25
mai 1856, „fila de aur” a Unirii Principatelor Române
Mihai
Caba
21
Mai 2025
De-a lungul străvechilor frâmîntări politico-sociale
învolburate ale naţiei române, măreţul vis al Unirii a ars
prin veacuri de istorie, mai depărtate sau mai apropiate, ca o torţă nestinsă,
străluminată de dorinţa fierbinte a împlinirii. Reuşitele din vremea lui
Burebista, a domnitorului Mihai Viteazul, chiar dacă temporale în expresia lor,
au menţinut mereu trează speranţa de unire a neamului românesc, astfel că
declanşarea, în contextul general al convulsionatei primăveri europene
de la 1848, a Revoluţiei paş´optiste, străbătută de
nemulţumirile sociale ale vremii, a prilejuit tinerilor revoluţionari din
Moldova şi din Muntenia, în cea mai mare parte şcoliţi în Europa, ca pe primul
loc al formulării propriilor revendicări să-şi înscrie ca ţel de
importanţă crucială, Unirea celor două ţărişoare româneşti
surori, aflate de veacuri sub apriga stăpânire otomană. Chiar
dacă „revolta poeţilor”, cum a fost denumită aceasta în Moldova şi
puternica „revoltă valahă” din Muntenia, au fost înăbuşite
şi revoluţionarii-unionişti au fost exilaţi, torţa
Unirii Principatelor n-a putut să fie stinsă, iar flacăra acesteia a
continuat să anime cu şi mai mare forţă arzătoare spiritul unionist.
Rezumîndu-ne doar la Revolta paş´optistă de la
Iaşi vom afla că principalii „instigatori” revoluţionari
ai acesteia, M.Kogălniceanu, C.Negri, V.Alecsandri (care a redactat
Petiţiunea-Proclamaţiune din 28 martie 1848 de la Hotelul Petersburg), au
fost exilaţi din Iaşi, dar şi mai mulţi alţi susţinători ai idealului
unionist al mişcării, între care, Manolache Costache Epureanu,
Alexandru Ioan Cuza, fraţii Rosetti, N. Catargiu, D.Filipescu, au fost arestaţi
din ordinul domnitorului M.Sturdza, urmând să fie expulzaţi în Turcia. Scăpaţi
ca prin „minune”, aceştia au ales calea exilului. După un timp
îndelungat de „pribegie” europeană, peste 50 de adepţi ai
Unirii s-au regăsit şi s-au stabilit în Bucovina, fiind găzduiţi în
proprietăţile fraţilor Hurmuzachi, ce împărtăşeau aceleaşi idei
unioniste şi au înfiinţat acolo Comitetul Revoluţionar Moldovenesc
Central din exil, care a reuşit să strîngă în juru-i principalele forţe
unioniste. Tot acolo, în august 1848, M.Kogălniceanu a redactat programul
intitulat, „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, cuprinzînd
cele 36 de revendicări solicitate, între care unirea Moldovei cu Muntenia fiind
una primordială, văzută...”ca o cunună a tuturor, ca cheia boltei, fără de
care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional.”. Programul a fost adoptat de
către toţi revoluţionarii aflaţi în exil, fiind considerat un adevărat manifest
al Unirii,
După intrarea în vigoare a Convenţiei
ruso-turce, încheiată la Balta-Liman în 19 aprilie/1 mai 1849, Grigore
Alexandru Ghica, noul domnitor al Moldovei, îi recheamă la Iaşi pe „indezirabilii” exilaţi,
permiţîndu-i, astfel, lui M.Kogălniceanu o strălucită carieră legislativă
pentru soluţionarea „dorinţelor partidei naţionale”, dar şi o
mai mare strîngere a rîndurilor „unioniste”, prin înflăcărarea
discursurilor sale în nou înfiinţatul Divan Ad-Hoc al Moldovei, care,
potrivit Acordului de la Paris, era considerat organul reprezentativ şi
decident pentru propriul viitor, din care şi-a „recrutat” mulţi
dintre cei 85 de deputaţi ai săi, aparţinători tuturor păturilor sociale
componente, precum: pr.arhm. Neofit Scriban, Dimitrie Kracti, N. Şuţu,
C.Rolla, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A.Sturdza, ş.a. În 1855, prin
editarea, împreună cu V.Alecsandri, a gazetei „Steaua Dunării”, o
veritabilă tribună a ideilor unioniste, Mihail Kogălniceanu realizează o
susţinută Campanie pentru Unire, ce a penetrat pe larg în cele
două Principate, dar şi în exterior.
Atitudinea încurajatoare a Unirii manifestată
de domnitorul Grigore A.Ghica, rechemat la domnie în 1854, nu a convenit Porţii
otomane şi, ca urmare, mişcarea unionistă a fost pusă
sub „interdicţia” intransigenţilor caimacami, pretendenţi
la tron.
E foarte limpede că în problema Unirii Principatelor
se înfruntau în Divanul Ad-Hoc două forţe puternice şi
potrivnice, una a „unioniştilor” şi cealaltă a „anti-unioniştilor”,
fiecare în parte dorindu-şi propriile interese. Lupta în Divan dintre
cele două forţe devenise atît de aprigă încît se ajunsese la calomnii şi
atacuri furibunde.
Venise vremea constituirii unioniştilor ieşeni într-o
formă de luptă subversivă, concretă şi organizată care să preia, ca ţel
primordial, înfăptuirea Unirii Principatelor Române! După mai multe „întîlniri
clandestine”, cele mai multe fiind găzduite de „casa cu turn” a
lui M.Kogălniceanu din dealul Copoului; ultima dintre acestea fiind cea de joi
seară din 22 mai 1856, impasul „mişcării unioniste” era tot
mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de consens. Ca o ultimă „şansă
a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină” lansată
de către Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la
proprietatea de la Vişan din mărginimea Iaşului, a fost bine primită, mai ales
că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, Elena – Luiza, căsătorită cu
comandantul Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „siguranţă” noii
întîlniri unioniste.
25 mai 1856 se arata la Iaşi ca o duminică de sfârşit
de primăvară cu un soare generos şi adieri plăcut mirositoare ale liliacului,
bujorilor şi castanilor înfloriţi.
Pe la amiază, cînd clopotele de la Sf. Neculai
Domnesc, Trei Ierarhi şi Sf. Sava vesteau sfîrşitul slujbei, întreaga
protipendadă a Tîrgului Ieşilor a ieşit la plimbare, în
caleşti, trăsuri sau docare bine lustruite, înspre locurile de promenadă. Din
şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei se desprind, cu mare fereală
de „iscoadele” caimacamului Vogoride, una câte una, cotind la
dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, avînd ca ţintă proprietatea
boierului Petre Mavrogheni – unionistul, descendent dintr-o veche familie de
greci, stabilită de multă vreme în Moldova. Aici, în grădina largă
a casei, generalul- amfitrion în persoană şi-a salutat oaspeţii, poftindu-i să
ia loc la masa mare şi întinsă sub impresionanta coroană îndlorită a măreţului
castan din mijlocul acesteia. Au sosit, rînd pe rînd, Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Dimitrie Ralet, Costachi
Hurmuzachi, Costache Rolla, pr.arhim. Neofit Scriban, Manolache Epureanu,
Dimitrie Kracti, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini şi alţii, în total,
vreo 30 de unionişti.
După sosirea ultimului invitat, 2 ordonanţe şi
2 santinele şi-au ocupat „punctele de observaţie” stabilite
de general, iar de îndată ce coana „generăleasă” a îndestulat
masa cu toate bunătăţile scoase din cuptor, acesta a dat semnalul de începere,
ridicînd un pahar din vestitul său Otonel în onoarea
oaspeţilor săi speciali. Măreţia castanului şi parfumul candelabrelor sale de
floare creau o minunată atmosferă înălţătoare în spirit.
Şi, tot ca „o minune”, de aici
încolo, „sfatul de taină”, prezidat de către Mihail
Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se
înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al
acesteia şi Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi
extern, pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române.
Jurăm! a
răsunat din toate piepturile participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat
inspirata prestaţie a “bardului de la Mirceşti”, devenită ad
hoc “Jurământul Unionist”.
Uitînd de “consemnul conspirativ” al
întâlnirii, toţi participanţii s-au îmbrăţişat şi s-au prins în jurul
castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe
chipuri. Până şi florile şi frunzişul lobat al “măreţului castan” reverberau
însufleţitoarele versuri ale Jurământului, considerat “fila
de aur” a Istoriei Unirii Principatelor Române! Iar ca toate acestea
să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban a înălţat o rugă fierbinte
către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Să fi fost hora încinsă ad-hoc, la 25 mai 1856, în
jurul “măreţului castan” de la Vişan de către unioniştii
ieşeni sursă de inspiraţie pentru Alecsandri când a creat ulterior
însufleţitoarea poezie “Hora Unirii”, devenită
mobilizatorul Imn al Unirii?
Să fi influenţat binefăcător castanul vişănean, prin
frunzişul său atotcuprinzător şi prin mireasma dulceag-parfumată a
inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?
Se pare că „Da”, după cum se va răspunde
afirmativ peste mai mulţi ani...
Ţinându-şi „Jurământul”, pentru vajnicii
unionişti ieşeni a urmat timp de peste doi ani şi jumătate o luptă îndîrjită,
uneori dramatică, împotriva “curentului antiunionist”, oblăduit
de “ocârmuirea fanariotă” a vremii şi, trecînd cu bine peste
momentul de cumpănă al fraudării alegerilor din 1857,
dezvăluit “incriminator” de către Ecaterina (Cocuţa)
Conachi, fiica scriitorului progresist Costache Conachi, nimeni alta decît
soţia caimacamului N.Vogoride (!) şi anulat „edificator”, cu
sprijinul lui Napoleon al III-lea şi a reginei Victoria, au reuşit, la
alegerile reluate din septembrie 1857, să-l sprijine pe Cuza la tron. Era o
primă victorie a acestei lupte susţinute cu înverşunare.
Lupta finală s-a dat în 5 ianuarie 1859, cînd
Kogălniceanu şi partida unionistă a reuşit să-l promoveze pe Alex.I.Cuza pe
tronul Moldovei şi, mai departe, profitînd de “ambiguităţile” Tratatului
de la Paris, dar şi de influenţa activă făcută printre unioniştii munteni, în
24 ianuarie 1859, cînd acelaşi Domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a
fost ales şi Domnitorul Valahiei, consfinţindu-se împlinirea Unirii românilor
într-un singur stat, România, pentru care unioniştii ieşeni au cedat ... şi
capitala şi domnitorul!
În tot acest timp Alexandru Ioan Cuza n-a ştiut nimic
despre „măreţul Castan de la Vişan” , martorul ocrotitor al
luptei unioniştilor ieşeni. A aflat despre acesta după ce a devenit Domnitorul
României şi, apoi, în 26 octombrie 1860, pe cînd inaugura la Iaşi prima
universitate a României, a mers la Vişan să-i admire măreţia, căreia i s-a
înclinat ceremonios. Mai mult, a dat şi un bal special la Castelul
Grecilor din apropiere.
Din nefericire, îndeosebi, după detronarea din
1866 a Domnului Cuza, măreţul castan de la Vişan-Iaşi a
intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor
vremurilor parcurse, din care, înfruntînd cu stoicism ororile celor două
războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a
reuşit să iasă şi mai măreţ, dar într-o aceeaşi totală... uitare.
Meritul re-descoperirii sale, după unele cercetări iniţiate de învăţătorul
Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, a revenit, în 2002, prof.univ.dr.
Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice, care a aflat „mastodontul” castan
într-o proprietate privată de la Vişan, în urma unui schimb de terenuri între
Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică, dumnealui
întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean Iaşi, prin
Hotărîrea nr.8/2004, îi atribuie măreţului castan o
dublă recunoaştere monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind
denumit: Castanul Unirii de la Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai
1856, scriindu-se “fila de aur” a Unirii Principatelor şi a
doua, de Monument al Naturii, datorită vîrstei de peste 260 ani şi caracteristicilor
sale arboricole impresionante ale speciei Aesculus
Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!
Din păcate şi astăzi, după 21 ani (!), în ciuda
tuturor intervenţiilor adresate autorităţilor îndrituite ale statului
român, comunale, judeţene şi naţionale, Castanul Unirii de la Vişan – singurul
martor în viaţă al Unirii Principatelor – în vîrstă de aproape 280 de
ani, se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în valoarea sa
monumentală binemeritată!
Chiar şi aşa, neglijat şi bolnav, nepierzîndu-şi
speranţa într-o situaţie mai bună, se bucură, totuşi, că, la fiecare 24
ianuarie şi 25 mai, prin grija unor inimoşi iubitori ai săi, măreţul Castan al
Unirii de la Vişan îşi poate depăna „pe viu” povestea lui
adevărată despre Unirea Principatelor, iar Hora Unirii, care se încinge în
jurul imensului său trunchi, capătă expresia cea mai curată şi pur
simţitoare a patriotismului participanţilor, de la copii, la adulţi, localnici
sau vizitatori de pretutindeni.
Pomenirea unioniştilor şi Hora Unirii sub
măreţul Castan
Anul acesta, într-o fericită coincidenţă, Sărbătoarea
Castanului Unirii de la Vişan, prin care se aniversează cei 169 de ani de
la „sfatul de taină” – adevărată „filă de aur” a
Istoriei Unirii Principatelor Române – are loc tot în zi de duminică – 25 mai
2025!
Aşadar, veniţi în duminica premergătoare Înălţării
Domnului, la Sărbătoarea Castanului Unirii – dublu Monument, să
ne prindem „mână cu mână” în Hora Unirii şi să înălţăm cu
înaltă simţire şi adîncă cinstire Slava Eroilor Unionişti, cei care au
pus România pe harta politico – administrativă a Europei şi a lumii întregi!
