Magda Ursache - AMOR DESCENDO ELEVAT

 

Magda Ursache

 

AMOR DESCENDO ELEVAT

 

 

„Unii îi spun heruvim

eu îi spun aripar

pentru că mi-a cusut aripile

cu fir de mir din altar

 

aripi zdrențuite,

triste aripile mele

prin care abia poți vedea

cerul de stele

aripi zdrențuite,

aripi albe și frânte

care altădată puteau duce pe ele

un munte

 

unii îi spun heruvim

îmi spală aripile

pătate de sânge

apoi coboară

ca-ntr-o fântână

în inima sa

și-ncepe a plânge”

Constantin Preda, Aripar

 

Am un Aripar pe perete, deasupra icoanelor.Traversez zile bolnave, suferinde. Viața asta, fără rostul nostru, fără rost mi-a îngustat privirea. O singură rană e luminoasă: Petru. Și nu mai aștept să se vindece rana, pentru că nu se va vindeca niciodată. Îmi revin din ce în ce mai greu după acel 7 august și suntem deja în 7 octombrie. Timpul se ducea în fugă spre augustul fatal, din 2013, acel 7 când noaptea a coborât peste mine pentru totdeauna. Ce aproape e cuvântul noapte de cuvântul moarte! După plecarea lui Petru mi s-a întâmplat o mutație de adânc de suflet. Credința vie am dobândit-o după plecarea lui. Cineva spunea că aproapele este o oglindă: în ea vezi iubirea ta pentru Dumnezeu. Cine? Mihaela Grădinariu, „grădinăreasa” poetă din Râșca. În ultimele fotografii, Petru privește în sus, parcă ar auzi o chemare. Și ce zâmbitor a intrat în capcana morții, pentru un control cardio de rutină, în vara lui 2013! Un Warum, de care nu scap: De ce l-ai lăsat, Doamne, să plece să moară în clinica aceea? În noaptea de marți spre miercuri, 11 aprilie 2018, clinica blestemată a luat foc. Etajul 4, unde era TI, nu avea autorizație de la pompieri. Aproximativ 20 de pacienți au fost evacuați pe tărgi, unii intubați. Nu, nu merg la doctori să-mi cumpăr sănătatea. Am învățat de la Petru că tăria unui om constă în felul cum își acceptă moartea ca pe un dat. „Moartea e o aparență, Magda, și, oricum, despărțirea e vremelnică.” Nu mă neliniștește defel ziua de pe urmă, trăiesc doar neliniștea perspectivei de a nu-l mai întâlni vreodată în grădina cerului. Mai patetic spus: a ieșit din existența în trup, din a avea, și a intrat într-un alt fel de a fi, mai cuprinzător, pe verticală. „Dalbul de pribeag”, cum i se spune celui murit în bocetele literaturii orale, trecând spre lumea nevăzutelor, se va depărta în cosmicitate? Duhovnicul meu, Părintele Ioan Teșu, mă asigură că sufletul lui o să-l recunoască pe al meu și o să-l tragă în sus. Dar cum să alung gândul că n-o să mai fie aici, în trup, niciodată? Că el e trăitor, de-acum încolo, ca în varianta sumeriană a morții, în Marele de Sus, iar eu am rămas în infernul Marelui de Jos? Baader, în 1822, în Fermenta cognitionis: credința se sprijină pe ideea că suntem văzuți, știuți, pătrunși cu privirea (durchgesehen) de cineva nevăzut, pe care nu-l putem vedea. Am citit Laur. Ideea esențială a lui Evgheni Vodolazkin: există veșnicie, nu timp. Ce simplu pare să ai geniu! Arunci „sticle de plastic pălite” într-o pădure de secol XV, te folosești de subtitlul „roman neistoric” și gata capodopera. Îmi spunea un prieten să las din spate trecutul. Ba nu, nu-i bolovan sisific trecutul meu, e sprijin, nu greutate. E vreun moment fericit din viețuca mea fără Petru? Cele cu el -multe- fără durere, câte au fost, le tot răsfoiesc, să-mi țină de urât. De protejat m-a protejat toată viața, ca albușul oului care apără gălbenușul. Petru a fost „ușa” mea spre tot ce am făcut. A fost „piatra” mea, pe care am clădit tot ce-am scris, începând cu debutul în „Cronica”, despre Rod de Cezar Ivănescu. „Acuma zbori, Magda.” A fost „treapta” mea. Mă direcționa fără să pară c-o face. Bucuria din ochii lui albaștri când îmi apărea vreo carte sau vreo cronică despre ea nu mai este. Se așeza, serile, pe canapea și rămânea în așteptare. Mă uit la Petru, din poster, și-l întreb: Să-ți citesc? Și el îmi răspunde: „Citește.” Era numai ochi albaștri pe mine când începeam să-i citesc. Izbucnesc în plâns. „Nu plânge, îl parafrazează el pe Bacovia. Citește nainte.” Chiar și trupul lui neînsuflețit m-a apărat după ce Thanatos n-a mai avut răbdare. Da, Petru, trec prin suferința asta cumplită lipindu-mă de tine, cum am făcut în capela Eternității. Ai avut grijă de mine: mi-ai trimis țiganca ceea cu coșul plin de floarea soarelui; ai gonit cele două brezaie, care râdeau în hohote lângă sicriul tău. O prietenă de miez de noapte (pe care o cunoști, Silvia C.) mi-a spus că Dumnezeu o ocrotește pe văduvă. Dumnezeu m-a dat în grija ta atunci, pentru că nu te-ai dus la el cu mâna goală, ci cu Mic tratat de estetică teologică. La picioare, îți pusesem Arta de a muri, antologia noastră din Eliade. Tu mă ocrotești în crizele de durere atroce. Îți simt spiritul viu, mângâierea. Ești acolo, „peste plai”, de unde continui să-mi dăruiești bucurii simple. Îmi faci semn cu un nor, cum ai face semn cu o batistă, îmi arunci o castană pe umăr când stau pe marginea lespezii tale, înflorești o cicoare în dreapta crucii... Daruri „de sus”, de la tine. Mi-ai trimis lebăda singură și tristă de pe lacul Ciric, ultima lebădă, să mă privească de aproape. Bătrânul meu, blândul meu, vreau să te văd ca pe un abur albăstriu și să ne facem una, asta vreau. Gesturile au o memorie a dragostei. Din acest motiv, le împrumut pe ale tale: mâna întinsă și arătătorul drept ridicat când conferențiai, ca să subliniezi o idee importantă. Cornel Ungureanu făcea la fel, la Colocviile Putnei. I-am spus asta. Am copiat felul cum te odihneai, cu palma stângă adusă pe piept, în dreptul inimii, puțin mai sus, spre gât.Te imit, dar nu pot dormi pe spate: mă învârt colăcel pe stânga și tot nu adorm. La început, după ce ai plecat, reușeam, ca și cum somnul își făcea milă de mine. Pe urmă, au venit insomniile. Poate și pentru că te visez mai rar decât aș vrea. Starea de dor mi-o alin(t) imaginându-mi dialoguri cu tine sau rememorându-le. Să se știe: pot. Citeam împreună Sub Tâmpa în Honolulu, din 1973, ca să găsim un poem pentru antologia noastră de poezie creștină, Duh și slovă. „Uite, Magda, Ștefan Baciu și-n Honolulu tot sub Tâmpa stă.” Cumpărasem placheta Cetatea lui Bucur, scoasă de Humanitas, în 2006 și aflasem, din prezentare, că poetul murise în ‘93, nu altfel decât vorbind la telefon cu sora lui, rămasă în București. „A revenit așa în Cetatea lui Bucur”. Făceai trimitere la volumul din 1940, publicat în România, înainte de a se exila. „Nu-i nimic fără sens. Totul are un sens.” Mi-ai spus clar în vis că Dumnezeu e scăparea din necaz, din durere, din groaza că te-am pierdut. „Să crezi în teocrație, Magda.” Mi-ai luminat, cât de discret ai putut, faptul că tu ești creștin, eu - aproape creștină. Discreția ta privind credința! Și-mi amintesc ce spunea Cioran: „Sunt un spirit creștin, chiar și numai prin voința de-a nu mă arăta ca atare.” Tu mergeai duminicile nesmintit la biserica părintelui Semen. Eu rămâneam acasă, la scris. Ne întâlnim în stația de autobuz, Petru? „De ce în stație și nu în pronaos?” Ah, cât îmi lipsesc bunătatea ta iertătoare, dar și micile tale ironii din iubire! Amor descendo elevat. Iubirea coborând înalță. Leagă pozitiv. În viața noastră comună, „plină de încercări și de zbateri”, cum i-ai spus, m-ai ajutat să nu pierd drumul. Slăbiciunile mele versus fermitatea ta. Dacă asta nu înseamnă însoțire benefică, atunci care este? Iubirea se încearcă la rău. Necazurile din viața mea și a ta ne-au strâns unul lângă altul. Îmi amintesc o discuție a noastră despre divinități. Spuneai: „Marile divinități ale pământului și ale vegetației plâng. Nu și bărbații. Plânge Iștar, nu și Tammuz. Isis, nu și Osiris. Se jelește Medeea, dar nu-l auzim pe Iason”. „La noi, maica bătrână plânge, nu și fiul, păstorul. El nu se lasă doborât de teamă și de necunoaștere, Magda. Miorița dă cheia la toate întrebările despre moarte.” Așadar pot plânge. „Vreme este să plângi și vreme este să râzi”, zicea Ecclesiastul. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.” Exces făcea Petru Ursache numai în proiecte (mari) și în muncă, workaholic așa cum era. N-a fost terorizat de bătrânețe Bătrânu meu. Deloc. Scotea carte după carte, la întrecere cu anii adunați.Abia împlinise 82. Pe al optzecișidoilea nu l-a mai dus la capăt. N-a trecut firesc în țărână. I-au întrerupt viața cu 4-5 stenturi puse odată. „Violent și nedrept”, ca bunul păstor mioritic, cum scrie în Miorița. Dosarul mitologic al unei Capodopere.„A murit în putere” – de scris , adaug eu, în „floarea vârstei” de 82 de ani. Își punea la punct marile teme; ajunsese la definitivarea cărții Etnoistorie și imagologie, pe care am editat-o și tipărit-o eu, la Eikon, în 2019. Sunt sigură că ar fi preferat s-o încheie, în loc de o ipotetică salvare cu 4-5 stenturi pe artere. A fost luat prin surprindere de intervenția nesăbuitei doctorese, dar frică nu i-a fost. Să ai „lumine”! Good Light, iubite prinț!

 

 

Sursa: MARIAN ILIE