Imperiul şi democraţia
Petru Romoşan
07 Iunie 2020
Poate fi
comparat episodul surprinzător prin care trece S.U.A., cu manifestaţiile
simultane din uneori 150 de oraşe (la început de iunie 2020), declanşate de
moartea probabil accidentală a omului de culoare George Floyd sub genunchiul
unui poliţist alb, cu anul 1989 pentru Uniunea Sovietică, an care a dus la
prăbuşirea ei, la căderea imperiului comunist (poate şi cu haosul din Piaţa
Victoriei în data de 10 august 2018, unde reprezentanţii Antifa au fost
prezenţi - n.r.)? Asemănările sunt multe şi comparaţia poate fi susţinută. Atâta
doar că suntem la începutul unui proces despre care încă nu ştim până unde se
va duce, şi deci putem numai să speculăm.
Nici unul
dintre bursierii noştri în America, ziarişti, oengişti sau funcţionari de stat,
mai ales componenţi ai structurilor de forţă, nu ne-au explicat cum se
asortează imperiul american cu democraţia americană. Dar pot coexista în
aceeaşi naţiune imperiul şi democraţia? Aparent, da. S-a verificat de mult atât
în Anglia, cât şi în Franţa. Dimpotrivă, democraţia pare a fi crema
câştigurilor imperiale, un lux al bogaţilor. La centru, şi nu în tot imperiul,
şi în nici un caz pentru toată populaţia de la centrul imperiului, din
metropolă. Pot însă gusta din deliciile democraţiei şi anumiţi prepuşi din
coloniile imperiului. Aşa se întâmplă azi în coloniile imperiului global
american, aşa s-a întâmplat cândva şi în Dacia romană. E vorba de compradores,
de mandarini, de birocraţi.
Să ne punem
de acord: democraţia realizată, democraţia ideală nu a existat nici măcar la
Atena şi nici măcar în timpul lui Pericle. E suficient să-l recitim pe Tucidide
(un trac, probabil, un barbar foarte bogat, devenit atenian) şi pe ceilalţi
istorici greci pentru a vedea că democraţia e un fel de acordeon (scuzaţi !)
care se deschide şi se închide pentru a produce muzica aşteptată într-o
comunitate. Nici democraţia americană perfectă nu a existat, nu avea cum să
existe şi nici nu va exista vreodată. Şi cu atât mai puţin ar putea să coexiste
armonios cu imperiul (tot american) care s-a întemeiat după al doilea război
mondial, în 1945, un imperiu care dă semne evidente de oboseală, de retragere,
de îmbătrânire. Toate imperiile sunt sortite dispariţiei, dar uneori declinul
poate dura zeci sau chiar sute de ani. Un imperiu nu moare într-o lună şi nici
măcar în câţiva ani. Dar imperiul american nu pare a fi la fel de longeviv ca
Imperiul Bizantin, cea mai îndelungată organizare umană din istorie.
Imperiul
american nu se deosebeşte prea mult de Imperiul Roman, de Imperiul Bizantin, de
Imperiul Britanic sau de cel Francez. (Romanii nu au venit în Dacia ca să ne
latinizeze limba şi să ne aducă binefacerile civilizaţiei, ci au venit pentru
aurul dacic, pentru sclavi şi pentru stabilizarea unui limes care să le apere,
la frontiere, imperiul de barbarii de la răsărit). Istoria naţiunii americane
începe cu lichidarea băştinaşilor, a indienilor americani, adevăraţii
proprietari ai pământurilor. A continuat cu cumpărarea de sclavi africani
comercializaţi de imperialii din Europa de Vest. În 1866, totalul sclavilor
aduşi în America, în teritoriul S.U.A. de azi, era în jur de 475.000 de oameni.
Războiul Civil din 1861-1865 e decisiv în istoria maturizării naţiunii
americane. Şi istoria americană poate fi povestită până azi, cu episoade unul
mai crud decât altul, cu criza din 1929-1933, cu participarea la cele două
războaie mondiale, care totuşi nu s-au desfăşurat pe continentul american, până
la Războiul Rece (cu sovieticii, cu comuniştii).
Imperiul
Sovietic s-a prăbuşit şi el, în primul rând, din cauza nepotrivirii flagrante
dintre teoriile idealiste comuniste şi realitatea brutală a funcţionării
imperiului. Naraţiunea oficială, luată altfel în serios de multe milioane de
oameni, nu se mai potrivea deloc cu realităţile economice şi sociale din ce în
ce mai jalnice. Iar „democraţia populară” (cum o numeau pudic occidentalii) din
Est nu era, de fapt, nici măcar dictatura proletariatului din discursul oficial,
era doar dictatura sinistră a unei clici criminale, a Partidului Comunist, a
partidelor comuniste, a conducătorilor mărginiţi dar lacomi şi violenţi. Nici
sublima democraţie americană din propagandă nu e chiar pentru toţi săracii,
negri sau albi. Cei mulţi trebuie să se bucure de avantajele republicii
imperiale prin reprezentanţii lor, majoritatea succesori sau moştenitori, cu
acces asigurat la marile şcoli, la cele mai bune spitale, deveniţi între timp
globalişti, adică trăitori pe toată planeta, ca nişte buni imperiali ce sunt
chiar de la origini.
Despre
protestatarii din America în aceste zile: „Asta nu înseamnă că oamenii care cer
aceste schimbări sunt idioţi sau nerezonabili; să ceri ca poliţia să nu te
asasineze e lucrul cel mai de bun-simţ şi rezonabil din lume, aşa cum pretind
şi forţele de poliţie că sunt şi cum pretinde că este şi America. Numai că nici
forţele de poliţie, nici America nu sunt ceea ce pretind că sunt. Prăpastia
între cele două versiuni ale istoriei, cea drăguţă şi cea mai puţin drăguţă,
nici nu poate fi mai mare. Chiar la asta asistăm acum. Asistăm la ciocnirea
frontală între istoria pe care instituţiile politice, mediatice şi educative
americane le-o povestesc americanilor despre ţara lor, şi realitatea din
această ţară. Discrepanţa dintre istoria imaginară şi istoria reală a ajuns în
cele din urmă la punctul de ruptură, şi acum masca democraţiei liberale se
destramă în faţa lumii întregi”[1].
Imperiul
american nu e nici pe departe atât de pacifist pe cât pretinde a fi, atât de umanitar.
Pe lângă succesele din cele două războaie mondiale, care i-au adus dominaţia
globală de până azi, S.U.A. nu a încetat în ultimii 70 de ani să se războiască.
A fost Războiul Coreei, care a dus la împărţirea tragică a ţării, a fost
Vietnamul, cu eşecul răsunător şi umilitor al imperiului, până la
dezastruoasele şi inutilele războaie din Afganistan şi din Irak, şi atâtea alte
implicări militare în conflicte. A adus S.U.A. democraţia prin aceste războaie,
cum mereu a pretins ? Un imperiu trăieşte „imperial” prin munca şi bogăţiile
ţărilor ocupate, ale coloniilor. Aşa s-a întâmplat cu Germania şi cu mai toată
Europa de Vest, cu Italia, de exemplu, dar şi cu Japonia după cel de-al doilea
război mondial, cel mai important şi cel mai productiv război pentru imperiul
american.
Nu puteam
avea o continuare mai spectaculoasă şi mai paradoxală (pe fondul deja cunoscut
al unei crize economice şi financiare mondiale) a erorii de apreciere la scară
planetară (prin O.M.S.), aceea de a sechestra populaţia la domiciliu de frica
unui coronavirus sezonier, pentru confortul şi securitatea politicienilor şi
politrucilor din Sănătate de pretutindeni, care se temeau de insuficienţa
paturilor, de debordarea spitalelor, decât printr-o nouă încercare de eliberare
socială şi rasială (antisegregaţie), printr-o „revoluţie” chiar în S.U.A.
Complotiştii încearcă să reducă evenimentele în curs la alegerile prezidenţiale
din noiembrie. Analiştii mai serioşi văd totuşi cauze mai profunde, dincolo de
carierele politice ale lui Donald Trump sau Joe Biden, de republicani şi
democraţi, care vor în egală măsură să ajungă la marele caşcaval imperial.
America nu
poate fi învinsă de nimeni din afară, continentul american e apărat şi de
oceane, pe lângă bombele atomice, flotele şi întreg arsenalul militar fără egal
pe care-l deţine. Dar poate fi fragilizată, dacă nu cumva chiar distrusă în
unitatea ei de eşecul democraţiei dinăuntru, poate fi pusă pe butuci de o mare
parte a populaţiei compusă din săraci americani, nedreptăţiţi, adică lipsiţi în
realitate de anumite drepturi şi foarte nemulţumiţi, împreună cu clasa de
mijloc sărăcită (ceva asemănător se întâmplă de mai bine de un an şi în Franţa,
de când cu Vestele galbene). Se adaugă bomba, cu fitilul ei cu tot, a
segregării rasiale nedezamorsate de la Abraham Lincoln, Martin Luther King,
Malcolm X (toţi trei asasinaţi) şi până la preşedintele de culoare cu două
mandate, Barack Obama (care acum alimentează „revolta” - n.r.).
Asistăm la
începutul prăbuşirii ineluctabile a imperiului american? Fără îndoială. Dar să
nu ne grăbim, totuşi. Prăbuşirea poate fi foarte lungă, dincolo de orizontul
multora dintre cei azi în viaţă. China şi-a stabilit, şi-a planificat
preeminenţa pentru 2049. După unii observatori, în funcţie de modul de a privi
lucrurile şi de a jongla cu statisticile, China a depăşit sau e pe cale să
depăşească puterea economică americană. Nu încă şi pe cea militară. Aşa s-ar
explica ploaia de sancţiuni, de suprataxe aplicate Chinei, de controverse ale
Administraţiei Trump, ale lui Trump însuşi cu China. La fel se poate explica şi
agresiunea americană, în două etape (manifestaţii-maraton şi retragerea
avantajelor), asupra Hong Kong-ului. Ca şi interesul american reînnoit pentru
Taiwan. Agitaţiile au loc doar la frontierele Chinei, pătrunderea în interior
s-a dovedit până acum imposibilă.
Ar merita să
fie citit sau recitit volumul lui Patrick J. Buchanan „Suicide of a Superpower.
Will America Survive to 2025 ?” (publicat de Thomas Dunne Books în 2011) pentru
a înţelege mai bine ce se întâmplă chiar acum în SUA.
----------------------------------
[1] Caitlin Johnstone, We are watching the
story of America crash headlong into the reality of America,
https://caitlinjohnstone.com/2020/06/03/we-are-watching-the-story-of-america-crash-headlong-into-the-reality-of-america/
- 3 iunie 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu