Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 6 februarie 2025

 

Nicolae Balaşa - Despre Omul - corcitură de context și un bob zăbavă

 

Despre Omul - corcitură de context și un bob zăbavă

Dr. Nicolae Balaşa

05 Februarie 2025

 

Domnule, să fii aci, pe fața pământului, și să nu știi cine știe ce despre tine, mi se pare cea mai mare dramă a omului, o dramă ce se rostogolește din momentul în care el, omul, a avut minima conștiință de sine, de natură și de semeni. Mult de atunci! Dezbateri pe această temă, ca de altfel și îndemnuri la cunoaștere, au existat și încă vor mai fi, câtă vreme nemulțumirea, dar și sentimentul de lipsă va persista. Din ansamblul creionat mental de fiecare individ în parte, ansamblu raportat, de obicei, la nevăzut, și minusul, și frustrarea! Dar nu despre ele vreau să vorbesc! Într-o carte anterioară, „Cu moartea la dărac”, le-am luat în vârful condeiului, mi-am răcorit sufletul și, zic eu, am învățat să mor. Mă rog, chiar dacă nu miști un deget, tot mori, probabil, și fără să suferi, ca prostul, și fără frământări, câtă vreme întrebarea „unde ești când nu mai ești?”, devine goală de conținut. Mda, unde suntem când nu suntem?! I-auzi, unde? Niciunde!  Mai ales atunci când minciuna spusă de noi semenilor, ne șterge din această lume. Repet, ne șterge! Evident, la un asemenea radicalism, omul dispare și, desigur, nici nu mai devine. Simplu, nu are de unde! Cu toate acestea, viața ne pune în față contrariul. Cu capul în nori sau cu el căzut între umeri, cu nasul pe sus sau cu el în mizeria vremurilor, (jeguri ordinare, mâzgă sau te miri ce altceva), râme sau limbrici peltici, ne mișcăm pe fața pământului. La general vorbind, oameni, din omul decăzut cândva, în primordii! Fie! Ca o paranteză, decât cine știe ce demnitate publică, viperă ce împroșcă, peste tot, otravă, mai bine omul, moluscă amorțită!

 

Revenind la prezența mea și a altora în lume, desigur ca oameni, nu avem cum sta pe gânduri fie și doar pentru faptul că respirăm aerul planetei și ne folosim de timpul și de spațiul pus gratis la dispoziție. V-ați putea imagina cum am fi dacă nu am avea unde să ne putem mișca? …Alții mai norocoși profită și de protecția stăpânirii, de… etc. Prin urmare, unde suntem când nu suntem? Cei de sub palma cuiva, cu umbra asigurată, ce să zic?! Chiar dacă răspunsul ar fi cu nuanță, la o simplă căutare, ei se regăsesc repede, că doar nu se mută așa, după cum îi taie mintea, că i-ar bate soarele în cap, ci la comandă, dintr-un pat în altul, iar periodic, dacă nu s-au ofilit, la un alt stăpân, cam cu aceleași apucături. Când le-a trecut deja timpul, înghit în sec pe marginea șantului, în drumul lor spre nicăieri. E și ăsta un fel de a fi!

 

Fără a generaliza, dincolo de glumă și ironiile ce, uneori, fie ne descrețesc frunțile, fie ne fac să tremurăm, piftie, pentru a ne regăsi, ne întoarcem pe poteca pe care am fost. Am fost?! Mă rog, să zicem! Într-o astfel de situație, metaforic vorbind, mergem înainte, călătorind înapoi, spre noi, cei din începuturi. Revenim în locurile în care ne-am lăsat parte din suflet. În alte situații, când în urma ta niciun semn, cât să fii la fel ca ceilalți, în bârfa cea de toate zilele, ne îndreptăm spre zonele în care, cam tot timpul, ne-am uitat un oarecare obiect din dotare. Despre săritul pârleazului, din spatele curții sau săritul pe fereastră, nu mai amintesc. Nu de alta, dar pârleazurile au dispărut odată cu gardurile, sub povara putregaiului, iar ferestrele și-au schimbat menirea. Cine mai are răbdare să privească pe ochiul de geam, din spatele perdelelor, la vreo domniță, care, cu sânișorii la vedere, își trage chiloțeii tanga pe șolduri? Astăzi, pierdere de vreme! Omul modern, cu putere și cu dare de mână, indiferent de vârstă, plesnit de un fel de infantilism continuu, se pupă în văzul lumii și la fel stă călare unul peste altul, într-un fel de hormonizare, cât să știe poporul că el poate. …Însă vorba uneia de pe la televizor: „totul e să știi să stai capră, rentabil, cu profit garantat”, altfel plătești taxe de-aiurea. Profesioniștii, analiști contemporani curentului, după observații și analize nu glumă, au dat vina pe o posibilă combinație doctrinară. Povestea cu rentabilitatea cică ar veni din liberalismul clasic, de la capitalismul care, de când lumea, s-a temut de faliment, ca satana de tămâie, pe când povestea cu statul în poziți clasice sau în fel și chip, la vedere, și-ar găsi rădăcinile în socialismul societăților socialiste multilateral dezvoltate (SSS, despre care presupun că ați mai auzit, la care s-a mai adăugat MD, adică merite și demnitate întru' „p'retenie”, cât să nu fie rău și să fie bine!). Domnule, ce să zic, lumea evoluează! Vorba maestrului: „te poți pune de-a contra progresului?” Românul de rând o spune mai simplu, dar tot aia e! Așa oameni, așa vremuri, însă dacă sunt sincer cu mine, cei de astăzi, la fel ca și ceilalți, din alte timpuri. Cum prind cheag și o idee de putere, în delirul lor, se și văd partea diabolică a familiei Borgia, reîntrupată. Din această halucinantă poziție, profită, urzesc, otrăvesc, scuipă, ucid…

 

La vedere însă, ferchezuită, doar masca angelic afișată, a lui, a ei, a făcătorilor „de minuni”. „Noi suntem demnitari, domnule, îți dai seama?!” – mi-a fost dat să aud într-un anume context în care am simțit cum îmi crapă obrazul de rușine. Am privit cumva ca într-un hău, fără a schița vreun gest. În fața mea, omul stâlcit în propria-i facere. Comportament bipolar, în plină patologie. Trist! Asupra unui astfel de cult al personalității, fals, cum altfel?! pe care nu credeam că îl voi mai întâlni, vom reveni.

 

Ce nu m-a lăsat atunci aruncat în angoasa momentului, ține de faptul că nu tot omul tinde de-aiurea să fie fără a fi. De cele mai multe ori, fără a ști măcar ce înseamnă a fi?! La o astfel de nedumerire, unii din cei cu „sufletul alături mie” ar spune că profit de faptul că aș ști carte o idee mai mult decât necesarul pentru a chiorî un șoarece. Nu mă deranjează, ba chiar mă onorează, dacă raportez cele aflate de mine, la cunoașterea omenirii din toate timpurile. Pe de altă parte, vorba genialului Petre Țuțea „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului, față de un laureat al premiului Nobel ateu, baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor”.  Din acest citat, și ideea de bun simț în a te raporta la facere și la a fi, mai ales când nu exiști.

 

Și ca să închei așteptând înjurăturile de rigoare, am să reamintesc tot câteva vorbe de duh ale celui ce a fost numit „Socrate” pentru români:  „La început mă anchetau grade mici. Acum au ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am răspuns: domnule colonel, eu, la Restaurantul scriitorilor, întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de vorbă. Dar decât să vă spună ei, mai bine vă spun eu cine sunt: sunt român, naționalist, creștin, orthodox și militarist” (povestea cu militarismul, mie, personal, nu mi se potrivește. Ador ideea de pace până în măduva oaselor, până dincolo de puterea mea de a fi!). „Părerea mea este următoarea: să ne înmulțim ca sardelele (…) Visul meu e că fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap. Comuniștii au întemnițat geniile și oamenii de valoare fiindcă, neputându-se ridica la înălțimea lor, nici nu îi puteau înțelege. Mândria și frica le-a întunecat mințile într-un asemenea stadiu, încât pe mulți i-a coborât dincolo de nivelul unui animal, aducându-i în starea de demonizați. Comuniștii dacă auzeau un om deștept vorbind, nu puteau să meargă dincolo de vorbe și nici nu puteau citi printre rânduri. Ideologia lor mergea până la gardul pe care era reprezentat soarele ca semn al socialismului. Nu degeaba Păstorel Teodoreanu i-a ironizat astfel: «Votați soarele/ Nu credeam s-ajung vreodată/ C-am să fiu în stare/ Ca făcând pipi pe garduri/ Să o fac direct în …soare»”.

 

Hai, înjurați, că de-aia a fost lăsată înjurătura! Înjurați cât se mai poate, însă, spun eu, un bob zăbavă nu strică!

 

Adaptare grafică – I.M.

Antoniu-Cătălin Păştin - Teologia morală a spriritualităților (1)

 

Teologia morală a spriritualităților (1)

Dr. Antoniu-Cătălin Păştin

05 Februarie 2025

 

Studiu comparat - Noțiuni și trăsături specifice moralei creștine ortodoxe

 

 Teologia morală ortodoxă creştină îşi are esenţa în faţa concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o viaţă trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu, privind pe om şi mântuirea lui. Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales să transfigureze interior fiinţa umană. Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite de fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în mod diferenţiat şi nuanţat. În plus sunt învăţături care nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure; deci, în înţelegerea lor trebuie înainte să avem credinţa, deschiderea omului pentru adevărul dumnezeiesc. Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire.

 

Deci: Trăirea şi Aplicarea învăţăturii creştine în viaţa omului constituie domeniul Teologiei Morale Creştine.

 

Creştinismul este viaţa în Hristos şi cu ajutorul lui Morala are în vedere să facă inteligibile aceste adevăruri în însăşi viaţa creştinului. Viaţa creştinului este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui Hristos. Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui Hristos în propria mea viaţă. Urmarea lui Hristos proprie spiritualităţii occidentale, implică o conformare a omului cu adevărul lui Hristos.

 

În ortodoxie trăirea implică o străbatere a omului de către adevărul de credinţă; deci nu o simplă conformare. Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine trebuie să fie : trăirea adevărului care duce la mântuire.

 

Noţiunea de mântuire comportă două sensuri: obiectiv şi subiectiv

 

Prin sens obiectiv înţelegem tot ce a făcut Hristos de la întrupare până la înălţare, punctul culminant constituindu-l: Jertfa şi Învierea lui Hristos. Dar, ceea ce a făcut Hristos pentru noi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii, trebuie să ne însuşim fiecare în parte, ca mădulare ale Bisericii.

 

Mântuirea subiectivă constituie însuşirea personală a roadelor mântuirii subiective, iar aceasta se realizează prin har, credinţă şi fapte bune. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

 

Morala Creştină are ca obiectiv: să ne arate cum ne putem însuşi mântuirea în sens concret, căci mântuirea personală este o chestiune de viaţă trăită, în adevăr întrupat în fapte. De aici, dinamismul care trebuie să caracterizeze morala ca disciplină teologică.

 

Faptele sunt legate de credinţă, sunt determinate de ea şi ele îşi primesc valoarea după credinţa care a stat la baza lor, deoarece: nu orice faptă mântuieşte, ci aceea care este izvorâtă din credinţa lucrătoare prin iubire. Credinţa fără fapte este moartă (Iacob II, 17).

 

De aici necesitatea moralei ca disciplină teologică pentru a ne înfăţişa în chip sistematic viaţa: în şi cu Hristos pentru ca să trăim potrivit voii sale şi să dobândim mântuirea. Deci Morala Creştină vizează o viaţă morală trăită după voia lui Dumnezeu.

 

În domeniul moralei intră numai faptele omeneşti conştiente şi libere. Instinctele, actele făcute din frică sau constrângere nu intră în domeniul Moralei. Morala creştină urmăreşte şi îndrumă viaţa omului după voia lui Dumnezeu, făcută cunoscută oamenilor pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, Moralei Creştine îi este specifică relaţia omului cu Dumnezeu, în care se înrădăcinează şi din care îşi trage valoarea însăşi relaţia omului cu semenii şi cu societatea.

 

Revelaţia este descoperirea unui lucru ascuns, de către Dumnezeu. Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a fiinţei şi a planurilor Sale. Ea se dă fiinţelor raţionale prin ieşirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată pentru a se face cunoscut oamenilor. Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al descoperitorului, cât şi din punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să se descopere din iubire faţă de oameni, iar celălalt este creat să primească revelaţia.

 

Revelaţia s-a dat pe trei căi:

 

- pe cale naturală

- pe calea credinţei

- prin descoperirea slavei lui Dumnezeu

Revelaţia mai poate fi publică sau-particulară. A existat o dezvoltare a revelaţiei dumnezeieşti care s-a încheiat găsindu-şi expresia ultimă în Persoana Mântuitorului care este Revelaţia Însăşi, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. O nouă revelaţie nu mai este posibilă. Neoprotestanţii consideră că revelaţia nu s-a încheiat, însă nimeni nu mai poate depăşi revelaţia care ne-a fost dată pentru totdeauna de Mântuitorul Hristos.

 

Primul izvor al revelaţiei este Sfânta Scriptură, cartea veşnică şi document unic ce exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om, deşi este ca un mozaic, din 66 de cărţi canonice scrise de aproape 40 de autori diferiţi, ea păstrează o tainică unitate care face din ea o carte istorică, a viziunilor, a omului şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, este Cartea Cărţilor. Unitatea ei este dată de puterea şi lucrarea Sfântului Duh.

 

Prin urmare, Morala Creştină este disciplina teologică care pe terenul Revelaţiei divine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi propovăduită de Biserică, fixează normele şi principiile după care omul trebuie să-şi conducă viaţa în scopul dobândirii asemănării cu Dumnezeu

 

Tradiţia este acţiunea de a transmite, de a preda din mână în mână sau din gură în gură o învăţătură de credinţă şi, pe de altă parte, reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles ca datini, obiceiuri ori învăţătură morală.

 

Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască poate avea o sferă mai extinsă dacă se cuprinde în ea însăşi Scriptura care a circulat la început pe cale orală. Se obişnuieşte ca prin Tradiţie să se înţeleagă exclusiv adevărul revelat transmis de Biserică pe cale orală după moartea ultimului Apostol. Sfânta Tradiţie este al doilea izvor al Moralei Creştine. De aceea, Morala Creştină nu se reduce la simpla sumă de cunoştinţe disparate, ci este o expunere sistematică a principiilor şi normelor după care omul trebuie să-şi orânduiască existenţa.

 

Toate aceste principii şi norme sunt luate din Revelaţia divină, iar cu ajutorul raţiunii ea le explică. Mintea i-a fost dată omului pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu precum şi pentru a o traduce în faptă. Deci, Morala Creştionă urmează un scop supra-natural şi anume: mântuirea, iar scopul secundar: îl formează însăşi dreapta vieţuire după voia lui Dumnezeu.

 

Morala Creştină, cuprinde adevăruri cu un conţinut precis şi unitar. Suma acestora o constituie însăşi voinţa lui Dumnezeu cunoscută de om pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, cel ce dă legi în Morala Creştină este însuşi Dumnezeu spre care trebuie să se îndrepte omul pentru a realiza binele. Dumnezeu descoperă voia Sa, dar oferă omului mijloace pentru a atinge ţinta aceasta care este mântuirea. Prin urmare, Morala Creştină îşi întemeiază întregul conţinut pe autoritatea divină.

 

Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu date nouă pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a le înfăptui în vederea comuniunii cu Dumnezeu. Deci, Morala Creştină cuprinde principii şi adevăruri pe care credinciosul nu le-ar putea cunoaşte prin propriile lui forţe. Morala Creştină nu urmăreşte o simplă influenţare externă a omului, ci caută fapta omului şi o valorifică prin însăşi rădăcina ei. Aceasta se explică prin cuvintele: „Rămâneţi în Unire...” (In.XIV, 5; XIV, 1-5). Deci, Hristos se află în centrul Moralei Creştine şi prin aceasta stă relaţia Om-Dumnezeu care trebuie să întemeieze şi să dea valoare unor stări şi acţiuni. Morala Creştină este o disciplină teologică pentru că în centrul ei este relaţia omului cu Dumnezeu.

Lucian Ciuchiță - Guță de la Educație

 

Guță de la Educație

Lucian Ciuchiță, Scriitor și scenarist

05 Februarie 2025

 

Recent, am publicat un articol care semnala o decizie ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești: numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate, ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra ceea ce înseamnă actul educațional.

 

Educația nu este și nu ar trebui să devină un laborator de experimente psiho-sociale. Școlile nu sunt clinici, iar elevii nu sunt cobai. Reforma educației nu poate fi înfăptuită prin sesiuni de terapie de grup sau prin analiza unor studii de caz elaborate în turnuri de fildeș academice. Ea necesită, mai presus de orice, o abordare solidă, coerentă, susținută de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, respectă tradiția și au curajul de a inova fără a distruge rădăcinile culturale. Ce ni se oferă în schimb? O figură fabricată în laboratoarele PR-ului modern, mai degrabă actor pe scena discursului public decât un academician veritabil. Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației nu este doar o eroare de evaluare; este simbolul capitulării în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate.

 

Această decizie marchează o ruptură periculoasă de la valorile fundamentale care ar trebui să guverneze învățământul românesc. În locul unei educații care să formeze caractere puternice și minți capabile să gândească critic, riscăm să asistăm la transformarea școlilor în spații sterile, unde elevii sunt supuși unor experimente ideologice lipsite de substanță. Nu ne rămâne decât să privim neputincioși cum se îngustează orizonturile intelectuale ale generațiilor viitoare.

 

Îngrijorarea mea a devenit și mai profundă în momentul în care am observat eliminarea unor materii esențiale, precum istoria și geografia, din programa de liceu. Această decizie nu este doar o gafă administrativă, ci un act deliberat care subminează identitatea națională și memoria colectivă. Fără istorie, un popor devine un vas plutitor, lipsit de direcție și ancorare.

 

Diminuarea studiului istoriei, însoțită de marginalizarea geografiei și eliminarea limbii latine din programa școlară preuniversitară, constituie unul dintre punctele nevralgice ale actualei agende a Ministerului Educației. Această reformă controversată, susținută de ministrul Daniel David, pare mai degrabă o încercare metodică de a clătina fundamentele identitare ale viitorului național decât un simplu demers educațional.

 

Președintele Academiei Române, în calitate de voce autorizată a celui mai înalt for cultural și științific al țării, și-a exprimat ferm dezacordul față de acest proces, pe care îl califică drept un atac frontal asupra esenței românismului, producând deznaționalizare și subculturalizare. Nu este vorba doar despre restructurarea unui curriculum, ci despre amputarea deliberată a memoriei colective și a capacității tinerilor de a înțelege propria apartenență culturală.  Istoria, odinioară coloana vertebrală a învățământului umanist, este acum fragmentată și dispersată într-o sumă de „istorii” marginale - povești despre popoare și populații izolate, despre comunism, holocaust sau minorități. Ceea ce odinioară era un tablou vast și coerent al devenirii umane a fost dezmembrat în bucăți disparate, incapabile să ofere elevilor o viziune de ansamblu.

 

Academicianul Ioan Aurel Pop avertizează asupra scopului ascuns al acestei reforme: „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă”. Astfel, procesul educațional nu mai formează cetățeni liberi, capabili de gândire critică, ci indivizi docili, programați să răspundă conform unor șabloane ideologice impuse.

 

În acest context alarmant, întrebarea care plutește neliniștitor în aer este următoarea: ce se află cu adevărat în spatele acestor reforme succesive și eșuate? Se pare că ministrul David visează nu doar la o reconfigurare curriculară, ci la un viitor în care creierul elevilor va deveni, metaforic sau nu, un cip docil al unui sistem de control globalizat. Națiunea poate supraviețui multor amenințări, dar nu poate rezista uitării de sine. Ignoranța față de propria istorie este preludiul dispariției identitare. Această aversiune față de elementele fundamentale ale culturii noastre nu pare a fi întâmplătoare. Latinitatea, pilonul civilizației occidentale și al limbii noastre, este văzută cu dispreț de către cei care pretind că sunt liderii unei noi paradigme educaționale.

 

Este greu să nu observăm că această aversiune provine dintr-o ignoranță crasă, o formă de analfabetism mascat sub mantia unei false erudiții. Exemplele sunt evidente, iar Facultatea de Psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, devine un simbol al unei aroganțe nejustificate și al unor criterii fabricate. De ce îi stârnește ministrului David o asemenea aversiune față de latină? Să fie doar o simplă ignoranță lingvistică sau, poate, o răzbunare personală împotriva limbii care a clădit temeliile culturii europene?

 

Iată un exemplu elocvent: pe sigla Facultății de Psihologie din Cluj, care se pretinde de renume mondial tronează o expresie latinească de-a dreptul aiuritoare: „Melius est siti moriri quam mediocritati poculum libere”. Traducerea ar fi ceva de genul: „Este mai bine să mori de sete decât să bei o ceașcă liber de mediocritate”. Aferim! O invenție lingvistică demnă de antologiile absurdului.

 

Să fie aceasta latina de baltă - acel amestec grotesc care insultă nu doar limba clasică, ci și logica elementară? Nici măcar latina vulgară, folosită de legionarii romani în marșurile lor prin imperiu, nu ar fi meritat un asemenea tratament. În mod ironic, expresia pare mai degrabă o relicvă a unui experiment eșuat de Google Translate decât o maximă demnă de o instituție academică.

 

Poate autorul inscripției voia să citeze, cu un strop de erudiție autentică, ceva cu greutate. Expresia latină „Melius est enim mori quam male vivere” se găsește în „Cartea Înțelepciunii lui Sirah” (cunoscută și sub numele de Ecleziasticul), capitolul 41, versetul 2, și se traduce astfel: „Căci mai bine este să mori decât să trăiești rău”. Această formulare subliniază ideea că moartea este preferabilă unei vieți trăite în suferință sau dezonoare.

 

În loc de o perla sapiențială, ne-am ales cu o băltoacă semantică unde nici limba latină, nici bunul simț nu reușesc să înoate.

 

Oare această mutilare lingvistică nu simbolizează perfect însăși „reforma” domnului David? O reformă care pare să dezbrace educația de noblețe și să îmbrace tinerii într-o mediocritate impusă - fără trecut, fără rădăcini, și, aparent, fără pic de respect pentru limba care a modelat civilizația noastră.

 

Numirea lui David în fruntea Ministerului Educației este echivalentul desemnării unui agronom să le predea astronomie elevilor. Cum ar putea cineva care cunoaște doar brazda pământului să le vorbească tinerilor despre stele, galaxii și infinit?

 

Această alegere absurdă nu este doar o simplă nepotrivire profesională, ci o insultă adusă însăși ideii de educație. În loc să cultivăm mințile tinere cu lumină și cunoaștere, le aruncăm în întunericul unor experimente administrative sterile. Ministerul ar trebui să fie templul învățării, nu laboratorul unor reforme eșuate conduse de cineva care confundă cerul cu ogorul.

 

În mâinile lui David, educația riscă să devină un câmp sterp, unde sămânța adevărului nu mai găsește sol fertil. În loc să ridicăm privirile către idealuri înalte, suntem condamnați să privim în jos, spre brazdele mediocrității cultivate cu încăpățânare de cei ce nu înțeleg că educația este menită să nască visători, nu prizonieri ai conformismului.

 

Această mascaradă continuă zilnic, susținută de un sistem care își apără cu tenacitate propriii protejați, indiferent de gafele acestora. Este de-a dreptul amuzant cum fiecare greșeală devine o oportunitate de a-l promova pe cel ce ar trebui să fie responsabil pentru distrugerea identității și memoriei acestui neam.

 

Dacă aceasta este direcția pe care ne-o oferă actualul sistem de educație, atunci avem toate motivele să ne îngrijorăm. Când școala nu mai este sanctuarul cunoașterii, ci devine un spațiu al confuziei și al experimentelor sterile, viitorul nostru colectiv este pus în pericol. Educația trebuie să fie un bastion al valorilor, nu un teren de joacă pentru ideologii și ambiții fără substanță. Și, mai presus de toate, trebuie să ne amintim că adevărata reformă începe cu respectul pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce am fost.

 

Aranjament grafic – I.M.

 

 

 

-----------------------------------

Sursa - https://www.facebook.com/lucien.lancelot.5

Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale. Eseu (22)

 

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale. Eseu (22)

Prof. univ. dr. Corvin Lupu 

05 Februarie 2025

 

Organizarea mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului sovietic (2)

 

După 23 august 1944, Horia Sima și unii dintre camarazii săi au fost eliberaţi din lagărele de concentrare din Germania, în scopul antrenării lor în lupta împotriva noilor autorităţi din România, în încercarea de a schimba cursul politic al țării şi, implicit, de a lupta împotriva armatelor sovieto-române. Demersul era unul lipsit de orizont, dat fiind uriaşul decalaj de resurse umane şi materiale dintre cele două forţe opuse. Pentru organizarea acestei lupte a fost înfiinţat Guvernul Naţional Român, cu sediul la Viena. Componenţa a fost cea agreată de conducerea Germaniei. Principalii lideri ai primei formule a guvernului au fost Valer Pop, prim-ministru, Horia Sima, vicepremier, generalul Corneliu Dragalina, ministru de Război şi Mihail Manoilescu, ministrul Economiei. Unii legionari şi alți patrioţi români nesupuşi sovieticilor s-au împotrivit componenței guvernului şi ideii constituirii unui guvern, propunând constituirea unui Comitet Naţional de Eliberare a României. Acest grup era format din legionarii Constantin Papanace, Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter, la care se adăugau fostul ambasador al României la Berlin, Ion Gheorghe şi mitropolitul Visarion Puiu. După frământări, s-a reconfigurat componenţa guvernului: Horia Sima-preşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihail Sturdza-ministru de Externe, Vasile Iaşinschi-ministru de Interne şi al Muncii, general Platon Chirnoagă-ministru de Război, Corneliu Georgescu-ministru de Finanţe, Grigore Manoilescu-ministru al Propagandei, Vladimir Cristi-ministru al Cultelor, Ion Sângiorgiu-ministru al Educaţiei Naţionale şi Mitropolitul Visarion Puiu-şef spiritual al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa de Vest.

 

Rezistenţa împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului din România aservit Moscovei s-a bazat în cea mai mare măsură pe activitatea germană de paraşutare de agenţi, de armament, de muniţii, de medicamente, de haine, de pături, de explozibili, de aparate de radioemisie, coduri, cifruri, acte false, bani etc. De la începutul operaţiunii de paraşutare, generalul Schellenberg a renunțat la implicarea germanilor în aceste misiuni și a cerut ca etnicii germani din România să nu fie folosiţi ca agenţi, pentru ca minoritatea germană să nu fie nevoită să suporte consecinţele acţiunilor. Grupul Etnic German avea doar misiunea de a-i mobiliza şi organiza pe legionari pentru această luptă de rezistenţă. Totuşi, în rezistenţa antisovietică şi împotriva guvernelor aservite puterii de ocupaţie au activat numeroşi etnici germani, care s-au înrolat din convingere, din idealul pentru care au pornit inițial la război, din patriotism german. Grija excesivă a lui Schellenberg de a-i menaja pe etnicii germani nu a descurajat lupta saşilor şi şvabilor împotriva sovieticilor. La Viena a funcţionat comandamentul care coordona forţele progermane pregătite să acţioneze în România. În jurul Vienei au fost organizate mai multe şcoli în care erau instruiţi agenţii care urmau să acţioneze în România. Şcoala de la Stockerau făcea o pregătire generală a luptătorilor. În şcoala de la Breitenfurth au fost pregătite opt echipe compuse din legionari care au fost paraşutaţi în România până la sfârşitul anului 1944.  Şcoala de la Korneuburg pregătea agenţii specializaţi în lupta de gherilă, iar cea de la Wiener-Neustadt pregătea agenţi specializaţi în sabotaje feroviare.

 

În vederea organizării şi consolidării rezistenţei împotriva regimului sovieto-regal, a fost proiectată crearea unui comandament al serviciului de informaţii legionar. Pentru aceasta, în septembrie 1944, a fost desemnat Vasile Iaşinschi, fost ministru al Muncii în guvernul Antonescu-Sima, format în septembrie 1940. Pentru îndeplinirea misiunii, el a fost trimis la Târgu Mureş. El trebuia să sondeze starea de spirit a militarilor şi civililor, să determine opinia publică să treacă de partea guvernului românesc din exil, să elibereze legionarii întemniţaţi la Aiud, să determine cât mai mulţi intelectuali să se retragă către vestul Europei.

 

De asemenea, în noaptea de 6/7 noiembrie 1944, au fost pregătiți pentru a fi paraşutaţi în România Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al Gărzii de Fier, Viorel Boborodea, fost şef al legionarilor din Deva, Nistor Chioreanu, şeful legionarilor din Ardealul de Sud, Constantin Stoicănescu, şeful legionarilor din Banat, Ilie Colhon, şeful legionarilor din judeţul Alba. Din cauza tirurilor artileriei antiaeriene sovietice, grupul a fost paraşutat în Ungaria, de unde a pătruns apoi în România, pe cale terestră. Andreas Schmidt, Constantin Stoicănescu şi Nicolae Petraşcu au plecat către Bucureşti, pentru a reorganiza Mişcarea Legionară, destructurată după rebeliunea din ianuarie 1941, după fuga în Germania a principalilor ei conducători și după represiunea antonesciană.

 

În noiembrie 1944, au fost paraşutaţi de germani, în Munţii Făgăraş, în apropiere de Vârful Negoiu, opt agenţi şi logistică, cu diferite misiuni. În lunile noiembrie şi decembrie 1944, au avut loc şi alte paraşutări de agenţi, în diverse puncte din zone apropiate Carpaţilor Meridionali, din Banat până în Munţii Făgăraş şi în Munţii Apuseni. De asemenea, au fost efectuate paraşutări pe Muntele Rotunda (Bistriţa), în Munții Cernei, în Dobrogea, în Ţara Bârsei,  în Bucovina, la Galaţi şi în alte locuri. Germanii au paraşutat în România şi etnici maghiari, în acelaşi scop al organizării unei rezistenţe împotriva regimului sovieto-român de la Bucureşti. În noaptea de 9/10 decembrie 1944, au fost paraşutaţi cinci agenţi de naţionalităţi necunoscute şi cu misiuni necunoscute, pentru prinderea cărora au fost mobilizate efective constând în nu mai puţin de 3.778 oameni. Agenţii paraşutaţi nu au fost prinşi. Este probabil că ei au putut să scape după decembrie 1945, când a intervenit acordul între Partidul Comunist şi Mişcarea Legionară. După spusele lui Horia Sima, ultimul transport de oameni şi materiale paraşutat în România din iniţiativa Guvernului Naţional Român de la Viena, a avut loc la sfârşitul lunii martie 1945, când au fost trimişi 20 de agenţi, printre care dr. Iosif Dumitru, desemnat de Horia Sima ca adjunct al lui Nicolae Petraşcu, împreună cu sume mari de bani, cu valută, monede de aur şi mari cantităţi de armament. Avionul a decolat din Austria, de pe aeroportul din Wells şi s-a prăbuşit pe versantul argeşean al Munţilor Făgăraş, lovit de un tir antiaerian. Cei mai mulţi dintre pasageri au murit. Lista paraşutărilor din perioada octombrie 1944-martie 1945 este lungă.

 

Guvernul Naţional Român de la Viena a organizat Armata Naţională de Eliberare, structură care-i includea pe toţi cei care mai erau dispuşi să lupte împotriva înaintării sovietice în centrul Europei. Comandantul acestui corp de armată a fost plănuit a fi generalul Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei 4 române, care căzuse prizonier la germani, cu toate efectivele sale, în cursul luptelor pentru forţarea râului Tisa.

 

În noiembrie 1944, cu sprijinul lui Heinrich Himmler, s-a creat „Waffen SS-Grenadier Regiment Nr. 1”, care a fost prima dintre unităţile care au compus „Waffen-Grenadier Division der SS (Rumänische Nr. 1)”. Până la sfârşitul războiului, se va înfiinţa şi al doilea regiment şi se va începe constituirea unui al treilea, care nu s-a mai realizat. Voluntarii au fost adunaţi în tabăra de la Döllersheim (Austria). În martie 1945, Regimentul 1 a fost trimis să lupte în Pomerania, pentru a încerca, alături de alte trupe germane, să oprească înaintarea Armatei Roşii. În acele lupte a fost complet distrus. În ultimele luni de război, luptătorii care fuseseră iniţial pregătiţi să facă parte din Armata Naţională de Eliberare au fost antrenaţi pentru a fi paraşutaţi în România. Horia Sima a reproşat germanilor faptul că mulţi legionari nu au fost eliberaţi din lagărele germane, astfel că Armata Naţională de Eliberare a fost privată de luptători devotaţi, pregătiţi, patrioţi şi anti-bolşevici convinşi. În cele din urmă, Armata de Eliberare Naţională s-a dovedit a fi o iluzie amară. Unii luptători au murit, alţii au fost capturaţi de sovietici, iar alţii s-au predat americanilor, care i-au predat englezilor, rămânând în lagăre până în anul 1946, după care s-au împrăştiat în întreaga lume. În lagăre, serviciile secrete occidentale i-au recrutat pe toţi cei care erau potriviţi pentru munca informativă sau pentru activitatea terorist-diversionistă. Din mari patrioți români, acești numeroși legionari au ajuns să eșueze în calitate de agenți ai unor servicii secrete străine, care doreau să lupte împotriva României Populare. Și acești patrioți legionari, din necunoaștere, ca și luptătorii din Mișcarea de Rezistență din România, credeau că pot schimba regimul din România prin luptă, ceea ce în realitatea geopolitică de atunci era imposibil și s-a dovedit că a fost imposibil.

 

Atât guvernul de la Viena, cât şi armata sa, au fost proiecte care nu mai erau în măsură să influenţeze cursul evenimentelor politico-militare din Europa Centrală. Soarta războiului era tranşată în favoarea Uniunii Sovietice. 500 de divizii sovietice înaintau spre Apus, fiind imposibil de oprit.

 

Guvernele regale române, conduse de generalul Sănătescu, generalul Rădescu și Petru Groza i-au catalogat pe membri guvernului şi ai armatei naţionale cu sediul la Viena drept „trădători”. Etichetarea este cel puţin discutabilă. Românii care au susţinut lupta alături de Germania, au văzut viitorul ţării în parteneriat cu această putere, în nici un caz alături de bolşevici. Ei nu au fost trădători, cum, mai târziu, nici românii care au înţeles rolul dominant al Uniunii Sovietice în estul şi centrul Europei şi au acţionat, o vreme, alături de ei, nu pot fi acuzaţi de a fi fost trădători. Fiecare dintre grupări a văzut viitorul şi progresul României în feluri diferite.

 

Este regretabil că astăzi, la ora scrierii acestor rânduri, după 80 de ani de la acele evenimente, regimul iudeo-euro-atlantic din România îi consideră tot vinovați și „trădători” și împotriva lor și a memoriei lor s-au emis acte normative. Prin Legea 217/2015, toate sentințele pronunțate împotriva luptătorilor anticomuniști din perioada 1944-1964, de „Tribunalul poporului” și numeroase alte instanțe civile și militare sunt valabile și obligatoriu de respectat.

 

Trădarea, ca act în sine, s-a produs la 23 august 1944, când a fost arestat, fără un temei legal, conducătorul statului român, care a fost ulterior predat inamicilor ţării şi apoi împuşcat. Desigur, regele şi comuniştii, care au lucrat împreună pentru arestarea mareşalului Antonescu şi pentru conducerea ţării, timp de câţiva ani, au formulat şi ei argumentele lor, după care s-au dezavuat reciproc, uitând perioadele lor de bună colaborare. În Istorie, fiecare grupare, fiecare forţă politică, are partea ei de dreptate şi partea ei din adevărul total.

 

- Va urma -

Nicolae Radu - Trădare naționala sau prostie? România va mai exista în următorii 30 de ani?

 

Trădare naționala sau prostie? România va mai exista în următorii 30 de ani?

Prof. univ. dr. Nicolae Radu

05 Februarie 2025

 

La data de 30 ianuarie 2025, o serie de Planuri-cadru au fost puse în dezbatere publică  de Ministerul Educației, pe platforma edupedu.ro, cu privire la reducerea sau eliminarea numarului de ore acordate disciplinei istoria romanilor.  Cât de adevărat este ca Istoria, la clasele a XI -a și XII-a, va fi înlocuita obligatoriu cu „Istoria comunismului” și „Istoria Holocaustului”?

 

Propunerile pentru noile planuri-cadru de liceu obliga la masuri urgente! Dezinteresul decidentilor politici față de studierea istoriei, dar și față de  identitatea națională și protecția dovezilor istorice, reprezinta dovada unei combinații de incompetență, corupție și influențe externe? Vreau să cred că nu, cu atât mai mult cu cat ministrul Educaţiei Daniel David „respinge acuzațiile privind marginalizarea Istoriei” apreciind ca „patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale”!

 

Cât de adevărat este că România riscă să-și piardă moștenirea culturală și locul în istorie, devenind într-un viitor apropiat  doar o simplă „regiune” subordonata intereselor străine? Situația a devenit îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât direcția în care ne indreptam ridică multiple semne de întrebare[1].

 

Adevărul istoric nu poate fi ascuns la nesfârșit după ușă!

 

Distinsul Academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, sintetizează într-un mod admirabil realitatea în care trăim, o asemenea preocupare fiind evidenta si la doamna academician Sabina Ispas, un om  exceptional, cu  o forță rar întâlnită, cu dragoste față de țara, dar și cu  un spirit vizionar în înțelegerea Noii Ordini Mondiale!  „Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme, preciza academicianul Ioan Aurel Pop,  este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc”!

 

In conditiile in care „marionetele” sunt tot mai mult căutate și promovate ăn cercul puterii, cum consolidăm unitatea românilor fără constiința naționala? Recentul scandal internaţional, respectiv furtul din Muzeul Drents din Assen, Olanda, unde au fost sustrase artefacte din tezaurul dacic al României, este un caz extrem de grav, cu implicații majore în domeniul securității patrimoniului cultural, al criminalității organizate și al diplomației internaționale. Pe 31 ianuarie 2025, persoane necunoscute au pătruns în muzeu după ce au provocat o explozie controlată pentru a sparge un perete al clădirii. Acest mod de operare arată că furtul a fost bine planificat, cel mai probabil de o grupare specializată în furturi de obiecte de artă. Acest furt, asociat cu amințitele „propuneri pentru noile planuri-cadru de liceu” cu privire la intenţia îndepărtării sau reducerii orelor pentru disciplina istoria românilor din programele școlare, dar și a limbii latine obligă la profunda reflecţie!

 

Dacă eliminarea istoriei naționale din școli poate fi atât rezultatul prostiei sau al  unei trădări deliberate, pe cine deranjează cunoaşterea limbii latine?

 

Societatea de Studii Clasice din România (S.C.C.R.), a atras atenţia, în repetate rânduri, ca:  „nu există o altă țară a Uniunii Europene în care elevii să nu aibă posibilitatea de a alege limba latină printre probele opționale la Bacalaureat. Țări fruntașe în clasamentul PISA, precum Polonia, încep să ofere limba latină drept a doua limbă străină, începând cu clasa a VII-a din gimnaziu, înțelegând contribuția uriașă adusă de această disciplină la combaterea analfabetismului funcțional”.

 

In aceste condiţii, cine răspunde pentru interminabilul atac asupra identităţii naţionale a românilor? Indiferent de cauză, efectul este același. România de mâine poate însemna  o generație de tineri fără repere istorice și culturale, ușor de influențat.

 

Cum poate fi păstrată identitatea naţională in absenta „memoriei colective” si a unor dovezi ale continuităţii, cu o valoare incontestabilă? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Assen se afla în cercetarea autorităţilor olandeze. Pierderea celor trei braţări dacice și  a coifului de aur de la Coţofăneşti, descoperit în urma cu 100 de ani de câtiva copii aflaţi cu vitele la păscut, înseamnă o ruptură ireparabilă în moștenirea istorică a poporului român și o pata neagra aşezată pe fața României!

 

 „Fiecare dintre cele trei brățări dacice furate cântărea între 700 de grame și 1,2 kilograme de aur. Acestea erau asigurate pentru sume cuprinse între 450.000 și 500.000 de euro” („Open Sources” - adevărul.ro). Coiful de aur de la Coţofăneşti, cu o greutate de circa 800 de grame, a fost evaluat la mai mult de 4 milioane de euro. Întreaga colecţie expusa în muzeu  cu numele „Dacia-Regatul Aurului și Argintului” număra 650 de artefacte, cu valoare de asigurare de peste 30 milioane euro! Ce înseamnă aceasta sumă față de importanța acestor artefacte în dovedirea continuității geto-dace atacata de istoriografia maghiară?

 

Cine are interesul să spună că „timp de 1.000 de ani, de la momentul retragerii Aureliene din 271 și până în secolul al XIII-lea, izvoarele istorice nu dau nicio informație  asupra romanilor din actualul teritoriu”?

 

Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Olanda ridică întrebări serioase despre competența și eficiența autorităților române în protejarea patrimoniului național. Deși jaful a avut loc pe teritoriu olandez, România are o responsabilitate majoră, având în vedere că artefactele furate fac parte din moștenirea sa istorică. Cum poate fi explicat faptul că  deși piesele furate aveau o valoare greu de estimat, autoritățile române nu au insistat asupra unor măsuri suplimentare de securitate înainte de expoziție? Să fie o întâmplare că în alte cazuri internaționale, alte țări au cerut garanții de securitate stricte pentru tezaurele expuse în afară țării, în timp ce România nu pare să fi făcut acest lucru?

 

Deși România este una dintre țările cele mai afectate de traficul de obiecte arheologice, de ce autoritățile nu au un mecanism eficient de prevenire și combatere împotriva grupărilor de crimă organizată specializate în furturi de artefacte?

 

Cine poate să îşi mai aducă aminte că prima Lege abrogată, după 1989, a fost „Legea patrimoniului”? Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional a fost abrogată la 6 februarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 90, fiind înlocuită după 10 ani, de  Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional!

 

Ce au învăţat autorităţile din traficul celor 22 de  brățări dacice din Sarmizegetusa, intens mediatizat în 2007, ajunse pe piaţa neagră a antichităţilor, din care au fost recuperate 13 brăţări? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents nu este doar un act de criminalitate internațională, ci și o dovadă clară a incompetenței autorităților române în protejarea moștenirii naționale. În condiţiile în care istoria este furată bucată cu bucată, cine are interesul să şteargă identitatea naţională păstrata în memoria colectivă?

 

Eliminarea sau reducerea numărului de ore alocate disciplinei  istoria românilor din programele școlare este o problemă complexă, care poate fi privită din mai multe perspective: politică, ideologică, educațională și identitară. În România, că și în alte țări, acest proces generează controverse majore, iar motivele pot varia de la decizii greșite din ignoranță la intenții deliberate de a slăbi identitatea națională.

 

Tot mai mult se vorbeşte despre „patriotismul dual”,  despre tendințele globaliste și despre „corectitudinea politică”, cu accent pe istoria europeană, în detrimentul istoriei naţionale! Să fie această perspectiva justificarea legitimă prin care un „ales” din Vestul României a procedat la desfiinţare a 28 de statui dedicate unor eroi din istoria României, de la regele Burebista, împăratul Traian, regele Decebal, cnezii români Menumorut și Gelu, domnitorul Mircea cel Bătrân, voievodul Iancu de Hunedoara, domnitorul Ștefan cel Mare, domnitorul Mihai Viteazul, conducătorul revoluţie de la 1821, Tudor Vladimirescu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și omul de stat și până la prim - ministrul Mihail Kogălniceanu?

 

Cum poate fi explicat faptul că pe teritoriul oraşului Oradea, în timp ce statuia ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul, din Piaţa Centrală, cunoscută drept „Piaţa Unirii”, a fost demontată și reconstruită, în 2024, în spatele Casei de Cultură, „după ce, timp de șase ani, a fost lăsată dezmembrată în bucăţi între bălării” („Open Sources"/napocanews.ro)?  În ce temei istoric, autorităţile locale române au ridicat alte zece statui dedicate unor etnici maghiari?

 

Potrivit  sursei precizate, „cea mai marea statuie ecvestră a regelui Ungariei, Ladislau I (1077-1095) a fost instalată în Oradea! Este cea mai mare statuie (5,30 m + 3 m postamentul) din lume a acestui rege, pe care comunitatea maghiară îl consideră fondatorul orașului”.

 

După toate cele prezentate, să fie o simplă întâmplare faptul că în România există o presiune pentru a înlocui accentul pus pe istoria națională cu o perspectivă mai „universalistă”, care pune mai multă atenție pe istoria europeană sau mondială? De ce se spune că, prin propunerea de proiect cu privire la redimensionarea sau eliminarea orelor de istorie de la clasa  a XI-a și a XII-a, elevii vor înțelege mai bine „contextul global”, când  în realitate se rupe legătura tinerilor cu trecutul propriei națiuni?

 

Ignoranța și incompetența decidenților nu mai este o surpriză 

 

Politicile educaționale sunt adesea făcute de oameni care nu înțeleg importanța istoriei naționale sau care consideră că această „nu mai este relevantă” în lumea modernă.  Dacă ar fi să aşezăm asemenea explicaţii pe “podiumul prostiei”, nu am face decât să reamintim  semianalfabeţii funcţionali promovaţi pe funcţii de interes naţional! Dar, din perspectiva analizei de intelligence, a consideră că istoria „nu mai este relevanță”, nu este doar prostie, ci și un act de trădare și  iresponsabilitate.

 

Deși nu cred în „Teoria conspiraţiilor", există preocupări conform cărora anumite influențe externe sau grupuri interne încearcă să dilueze identitatea națională a românilor pentru a-i face mai ușor de manipulat. La nivelul simţului comun, a omului obişnuit, se cunoaşte că o populație fără rădăcini istorice este mai puțîn unită și mai ușor de controlat! Dar ce facem când la nivelul decidenţilor politici  identitatea naţională este atacată sistematic prin nesfârşite „experimente” cu pretenţii de proiecte educaţionale și cu aprecieri cutremurătoare de tipul : „nu este importantă stabilitatea internă a României! Mai important este să ne orientăm spre valorile europene”?

 

 În mod cert, România nu poate fi un stat izolat, importantă unor relaţii de „bună vecinătate” cu țările din Uniunea Europeană, după „modelul” oferit de premierul maghiar Victor Orban, fiind esenţiale pentru supravieţuirea noastră! Dilema rămasa fără răspuns, cel puțîn la nivel personal, vine din „semianalfabetismul funcţional” care promovează manipularea la rang de adevăr! De ce România trebuie să îşi şteargă propria identitate naţională și să se subordoneze „patriotismului dual”, în condiţiile în care țări puternice, precum:  Marea Britanice, Germania, Franţa, Spania etc îşi îndeplinesc, înainte de toate,  datoria fără de propria țară?

 

In aceste condiţii, cum poate fi explicat, daca poate fi explicat, „miracolul maghiar” in promovarea intereselor Ungariei, printr-un joc politic dur, dar si subtil pe axa : SUA, Uniunea Europeana, China, Turcia si, nu un ultimul rand Rusia? Lipsa interesului pentru viitorul romanilor este din ce in ce mai evident, cu atât mai mult cu cat „Constituţia României” este rastalmacita si lovita, in mod  nedrept, de personaje dubioase  cocotate in „copacii puterii”!

 

Ce mai înseamnă art.1, alin.1, din „Constituţia României” potrivit căruia „Romania este stat naţional, suveran si independent, unitar si indivizibil”, in condiţiile in care „a fi patriot„ este taxat cu rea credinţă drept „naţionalism extrem” si „atitudine antieuropeană”?  Cat de periclos este sa te declari astazi patriot? De ce „a fi suveran” reprezintă  dovada  unei atitudini noneuropene, deși Dictionarul Explicativ al Limbii romane (DEX), definește  „Suveranitate” drept „calitatea de a fi suveran, de a dispune de soarta, de actele sau de interesele sale; autoritatea cea mai înaltă, putere supremă”?

 

Un popor fără istorie devine un popor fără identitate și fără rezistență.

 

Nicolae Iorga, om politic si un admirabil istoric, atrăgea atenţia ca „un popor care nu îşi cunoaşte trecutul  este un popor condamnat să îl repete"! Considerând îndemnul spre cunoaştere oferit de Nicolae Iorga, cu forţa unui testament, ce am învăţat din  greşeli?

 

Trădare sau prostie?

 

Considerând evenimentele din ultimii ani, ambele variante sunt valabile, dar trădarea este mai condamnabilă decât prostia. Dacă este vorba de prostie, se poate spune  că avem decidenți incompetenți, care nu înțeleg că fără istorie, o națiune își pierde identitatea și viitorul.  Dar daca este vorba de trădare, atunci avem o problemă farte gravă: cineva își dorește ca românii să nu-și mai cunoască eroii naționali, luptele pentru independență și valorile care i-au definit de-a lungul timpului.

 

România are nevoie de  unitate naţională!

 

De ce este importantă istoria națională?

 

Înainte de toate, istoria formează identitatea și coeziunea națională! Un popor care își cunoaște istoria este mai unit și mai conștient de drepturile și valorile sale. Cât de adevărat este ca intențiile de a fi reduse și chiar eliminate orele  de istorie și de limba latină  sunt  parte a unui fenomen mai amplu, respectiv degradarea sistemului de învățământ, care produce generații tot mai slab informate, fără gândire critică?

 

Distinsul profesor Manea Mihai, doctor in istorie, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Istorie din România, invităă la cunoaşterea, curajul domniei sale nefiind subordonat intereselor politice!

 

În noile proiecte, disciplina istorie înregistrează un recul absolut semnificativ. La filiera teoretică, real și uman, clasele IX-X, are alocate 1-2 ore, dar, la unele profiluri și filiere (tehnic, tehnologic) la clasa XI-XII, dispare total. În schimb se menționează că la clasele XI-XII se mențin cursurile „Istoria Evreilor”, „Istoria Holocaustului și respectiv, „Istoria Comunismului”, prevăzute în Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023 ( nu se precizează niciunde documentele și faptele înregistrate în vreo arhivă folosite drept surse ale acestor manuale-fantomă - n.r.)

 

Și, pentru ca lucrurile să se complice și mai mult, este menționat la paginile 26, 29, 37, 48 din proiectul publicat de M.E.C. că se va discuta „în viitor statutul de disciplină vs. unități de învățare explicit definite; disciplina se va studia și în contextul istoric mai general”. Să iei o disciplină de sine stătătoare, să o tai în unități de învățare și apoi, să o dizolvi în alte discipline - aprecia distinsul profesor Mihai Manea -, mi se pare ceva de nedescris.

 

La clasele XI-XII elevii nu vor mai studia istoria, ci de fapt, cele două „discipline” menționate mai sus, în „contexte largi”. Practic, la clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din Istoria Comunismului. Cum va arăta în aceste condiții modelul disciplinei istorie la liceu?

 

Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane?

 

Cum vor putea face față cadrele didactice? La clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din așa numita „Istoria Comunismului”.

 

Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane, intreaba distinsul profesor Mihai Manea, apreciat de zeci de generatii de elevi?

 

De ce după 35 de ani de speranţe spulberate, prin minciuna si manipulare, astăzi suntem tot mai aproape de distrugerea identității naționale? Lipsa interesului autorităților române pentru identitatea națională și dovezile vechimii istorice poate fi explicată printr-un amestec de  teama, de incompetență, corupție,” globalism ideologic “, dar si prin lipsa unei viziuni strategice pentru patrimoniul cultural. Întărirea ideii că „România nu are un loc bine definit în istorie” devine deja o preocupare constanta din partea celor care tânjesc la „Transilvania", dar si la resursele naturale ale tarii, cate mai sunt!

 

Cine ii mai apara pe români?

 

Nu o singura data, romanii  nevoiţi sa plece din tara la munca in străinătate au fost numiţi " sclavii Europei", iar Romania a fost prezentata ca o tara ingenuchiata la portile fostelor imperii!

 

Cine are interesul sa transforme România într-un "stat de la marginea Europei”, in condiţiile in care România se afla asezata chiar in inima Europei? Din evenimentele din ultimele decenii, am invatat ca nimic nu este intamplator! Distrugerea patriotismului și a coeziunii sociale sa fie deja misiunea primita de "trubadurii" arvuniţi  la Cancelariile Europene? Cum este posibil sa amintim ca România este o tara " Binecuvântată de Dumnezeu", cu  un patrimoniu cultural și istoric excepțional, dar  lasat aproape de izbeliste, ambitiile politice si “batalia pentru ciolan” fiind cu mult mai importante decat grija pentru protejarea indentitatii nationale?

 

 „Cele patru obiecte de tezaur furate din muzeul olandez nu sunt singurele piese de valoare care au dispărut din patrimoniul României. Poliţia română caută în prezent aproape 1.000 de obiecte de mare valoare” („Open Sources”/ tvrinfo.ro). Piața neagră a antichităților este o afacere profitabilă, cu venituri care pot ajunge la 6 miliarde de dolari! In aceste condiţii, cum poate fi interpretată lipsa unor măsuri eficiente  cu privire la protejarea patrimoniului naţional sau incompetența oamenilor politici cu  funcții guvernamentale  sau indiferența acestora în respectarea și aplicarea Legii??

 

România are nevoie de măsuri urgente!

 

Academia Româna trebuie să vegheze cu mai multa forță asupra păstrării identităţii  naţionale, cu atat mai mult cu cât distinsul Academician Ion Aurel Pop declara recent: „Rolul inițial al Academiei Române, stabilit sub Alexandru Ioan Cuza și oficializat prin crearea «Societății Literare», nu s-a schimbat niciodată. Și azi, Academia apără identitatea românească prin limbă, literatură și istorie și așa va fi în veacul vecilor”.

 

Speranta nu se stinge niciodată!

 

Reintroducerea istoriei naționale ca prioritate în educație, cu accent pe identitatea românească trebuie să trezească mintea ameţită de putere a unora dintre decidenţii politici, chiar daca ne aflam deja trecut de ceasul al XII-lea. Dacă autoritatile nu iau măsuri urgent, riscăm să devenim un popor fără trecut și, în cele din urmă, fără viitor. Aude cineva?

 

Pe cine mai interesează România normală? Ce lăsăm copiiilor noștri? Demersul meu nu este singular! Atitudinea domnului profesor Mihai Manea, dar și preocuparea domnului Academician Ioan Aurel Pop,  Președintele Academiei Române demonstrează că  trebuie să încereze orice încercare de subminare a identitîții naționale! Un argument puternic în aces sens vine și din partea Facultatatii de Istorie a Universităţii din Bucureşti care îşi exprimă public„dezacordul profund” faţă de propunerile de modificare a planurilor-cadru, în special în ceea ce priveşte reducerea drastică a orelor alocate disciplinei „Istorie”,  atragant totodata atentia ca „Planul-cadru propus de Ministerul Educaţiei afectează şi mecanismele formării identitare”.

 

Pericolul devine iminent pentru viitorul nostru, cu atât mai mult cu cât „eliminarea istoriei ca materie obligatorie la Bacalaureat pentru profilul umanist, specializarea Filologie, este „o decizie absolut surprinzătoare” şi care va avea multiple consecinţe negative”.

 

Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti apreciază: „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra dezvoltării gândirii critice şi consolidării unei societăţi democratice responsabile. De asemenea, vor adânci unele dintre cele mai grave fenomene care deja afectează societatea: abandonarea gândirii raţionale, vulnerabilitatea în faţa pseudo-ştiinţei, succesul teoriilor xenofobe şi conspiraţioniste”. De fapt, de ce  disciplina Istoria romanilor este inlocuita, obligatoriu, cu Istoria comunismului si Istoria Holocaustului?

 

Apelul la neuitare este necesar, cu atât mai mult cu cât abuzurile și ororile săvârșite nu trebuie să se mai repete, dar cine dorește activarea mecanismelor psihologice și dezvoltarea unui sentiment de rușine si de vinovație la tânara generație care reprezintă „România de mâine"?

 

Să ne amintim ce spunea omul de stat, savant și scriitor roman  Marcus Tullius Cicero în urmă cu circa 2050 de ani: „O națiune poate supraviețui nebuniilor proprii și chiar ambiției, dar nu poate supraviețui trădărilor din interior”.

 

Romania, încotro?

 

------------------------------------------

[1]