O
seară de joi minunată, sub semnul poeziei.
Iată câteva fragmente din prezentarea pe care am
făcut-o celor trei volume de poezie care mi-au fost puse la dispoziție de
autoare (Oglinda timpului, Când au albit copacii, Flori de stea):
Întâlnirea membrilor cenaclului Respiro din această
lună s-a desfășurat joi, 30 ianuarie, de la orele 17.00, la Secția de Arte
,,Deliu Petroiu”. De această dată, protagonista evenimentului a fost
scriitoarea Ana Ghiaur. După promițătorul debut poetic din anul 2014, cu
volumul de poezie ”Oglinda timpului” (editura Eurostampa), scriitoarea a
publicat cartea de proză ”Bunicii”, în 2017, apoi ”Flori de stea” (editura UZPR
- 2020) și ”Când au albit copacii”, în 2024. Poeziile, premiate la diverse
concursuri de creație literară, i-au apărut în antologii de texte sau alte
publicații de profil. Despre tot acest parcurs literar, ne-au oferit analize,
comentarii și evocări invitații serii: scriitoarea Alexandra Dogaru-Aldo, prof.
Lucia Elena Popa, prof. Monica M.
Condan.
Evenimentul, moderat de prof. univ. dr. Viorica
Bălteanu (președinta cenaclului), a fost marcat de o atmosferă caldă și a
reunit prieteni, cititori de poezie și iubitori ai expresivității literare.
Seara s-a încheiat cu o intervenție a autoarei, care
ne-a oferit un desăvârșit recital din volumele proprii de poezie.
LUMEA
LICHIDĂ A ANEI GHIAUR
„Printre caii sălbatici ce sparg aburi de ploaie, /
Pășind prin rouă şi iubire, arzi / Şi curg prin noi văzduhuri în şiroaie.”
(„Amintirea unui vis)
Privite în ansamblu, creațiile poetice cuprinse în
cele trei volume zămislesc o lume lichidă, ușor postdiluviană, în care se
întrețes nostalgia pentru raiul pierdut, inefabilul iubirii omenești fugitive,
imposibil de eternizat, accente de revoltă socială, durerea nevindecată a
vlăstarelor neamului său ucise de timpuriu în numele unor rațiuni absurde,
măreția Creației divine reverberată de Natura îmbrăcată în veșmintele
anotimpurilor...
Lumea poetei Ana Ghiaur este una heraclitiană, o
demonstrație poetică a afirmației PANTA REI – totul este supus schimbării,
stabilitatea este iluzorie, totul este într-un flux, într-o curgere. În poezia
sa, totul este încă impregnat de apă, ca după potop, lumea se poate reconfigura
conform viselor din oglinda timpului, întrucât apa are memorie, este purtătoare
de informație, este leagănul vieții.
Răspunsul implacabil al oglinzii pentru cel care o
întreabă este „Eu sunt tu însuți”. Dar oglinda Anei Ghiaur nu este acel „obiect
definitor al civilizației, rigid și geometric” (Gaston Bachelard), ci o
suprafață fluidă, în care obiectul reflectat este în continuă mișcare și
devenire – regresie sau progresie pe axa timpului.
Privind în „Oglinda timpului”, în poezia care dă
titlul volumului, poeta caută prezențele binefăcătoare din viața sa, dar nu mai
regăsește niciuna, pentru că timpul macină implacabil tot ce întâlnește în
cale. În ultima strofă, de o mare tensiune poetică, timpul însuși este
anihilat, iar cea care caută și întreabă se întâlnește cu Eternitatea, cu Cel
ce este „calea, adevărul și viața”, garant al perpetuului nou început și al
șansei de mântuire.
„Într-un
târziu,
A
apărut în oglindă
Un
copilaş.
Când
m-a văzut,
A
trecut prin ea
Şi
oglinda s-a spart.
M-am
aplecat să iau un ciob.
Am
zărit atunci
Lucind
in el,
O
lacrimă.”
ALDO ALDO
