unicității universaliste a „valorilor americane”, propovăduite zi de
zi, ceas de ceas și în proporție de masă din „orașul îngerilor”, proiectează în
imaginația celor care înghit cu polonicul propaganda hollywoodiană figura unui
Mântuitor american global, care îi salvează de focul gheenei pe cei care îi
ascultă poruncile și le asigură fericirea pe pământul promis de Tatăl său cel
nevăzut, tuturor celor care cred în el și îl au ca unic Dumnezeu. Noul
Ierusalim, adică America, nu este chipul Domnului coborât pe pământ, ci Domul însuși.
Și nu Domnul majorității amărâte, drepte, oneste și muncitoare, ci acela al
minorităților rătăcite, înstrăinate și frustrate de propria neputință și de
propriile eșecuri, care amestecă toxic complexul de superioritate cu cel de
inferioritate. Izvorul acestei doctrine se află în universitățile americane și
reprezintă perfect populația lor. De decenii acolo se înregistrează o tranziție
lentă dar neîncetată de la cultura îndoielii creatoare la cea a certitudinii
dogmatice, de la filosofare la ideologizare, de la educare la îndoctrinare, de
la gândirea critică vie la corectitudinea politică tembelizantă. An după an,
absolvenții acestor universități s-au adiționat până la a forma o masă critică,
mai întâi ascunsă în măruntaiele unui stat subteran, pentru a ieși apoi la
suprafață și a infesta instituțiile democrației americane defuncte. În ceea ce
privește presa, aceasta a fost capturată de atleții corectitudinii politice și,
în aceste circumstanțe, a înlocuit adevărul cu minciuna, dezbaterea publică cu
propaganda, și libertatea nu doar de expresie, ci și de conștiință, cu teroarea
intelectuală. Câinele de pază al democrației a turbat și s-a transformat
într-un Mare Inchizitor global.
Cine
mai poate visa să trăiască într-o asemenea lume.
Din visul american nu a mai rămas decât consumul
nelimitat pe datorie. O datorie care înspăimântă întrucât la nivel individual
înseamnă faliment și expropriere, la nivel național înseamnă oligarhizare și
tribalizare, iar la nivel internațional înseamnă război etern lipsit nu numai
de perspectiva, ci chiar și de dorința păcii. În asemenea condiții SUA iese din
cursa pentru întâietate în domeniul inovației și al progresului tehnologic și
vede cum capitalurile îi fug spre piețe mai primitoare întrucât meritul se
poate exprima într-o competiție lipsită de constrângeri ideologice care să îl
sacrifice în favoarea legitimității culturale.
DEZERTAREA
CAPITALURILOR ȘI A CREIERELOR
Răspunsul Americii la acest fenomen absolut natural a
fost protecționismul într-o țară care s-a ridicat prin liberalism,
supraregularizarea și supraimpozitarea, într-o țară în care bunăstarea a apărut
întrucât câștigul muncii fusese lăsat celui care l-a realizat, și prin
anti-imigraționism, într-o țară construită de imigranți. Din vechea organizare
internă americană liberală și inegalitară a rămas doar inegalitatea, singura
formă de libertate care a supraviețuit fiind cea de a săraci; iar asta în
favoarea îmbogățiților ieșiți din războaie bugetofage care chiar și când sunt
câștigate pe câmpul de luptă, nu câștigă pacea în societate. Aceasta a
accelerat fuga capitalurilor și a creierelor. Pentru a păstra un nivel de viață
care, în condițiile dezindustrializării și ale scăderii nivelului de
productivitate, cumulat cu creșterea cheltuielilor pentru înarmare, nu mai avea
cum fi justificat, America a ales calea războiului. Un război a cărui țintă nu
mai este victoria, ci blocarea oricărui proiect constructiv al națiunilor
concurente și epuizarea energiilor lor creatoare în confruntări militare pe cât
de ucigașe pe atât de inutile. Acest război nu este numai militar, ci și
economic. Prin sancțiuni economice aplicate unilateral și abuziv, așadar în
afara dreptului internațional, SUA încearcă să își refacă superioritatea
economică. Aceasta nu printr-o politică de reindustrializare și de dotare cu
autosuficiență energetică, ci subminând economiile statelor care nu îi acceptă
agenda geopolitică și noul model de globalism, state din „creditul” cărora a
trăit în deceniile postbelice, cu un dublu scop și anume: i. să își
(auto)anuleze datoriile (financiare) față de ele, confiscându-le averile, pe de
o parte; ii. să producă nemulțumiri sociale apte a determina răsturnarea regimurilor
politice legitime și a le înlocui cu altele dispuse a respecta „ordinea
mondială bazată pe reguli” dictate de oligarhiile americane, pe de altă parte.
Activizarea tiparniței de dolari, jocul cu cursul dolarului, confiscarea
activelor păstrate de vechii creditori ai SUA în depozite americane sau ale
aliaților-vasali ai Americii și decuplarea piețelor emergente concurente, sub
cuvântul că schimburile economice și tehnico-științifice cu acestea ar prezenta
riscuri pentru securitatea Occidentului euro-atlantic, au până la urmă efect de
bumerang, izolând nu pe concurenții Americii, ci America însăși de lume, și
lăsând-o fără arma dolarului, a cărui devitalizare împinge piața mondială,
poate încet dar sigur, către dedolarizare.
DE
LA „VISUL AMERICAN” LA „REVOLUȚIA CULTURALĂ AMERICANĂ”
„Visul american” nu a fost un produs de export, ci
unul de consum intern, un model de viață și gândire care a atras lumea. Modul
SUA de a se administra la ea acasă a inspirat lumea. Prin el America s-a
globalizat, înaintea restului lumii și, pe cale de consecință, lumea s-a
americanizat prin propria-i alegere. „Revoluția culturală americană” declanșată
azi, după ce SUA și-a epuizat resursele necesare spre a-și menține în viață
visul, este un produs de export sau mai exact un vehicul cu care SUA vrea să își
exporte bolile și crizele, imposibil de vindecat acasă prin efort propriu,
urmând a le depozita într-o groapă globală de gunoi neoliberal și
neoconservator, unde anormalitatea este etichetată ca „nouă normalitate”.
Universalismul imperial american nu mai constă în perspectiva oferită
periferiei de a accede la civilizația centrului spre a trăi visul acestuia, ci
în perspectiva oferită centrului, tot mai asemănător cu casa de nebuni, de a-și
scoate cadavrele afară, ducându-le la periferia imperiului transformată în
morgă globală.
Cine
să mai fie atras de americanizare în aceste condiții?
Cine poate accepta să se americanizeze pentru ca SUA
să se naționalizeze, să se vindece prin deglobalizare de sine simultană cu
globalizarea celorlalți, înlocuind „imperiul necesar”, cu un „imperiu gen Iar
asta tocmai acum când în lume, chiar prin asimilarea și adaptarea vechiului vis
american la condițiile locale și tradițiile naționale, au apărut (în special în
Asia) puteri noi sau renăscute care propun o ordine globală pluralistă,
rațională, solidaristă, personalistă, inclusivistă, armonioasă și chiar… estetică.
O
CONCEPȚIE STRATEGICĂ CADUCĂ
Deocamdată, SUA se mândrește cu superioritatea ei
(altminteri tot mai firavă) din punct de vedere militar. Din păcate pentru ea,
această superioritate devine tot mai puțin folositoare în condițiile sclerozei
strategice care decuplează puterea americană de realitatea lumii contemporane.
De aici vine și înfrângerea strategică în războaiele câștigate tactic. Gândirea
geostrategică a administrațiilor americane se bazează în continuare pe vechile
concepte ale Războiului rece: îngrădire și descurajare, ambele realizate prin
mijloace militare. De asemenea, ea nu mai poate scăpa de convingerea că
principalul său inamic este cel aflat tradițional în concursul pentru dominarea
Europei, respectiv Rusia, continuând să ignore, chiar și în ciuda
avertismentelor venite din sânul comunității analiștilor politici americani, că
rivalul său principal la scară globală se află în Asia, respectiv este China.
De aceea a ales să intre într-un război aproape deschis, direct și total, cu
Rusia, pe care, la fel ca în epoca sovietică, a demonizat-o din nou în ochii
americanilor, deși, rivalitatea cu China, ar fi indicat tocmai o alianță
americano-rusă menită să asigure menținerea ordinii mondiale postamericane sub
influența valorilor specifice culturii și civilizației europene, cu extensiile
euro-atlantice și euro-asiatice ale acestora. Din acest punct de vedere,
americanii continuă să rămână tributari concepției strategice a „verilor” lor
englezi (britanici) care s-au opus oricărei concentrări de putere pe
continentul european, acționând pentru divizarea puterilor europene creștine
(inclusiv cu ajutorul islamului turco-otoman) pe care nu le-au putut domina
direct. De aceea, pe lângă Rusia, Washingtonul percepe ca pe o amenințare la
adresa supremației sale globale și state precum Germania sau Franța, precum și
entități federative paneuropene de felul UE, pe care caută, pe de o parte, să
le domine direct prin dependența față de SUA sub aspectul securității militare
(practic, ocupându-le militar) și al securității energetice, dar și prin aducerea
la conducerea lor de agenți proamericani, iar pe de altă parte, să le
secătuiască de putere prin implicarea în războaie contrare intereselor lor
vitale, precum cel cu Rusia. În măsura în care se simte totuși deranjată de
concurența Chinei, gândirea americană rămâne blocată în modelul contradicției
ideologice dintre comunism și capitalism și continuă să recurgă la strategiile
aplicate URSS în secolul trecut. Atunci, cel puțin, a știut să țină departe
China de Rusia, punându-le în contrapondere pentru a-și consolida propria-i
securitate. Acum le-a împins pe una în brațele alteia, consolidând puterea care
i se opune.
O
PUTERE MILITARĂ INUTILĂ
Noua problemă pe care o pune Americii confruntarea cu
China este aceea a adaptării vechilor ei strategii vizând concursul dintre
puterile hard (puteri dominate de logica militară), care au fost SUA și
Germania sau SUA și Rusia sovietică, la specificul concursului dintre puterile
hard, cum este SUA, și puterile soft (puteri dominate de logica pacifistă),
precum China. Spre deosebire de China, care a accedat la statutul de putere cu
relevanță globală prin propriile forțe și este independentă în raport cu America,
UE este, cel puțin la origine, o creație americană, federalizarea Europei
occidentale sau nord-atlantice fiind concepută nu numai pentru a ridica o
stavilă politico-economico-ideologică în calea puterii hard sovietice, ci și
pentru a emascula vechile națiuni imperiale europene (cu imperiile lor
coloniale), lipsindu-le de puterea armată și punându-le sub comanda
politico-militară a SUA. UE este, la fel cu China, o putere soft, dar o putere
dependentă de SUA și ocupată de SUA; o putere care caută a se emancipa de sub
tutela americană, dar ori de câte ori îi cresc mușchii necesari pentru a rupe
lanțul american, vine chirurgul transatlantic și o castrează. China în schimb
se poate întrece cu SUA ca doi concurenți liberi, de la egal la egal. Într-o
asemenea competiție SUA nu știe decât să acumuleze putere (militară, economică,
politică) pe care să o opună adversarului împingându-l înapoi sau ținându-l pe
loc. În acest scop constituie alianțe și, după caz, îi pedepsește pe cei care
nu vor să i se alăture. Principiul său rezumat de formula „cine nu-i cu noi
este împotriva noastră”, face ca, urmând legea acțiunii și reacțiunii din
fizică, pe măsură ce alianțele cresc, opoziția sancționaților față de ele să
crească. Cu cât o asemenea opoziție externă crește, cu atât este mai necesară
unitatea internă și de aceea, presiunea Washingtonului pentru alinierea fermă a
aliaților la exigențele intereselor americane crește, rigidizând alianța; în
cele din urmă, caracterul excesiv al presiunii determină caracterul regresiv al
eficienței ei, aliații devenind tot mai nervoși și tot mai puțin dispuși a se
supune. Problema principală a capacității de confruntare a SUA cu rivalii săi
strategici din Asia nu vine, însă, de aici. Ea vine din neînțelegerea faptului
că cei din urmă nu cheltuiesc pentru a-și mări puterea cu care să se opună
Americii, ci pentru a finanța parteneriate flexibile la interesele diverșilor
jucători mici răspândiți prin lume, care, profitând de congruența obiectivelor
strategice în cazuri concrete, urmăresc anularea dependenței de SUA și totodată
crearea unor asocieri locale care nu mai lasă spațiu de manevră ofensivelor
americane; asta chiar și atunci când pe teritoriul unor dintre ei se află baze
militare americane. Operațiunile acestora din urmă îndreptate împotriva unor
terți rivali strategici ai SUA, cum ar fi China, sunt blocate prin amenințarea
unei adevărate gherile care stă gata să le sară în spate, nu neapărat cu
pumnale sau puști, ci cu mijloacele rezistenței pasive. Arma nucleară, care,
oricum, s-a dovedit a fi inutilă prin chiar caracterul extraordinar al forței
sale de distrugere, nicidecum nu poate fi folosită împotriva unor asemenea
adversari… pașnici. Confruntarea economică urmează aceeași logică pe care
America nu reușește să și-o însușească, deși cândva ea însăși a fost campioana
comerțului liber. În locul concentrărilor de putere economică regională și de
embargouri menite să sporească securitatea inițiatorului lor prin izolarea
adversarului (izolare care se dovedește tot mai mult a fi autoizolare), se
preferă acum crearea unor rețele de cooperare pe proiect, în care rechinii
economici globali se încurcă și mor în lipsa capacității de a se mai mișca.
Securitatea dinamică pe care noile puteri globale emergente o dezvoltă, se
opune cu succes securității statice de al cărei model de gândire nu se poate
desprinde America.
CE-I
DE FĂCUT? CÂTEVA SUGESTII SISTEMICE
Ce trebuie să învețe SUA din toate aceste observații?
Ce ar trebui să facă pentru a se salva, adică pentru a rămâne relevantă în
proiectarea și funcționarea ordinii postamericane? 1. Primul pas este
eliberarea de sub dominația complexului militar-industrial. Procedând astfel,
nu ar face decât să dea curs avertismentului dat de fostul Președinte
Eisenhower în faimosul său discurs de adio. De atunci și până azi lucrurile au
devenit și mai clare. Reluând și aducând în contextul actual una dintre cele
mai frumoase cugetări ale lui Albert Camus, inclusă într-una din scrisorile
sale adresate unui „prieten german”, le-aș aminti, la rândul meu, „prietenilor
americani”, că „morala împotriva sabiei nu poate face nimic, dar moralei
asociată cu sabia nici o sabie din lume nu îi poate rezista”. Or, SUA nu mai
dispune azi de nici o autoritate morală care s-ar mai putea uni cu sabia sa
pentru a stăpâni lumea. Dimpotrivă, din lumea altădată dominată de ea și,
înaintea ei, de rudele sale europene, s-au ridicat puteri care chiar dacă nu au
săbii la fel de ascuțite ca cele americane, pot oferi un vis propriu de
libertate, securitate și prosperitate care a înlocuit de mult epuizatul „vis
american”. Sabia (inclusiv cea nucleară) nu îi mai este, deci, de nici un folos
Americii. Dimpotrivă, a ajuns să îi împovăreze și mâna și bugetul, și gândirea
și sufletul. 2. Retragerea prezenței americane din țările în care aceasta nu
mai este nici binevenită nici necesară ar fi benefică în primul rând pentru
reducerea cheltuielilor bugetare, economiile masive astfel înregistrate putând
fi îndreptate spre plata datoriei publice și îmbunătățirea sistemului de
ocrotire socială propriu. Ea ar fi, de asemenea, începutul reabilitării
democrației americane prin eliberarea deciziei politice de influența oligarhiei
producătorilor de arme, precum și a refacerii staturii morale a SUA. Singura
alternativă acceptabilă ca sistem de organizare a societății este cea care
include democrația și aristocrația. În Asia, puterile emergente trec de la
tirania (specifică despotismului oriental) la aristocrație. În SUA, derapajul
democrației către oligarhie trebuie oprit și democrația resuscitată. Aceasta
impune demilitarizarea politicii americane. 3. O asemenea reformă trebuie și
poate fi acompaniată cu edificarea unui sistem de securitate colectivă definit
în cadrul unui pact defensiv global care să asocieze puterile hard și pe cele
soft, pe cele consacrate și pe cele emergente, într-un efort instituționalizat
comun menit a garanta ordinea mondială (adică pacea) atât de o manieră statică,
prin menținerea echilibrelor de putere, cât și într-una dinamică, printr-o
intervenție coordonată în vederea stingerii din fașă a focarelor de conflict
locale. America va putea obține acordul pentru un asemenea pact (de altfel
propus implicit și de Rusia cu câțiva ani în urmă) cu atât mai ușor și în
condiții cu atât mai avantajoase cu cât îl va iniția mai repede, înainte ca
puterea sa militară, încă semnificativă, să se epuizeze prea mult și să nu mai
aibă ce oferi în schimb. 4. De asemenea, pentru a reduce nevoia recurgerii la
puterea sa militară, SUA ar trebui să își obțină securitatea energetică deplină
prin efort propriu și din resurse proprii, civilizând și, deci, democratizând
astfel, cealaltă oligarhie și anume cea a din domeniul petrolifer. Combinând
tehnologiile actuale cu resursele sale naturale interne, America poate deveni
independentă de controlul rezervelor de hidrocarburi ale altora și nu ar mai
cheltui atât pentru a ține sub ocupație statele care le dețin. Autosuficiența energetică
a SUA va determina și o scădere a prețului resurselor energetice fosile pe
piața mondială, tranșând, în favoarea sa, concursul cu puterile petro și
gazo-dependente sau aducându-i, cel puțin o remiză. 5. Riscurile la adresa
securității americane nu pot fi reduse prin decuplarea de marile piețe externe
(rusă, chineză, iraniană etc.) și prin tot felul de bariere tarifare și mai
ales netarifare așezate în fața schimburilor cu jucătorii activi pe acele
piețe, ci printr-o reindustrializare stimulată de o dereglementare și
defiscalizare masive, apte a reface atractivitatea Americii pentru investitori
și a redeștepta gustul acestora pentru risc, dar și a raționaliza riscul și a
asigura loialitatea concurenței în condiții de deplină libertate. 6. SUA
trebuie să își curețe universitățile de gunoiul corectitudinii politice, al
dogmatismului globalist, al contestării adevărului (inclusiv cel istoric și
biologic) și al negării firescului, pentru a le reda statutul de temple ale
științei, de garant al gândirii critice, de depozitar al tradițiilor culturale
și de punte între ordinea naturii și ordinea morală. Este vorba și în acest
caz, de anihilarea altei sau altor oligarhii care au metastazat (ideologic și
fizic) aparatul de stat abătându-l de la datoria față de interesul național
american și folosindu-l atât pentru a supune societatea americană exclusiv
intereselor lor de grup și viziunii lor de castă asupra istoriei și naturii,
cât și pentru a declanșa o revoluție culturală mondială care i-a ostilizat
Americii majoritatea celorlalte națiuni. 7. În fine, SUA are a-și revizui și
actualiza politica față de emigrație. Aceasta nu înseamnă ridicarea de ziduri
la frontiere care să oprească noile fluxuri de brațe harnice și minți
inteligente, precum cele care au făcut în trecut America măreață. Împotriva
aspectelor negative ale imigrației trebuie lucrat, pe de o parte, la sursă,
oferind comunităților umane de acolo ajutoare pentru consolidarea securității
sociale și personale la ele acasă, iar pe de altă parte, în comunitățile locale
din interior, prin politici inteligente de integrare socială. ***********
Într-unul din discursurile sale recente, Președintele Joe Biden vorbea despre
faptul că sub comanda sa America și-a reconfirmat rolul de lider al lumii
libere și este în măsură să asigure pacea prin forță. Un buchet de neadevăruri
exprimând dorințe iar nu realități sau posibilități. Pacea nu se mai află pe
nicăieri și mai nimeni nu o caută. Lumea al cărui lider se vrea America nu mai
este liberă și totodată nu mai vrea ca America să îi fie lider. În plus, ea
este tot mai mică în raport cu mulțimea tot mai mare a celorlalte națiuni.
Privind așezarea pe hartă a celor din urmă, observăm cum ele iau forma unei
uriașe guri de dragon care stă să înghită sau a unui laț care stă să
stranguleze tot mai firavul spațiu al civilizației occidentale euro-atlantice.
Dacă SUA dorește ca acest deznodământ să fie evitat, dacă noi, aliații SUA,
dorim ca decesul civilizației noastre să nu aibă loc, trebuie să căutăm o
ordine care să profite tuturor și o pace la care să se ajungă tot prin forță
dar nu prin forța armelor (ori nu numai prin forța armelor), ci prin forța
minții și a caracterului (unite, la nevoie, cu forța armelor).
America, ai grijă că te prăbușești! Și ne
tragi și pe noi după tine! Trezește-te !
Sursa: http://ilazu.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu