Ce
mai rămâne uman în transumanism?
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
20
Iulie 2022
Prilej
de a rediscuta despre relativitate în domeniul moralității
Este adevărat că atitudinile privitoare la
moralitate se schimbă deseori, însă aceasta nu înseamnă că înseși principiile
morale se schimbă, pentru că atunci nu mai are rost să vorbim despre evaluare
morală. De fapt, se schimbă gradul în care aderăm la aceste principii, nu
principiile însele. Așa stau lucrurile în general. Iată principala întrebare
care ar trebui să ne frământe în prezent și în deceniile următoare: care e
granița permisă pentru pătrunderea tehnologiei în viețile noastre? Pentru că ea
înaintează tot mai mult, an de an, lună de lună.
Anul a devenit deja o unitate prea mare de
măsurare a timpului atunci când vorbim despre evoluția tehnologiei. De pildă,
citim aproape săptămânal știri prin care suntem informați că inteligența
artificială câștigă tot mai mult spațiu în detrimentul inteligenței umane.
Aflăm mereu despre noi succese ale AI, noi domenii în care inteligența noastră
este depășită. Pentru iubitorii progresului cu orice preț, aceste vești
reprezintă o invitație la „transformarea” omului, la „altoirea” AI pe trunchiul
inteligenței naturale, dacă vrem ca aceasta din urmă să nu fie total dată la o
parte, s-ar putea spune.
Încercând să răspundem la întrebare: este
rezonabil să considerăm că prima dintre limitele pătrunderii tehnologiei în
viețile noastre ar trebui să fie reprezentată în primul rând de afectarea
identității umane, deci, în esență, a capacității de a ne păstra autonomia.
Pentru că cel mai mare război se duce împotriva libertății, mai întâi cea
interioară, profundă, apoi libertatea exterioară, social-politică. Tehnologia
devine un musafir perfid care ocupă atâta spațiu în viețile noastre încât ne
mai rămâne doar un colț neînsemnat. Aceasta înseamnă că rolul de stăpân al
propriei vieți este detronat de ceva care este organizat în mare parte difuz,
nevăzut - rețeaua de internet -, dar cu atât mai puternic în sensul presiunii
asupra deciziilor, a modului de gândire, de organizare a timpului. „Țesătura”
formată de raportul dintre activitățile umane și rețeaua de internet este atât
de strânsă, încât puțini sunt cei care mai pot face delimitarea între propriile
gânduri, credințe, atitudini și ceea ce li se sugerează că ar trebui să
gândească.
Toți vedem cum ritmul devine pe zi ce
trece mai accelerat când vorbim despre instrumentele utilizate sau care vor
putea fi curând utilizate, ritmul tehnologiilor de comunicare, al celor
utilizate în domeniul sănătății, în cel militar. Ne impresionează capacitatea
tehnologiilor de urmărire a vieții personale, a „citirii” persoanelor,
posibilitatea de a controla într-o măsură semnificativă stările (emoții,
gânduri, disponibilități) maselor și ale indivizilor. Iar aceste tehnologii
sunt încă în perfecționare. Pentru unii, astfel de schimbări construiesc „o
minunată lume nouă”, iar pentru alții, acesta înseamnă coșmarul ce poate fi
foarte aproape de realizare. De exemplu, se vorbește mult despre binefacerea
sau oroarea utilizării cipurilor, despre magnetismul genetic, despre
„atotprezența” inteligenței artificiale în această lume, până acolo încât
amestecul dintre inteligența umană și cea artificială va face imposibilă
separarea dintre ele.
Cuvântul de pe buzele multora dintre
progresiști este „transumanism”, aflat în strânsă legătură cu ideea mai amplă a
„resetării mondiale” (a se vedea „Covid-19. The Great Reset”, de Klaus Schwab,
carte publicată în iulie 2020). Știm că sunt multe schimbări în prezent și că
vor urma și altele mai importante. Întrebarea asupra căreia insistăm în acest
articol este dacă mai putem vorbi despre repere morale, dacă, odată cu acest
șoc tehnologic, se mai poate susține pretenția veche de milenii privind
valoarea omului ca scop în sine, dincolo de mișcărea mai lentă sau mai rapidă a
„resetărilor”. Cele câteva teme și interogații au fost suscitate de cărți și
articole vizând perioada pe care o traversăm, a „nisipurilor mișcătoare” în
domeniul biotehnologiilor, cu efecte în toate domeniile importante: etic,
medical, social, economic, politic etc.
Cea mai incitantă, cuprinzătoare și
argumentată lucrare este semnată de preotul Jean Boboc (1943-2019), francez de
origine română, doctor în medicină la Universitatea din Paris și doctor în
teologie la Institutul Saint Serge, specializat în mai multe ramuri medicale,
în special în farmacologie clinică și toxicologie. Este vorba despre
„Transumanismul decriptat. Metamorfoza navei lui Tezeu”, publicată în 2017 în
Franța, iar în România, la Editura Doxologia, Iași, 2020, ediție îngrijită de
prof. dr. Sebastian Moldovan, traducerea excelentă fiind realizată de Manuel
Valeriu. Meritul cărții este acela de a fi cel mai bun ghid existent la ora
actuală în încercarea de a înțelege ideologia transumanistă: rădăcinile sale
intelectuale, temele majore, reprezentanții de bază, viziunile lor și
modalitățile tehnice preconizate pentru a le atinge, contradicțiile interne,
consecințele axiologice și etice ale revoluției antropologice pe care o
propovăduiește transumanismul, documente internaționale prin care s-au făcut
importanți pași înapoi pe terenul etic, cercuri politice și economice
interesate de avansul cercetărilor în spiritul augmentării umane, noile tipuri
de om: omul robotizat, omul protetic, omul bionic, cyborg-ul.
Prin hibridarea omului cu mașina în
diverse moduri, transumanismul dorește să revoluționeze orice temă care ține de
firesc: procrearea, nașterea, îmbătrânirea, moartea, mergând până a le...
desființa. Care mai este locul umanului după transumanism? Ce se mai poate face
totuși acum, când suntem deja martori la implementarea unor idei transumaniste,
martori la cercetări ce instrumentalizează, reifică omul? Care este modelul de
la care nu trebuie să ne îndepărtăm? Ce înseamnă a fi un autentic om superior,
dincolo de schimbările ideologice și culturale? În ce constă sacralitatea
omului și care este trădarea bioeticii? Acestea sunt doar câteva dintre marile
întrebări ce structurează cartea.
Ideologia transumanistă, cu rădăcini
solide în iluminismul ateu francez, apoi hrănită pe solul pozitivist al
secolului al XIX-lea, susținută de rezultatele spectaculoase ale științei
secolului al XX-lea și mult încurajată de noile tehnologii biomedicale și
cibernetice (și de tot felul de filosofări de-constructiviste, nihiliste), se
dorește a fi un apostol (deși pe multe voci, deseori disonante) al noului
umanism, unul „superior”. Însă acesta este tocmai pasul către o lume
post-umană, nu doar post-umanistă. Adevărata superioritate, scrie pr. Jean
Boboc spre finalul cărții, constă în sacralitatea omului, creat după chipul lui
Dumnezeu și făcut pentru îndumnezeire - iată o „augmentare” în care persoana
își atinge deplin potențialitățile. În schimb, transumanismul cade în
contradicție, din moment ce propune o augmentare a omului, la finalul (sau
chiar pe parcursul) căreia omul este... anulat. Aici duce orgoliul prometeic:
„Desigur, noi trăim o epocă demiurgică, ce are drept consecință o pretinsă
etică demiurgică, iar această etică are propria sa logică transgresională.
Dispariția bioeticii autentice - care avea ca obiectiv de a păstra caracterul sacru
al vieții și al demnității umane - prin trădarea slujitorilor ei nu lasă spațiu
moral decât unei etici demiurgice cu geometrie variabilă, adaptabilă noilor
propuneri ale științei” (pag. 424).
Schimbările tehnologice au adus deseori cu
ele și schimbarea unor opinii și atitudini față de sine și de relațiile cu
ceilalți; de pildă, opiniile despre corp, relații sexuale, procreare, despre
embrionul uman și despre fetus, eutanasie, iar mai nou se discută intens despre
manipularea genelor (temă strâns legată de eugenism), ameliorarea și
augmentarea capacităților umane cu ajutorul inteligenței artificiale,
ectogeneză, clonare, aspecte care depășesc obiectivele terapeutice justificate.
Totuși, schimbarea unor atitudini morale nu poate fi echivalată cu „transformarea”
principiilor morale. Altfel, nu ar avea sens să vorbim despre evaluarea morală
a faptelor de-a lungul veacurilor, pentru că nu ar exista reperele pentru acea
evaluare; un reper care este în continuă mișcare nu poate fi reper, tot așa cum
un far luat de valuri nu mai poate ghida ambarcațiunile, chiar dacă ar continua
să lumineze.
De fapt, nu reperele morale se schimbă, ci
adeziunea oamenilor, a comunităților, a societăților, la aceste principii. Iar
bioetica se face tot mai vinovată de surzenie, muțenie și, ca atare, poartă o
mare responsabilitate pentru terenul cedat. Însă, granița etică slăbită nu
înseamnă și că există o întemeiere a relativismului moral (adică faptul că
standardele morale diferă în mod esențial în funcție de epoci, comunități, societăți),
ci există doar vinovăția celor care nu mai văd reperele. De asemenea, dacă ceva
se poate realiza, nu înseamnă și că este permis și cu atât mai puțin că trebuie
făcut. Am insistat asupra acestor aspecte, pentru că relativismul moral este
principala ispită a vremurilor bogate în schimbări; totodată, el reprezintă una
dintre scuzele celor înclinați spre derive morale.
Un aspect controversat este cel referitor
la întâlnirea dintre inteligența artificială și cea umană chiar în casa minții
noastre, prin crearea și promovarea microcipurilor. Desigur, ca orice măr
otrăvit, și aici este prezentată partea frumoasă, „beneficiile” unei asemenea
tehnologii. De exemplu, posibilitatea de a depista boli, de a dobândi
informații relevante privind diverși indicatori ai stării de sănătate:
presiunea arterială, nivelul de zahăr din sânge, reacția corpului la infecții,
nivelul de inflamație, agenți patogeni etc. Pe un site al armatei americane,
acum mai bine de un an, se făcea reclamă la o astfel de tehnologie deja existentă
și în proces de perfecționare (oare cât de „perfectă” se dorește a fi?).
Problema etică începe să apară în momentul
în care înțelegem că aceste microcipuri sunt sau pot fi receptori și emițători,
putând face parte dintr-o vastă rețea de informații, rețea imposibil de
securizat în sens absolut și care poate ajunge în mâinile unui administrator
răuvoitor. Însă, chiar presupunând că ea va fi perfect securizată, de unde
atâta încredere în bunele intenții ale creatorilor acestor tipuri de
tehnologie? Istoria politică ne învață prin mii de lecții că una dintre
virtuțile omului liber este prudența și faptul că nu trebuie să dea vot de
încredere absolută semenilor care promit binele odată ce vor ajunge la
conducerea societății. Din păcate, gândirea critică primește lovitură după
lovitură, curentele de opinie au mare forță în a nivela fluxul ideilor,
stabilind ce trebuie spus și ce nu, marginalizând opozanții care sunt ironizați
condescendent, sau apelându-se la tot felul de glume din care reiese cât de
aerieni sunt cei care se tem de „cipare”.
Aceste idei despre transformarea umană
(enhancement) nu mai sunt de mult timp scenarii SF, deși criticii ar putea să
le eticheteze așa, pentru a discredita orice atitudine de prudență față de
tehnologii ce pot pune realmente în pericol însuși modul de a fi uman, acea
„demnitate umană” despre care vorbea Immanuel Kant, demnitate având la bază
autonomia voinței ghidată de rațiune. Desigur, despre demnitatea umană
creștinismul are o viziune mult mai înaltă, dar în prezentul articol nu este
spațiu pentru a dezbate acest vast subiect.
În acest context merită amintită
distincția fundamentală pe care o face sociologul Bryan Wilson (Religia din
perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000), aceea dintre
raționalitatea formală sau instrumentală și raționalitatea valorică (reflexivă,
teleologică). Raţionalitatea instrumentală se referă la aflarea celor mai bune
mijloace pentru atingerea unor scopuri prestabilite, pe când raționalitatea
valorică are în vedere însăşi alegerea scopurilor respective. În prezent,
raționalitatea instrumentală este utilizată excesiv în detrimentul celei
reflexive; alții („societatea”, „corporația”, „lumea”, „conducătorii”) ne aleg
scopurile pentru care trebuie să luptăm. Unul dintre efectele faptului că
acceptăm continuu noi tehnici ştiinţifice în majoritatea domeniilor vieţii
sociale este că oamenii ajung să caute tot mai des soluţii tehnice la
problemele lor, în loc să se bazeze pe menţinerea unor tipuri de atitudine
morală ce ar reduce semnificativ numărul de cazuri problematice.
Revenind la tema ameliorării și
augmentării umane, mai precis la subiectul microcipurilor, metoda predilectă a
transumaniștilor pentru a rezolva tot felul de probleme: acesta nu este un pas
aflat firesc în continuarea transplantului de organe, de exemplu, ci reprezintă
un salt uriaș faptul ca în centrul de comandă al minții tale să fie pusă o
stație de emisie-recepție la care pot fi conectați diverși terți. Vi se pare
ceva neînsemnat? Dacă este așa, faptul se poate explica doar pentru că tot mai
mulți încep să se familiarizeze cu ideea (pusă deja în practică pe alocuri).
Altfel, vorbim despre un pas colosal către transumanism, însă acest „dincolo de
umanism” poate fi cea mai proastă idee pentru umanitate, pentru că ea nu
reprezintă doar o călătorie spre Indii, spre polul sudic sau nordic al
Pământului, ci acceptarea unei provocări în care riscul este incomparabil. Ce
mai rămâne uman în transumanism? Doar „asamblarea” exterioară, aparentă, a
corpului nostru?
Ce se întâmplă când presupusele
„beneficii” devin principala valoare într-o societate? Când calculul
utilitarist domină dezbaterea etică? Se vor aduce constant tot mai multe
„argumente” în vederea eficacității, iar multe aspecte fundamentale pentru ceea
ce ne constituie ca oameni vor fi înlăturate mai întâi din educație (axată
dintotdeauna pe valorile ce reies din experiențele umane; aici vorbim despre
rolul miturilor, al literaturii, al filosofiei, istoriei, al limbilor clasice
și al celor moderne, al artelor), apoi din piața muncii, pentru că, se consideră,
multe profesii vor fi realizate mai bine de roboți; chiar și acelea de
judecător, medic, profesor. Însă cum ar arăta o generație de copii în care
profesorii sunt roboți cu chip uman? Sincer, nu vreau să aflu răspunsul.
Anumite experimente nu ar trebui făcute
vreodată, pentru că efectele ar fi ireversibile pentru subiecții implicați în
ele. Ar fi un genocid moral, așa cum a fost experimentarea regimurilor
totalitare în secolul al XX-lea. Iar dacă cineva ar spune că am avea totuși
ceva de învățat din aceste experimente, ce fel de îndreptățire ar putea fi
adusă pentru a le iniția? Cine poate stabili care este costul moral rezonabil
al lor? Nimeni nu poate dobândi consimțământul informat al participanților la
experimente globale precum cele vizate de transumanism.
Transumanismul înseamnă cu siguranță
schimbare, însă în detrimentul omului; este o schimbare în care domină acest
„trans”, pe când umanismul rămâne în umbră, până la a deveni o amintire. Nu
poate fi vorba despre un pariu câștigător atunci când riscul înseamnă însăși
lezarea ireversibilă a omului. Cu toate acestea, unii urmăresc atingerea
utopiei transumaniste cu multă îndârjire. O fac din imprudență sau pentru că
întrevăd un câștig deosebit prin realizarea acelor obiective? De remarcat
faptul că hotărârea de a te arunca pe tine și pe ceilalți într-o prăpastie al
cărei capăt nu se vede (dacă s-ar vedea, rezultatul ar fi același, odată ce ai
sărit) este demnă de intenții iraționale, anarhiste. Este pariul autodistructiv
prin excelență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu