Stefan Dumitrescu - ÎN ROMÂNIA TRĂIEȘTE ȘI SCRIE UNUL DIN MARII SCRIITORI AI LUMII ! -2-

 

Și ca să vedeți că sunt cărți de valoare iată ce scria domnul profesor universitar de Pedagogie Emil Păun despre „Psihologia și pedagogia poporului român : „

 

  

DL PROFESOR UNIV. DR EMIL PĂUN DESPRE „PSIHOLOGIA ȘI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”

 

Cartea pe care o lansezi astăzi, "Psihologia si pedagogia poporului roman", constituie una dintre lucrările reper referitoare la identitatea poporului nostru, supusa mereu unor contaminări si presiuni care sunt pe cale sa o destructureze. Intr-o perioada frământata, când valorile, certitudinile valorice au intrat intr-un proces de anomie, lucrarea ta, in fapt întreaga ta opera reprezintă si întruchipează speranța ca acest popor poate fi salvat, intre altele, prin educație. Conceptul de  „educație totala" m-a trimis cu gândul la importante concepte formulate de-a lungul timpului: grecescul "kalokagathia", "educația negativa" a lui J. J. Rousseau si altele. Citind cărțile tale, constat, intre altele, intenția ta, neexprimata explicit, de a realiza o perspectiva pansofică (ca si Comenius) asupra lumii actuale si asupra educației ca modalitate de a schimba lucrurile, de a revaloriza sursele majore ale identității noastre etnoculturale. Intr-un fel, cărțile tale (si cea lansata astăzi) constituie si o reacție necesara la tăvălugul globalizării culturale si identitare. In multe privințe, opiniile noastre se întâlnesc. Intr-un studiu referitor la fenomenele identitare in societatea contemporană (publicat cu 10 ani in urma) afirmam;"Globalizarea culturala, așa cum se manifesta in prezent, ia forma unui "imperialism sau capitalism cultural" si, de aceea, se impune o regândire profunda a acestei evoluții care afectează, in mod evident, identitatea culturala individuala si colectiva". Cu cat mai multe voci in aceasta direcție cu atât mai bine. Iar tu, prin lucrările tale, ești una dintre vocile cele mai puternice.

 

Cu bucuria profesorului care este mândru de realizările remarcabile ale fostului sau student, te felicit si-ti urez sănătate pentru a-ti duce la capăt proiectele.    Prof.univ.dr. Emil Păun Universitatea din București 18. 11.2015”

 

     Am pus acest text ca să vă convingeți că lucrurile, cărțile mele sunt profunde și serioase. Ei bine, domnilor profesori, noi, poporul daco-român, am avut destinul tragic și dureros, de victimă a istorie (în primul rând poporul român a fost victima lui însuși, și apoi a altora) datorită acestor patologii și complexe studiate în cele trei cărți ale noastre. Aceste patologii sunt : individualita, egoplasmul, axiofagia, atomita, inteligența negativă, politicianismul (forma de manifestare a egoplasmului, cancerul egoului), nuelita, verbalita. Patologiile  psihologiei poporului sunt defecte psiho-morale și educaționale generalizate la o mare parte din societatea românească, având o profunzime genetico-istorică și care se manifestă cu o intensitate și insistență peste medie.

 

      Ce este individualita ? Ființa românului este mai mult o ființă individuală decât ființă colectivă. Dacă am privi, dacă am vedea poporul român ca pe un organism, noi, indivizii care îl formăm, suntem celulele sale. Ei bine, viața interioară și socială a celulei care este individul român este foarte mult centrată pe sine, pe nevoile și interesele ei și nu pe relația ei cu Organismul din care face parte. În viață ea își urmărește în primul rând binele ei, interesele ei, pentru că viața ei este concentrată asupra persoanei ei. Importantă este ea nu organismul din care face parte, pe care ar trebui să îl slujească. (Iar organismul la rândul lui trebuie să își slujească celulele, pentru că numai funcționând această relație biunivocă Organismul social, poporul, poate să ființeze și să lucreze)

 

    Egoul Individului român are tendința „de a se umfla”, de a fi mare, de a fi important. De aceea, pentru că este centrat pe ea, pe sine, celula care este individul român se „îndepărtează” de organism, toată importanța se  concentrează asupra ei.

 

      „Rupându-se” de popor ea are tendința exagerată (patologică) de a ”crește”, de a fi mare. Aceasta peste o limită medie, normală, peste  normalitatea psihologică. Această Patologie, „a umflării” peste măsură a egoului am denumit-o noi Egoplasm, cancerul egoului. Egoplamsul împinge din interior, din subconștientul ei colectiv, din codul ei genetic ființă să fie ”mare”. Și cum poate fi mare ? Se dă mare, este mândră, se laudă, este narcisistă, intră în politică pentru a ajunge mare, vrea să acceadă cât mai sus pe scara socială. Și o face, dar pe căi necinstite. Și ca să intre în politică și să ajungă cât mai sus se înscrie în partid, minte, se laudă cu meritele sale, se grozăvește că face și drege (demagogia), dă din coate, este tupeistă, nu are rușine, bun simț, trece peste cadavre, și se rupe astfel de realitate.

 

      Este bolnavă de setea de putere. Setea de putere a individului român nu este altceva decât manifestarea patologiei individualitei și a egoplasmului. Această patologie la noi la români este veche, s-a manifestat tot timpul intens și se numește, de două veacuri încoace, politicianism. Iar apoi ajunsă într-un post sus celula noastră bolnavă de  individualită și de egopalsm,  are grijă mai mult de ea, de importanța și de mărirea ei, își urmărește în primul rând interesele ei. Este preocupată să parvină, este lacomă, fură, adună  capital politic și bancar, este coruptă și cultivă corupția. Își bagă toate rudele în posturi cheie. De interesele țării nici nu-i pasă. De aceea oamenii politici în perioada lui Eminescu, și apoi din toate perioadele, se manifestau așa, pentru că erau și sunt bolnavi de individualistă și de egoplasm.

 

       De aceea s-a spus la noi că politica este o curvă. Nu politica este o curvă, ci politicienii, care fiind bolnavi grav de setea de putere în drumul lor către putere nu au conștiință, nu au rușine, nu au bun simț, trădează interesul național pentru interesele lor egoiste, de hiene care nu se mai satură. Așa cum precizăm în cărțile noastre unde aceste lucruri sunt analizate în detaliu individualita și egoplasmul, care comunică între ele formând un vector unitar, se determină una pe alta, lucrează împreună, iau diferite forme de manifestare în viața de toate zilele. De exemplu, lăcomia, setea de înavuțire, parvenirea, ludăroșenia, corupția. Cu alte cuvinte indivizii bolnavi de aceste patologii devin victimele lor, sunt târâiți și împinși de la spate de ele. Se manifestă așa cum le dictează de acolo din străfundul ființei lor. (Bineînțeles că ei nu sunt conștienți de lucrul acesta)  Mânați de setea de putere ei intră în partidele politice, ca să ajungă la Putere. Băsescu, Udrea, Câțu, Dăcilă, de fapt toi care au intrat în politică și au ajuns pe nivele înalte au fost victimele egoplasmului lor și al intereselor lor de șacali. Toți vor să intre în partidele politice pentru că acesta sunt poarta și scara prin care se poate accede la putere, sunt  tribuna, instituția care îi propulsează pe treptele sociale în sus.

 

       Dar partidele politice sunt și un fel de capcană-școală. Și funcționează ca o capcană școală. O dată intrat în partid, intri într-o „haită”, ca să urci trebuie să înveți să minți și mai mult, să fii și mai imoral, să fii și mai cinic și mai tupeist, și mai fără conștiință. Să calci pe cadavrele celor care îți stau în cale. Iată că vedem, așadar, partidul politic ca pe o școală care îi pervertește pe oameni, îi „perfecționează” în a fi și mai hoți, și mai mincinoși și corupți, și mai cinci. De aceea partidele politice la noi, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX au fost „școli”, medii imorale care i-au învățat pe politicieni să fie hoți, mincinoși, corupți, fără conștiință, lipsiți de patriotism. Și de aceea partidele politice la noi (împreună cu politicienii) au făcut ca după fiecare etapă Statul român, România să eșueze de fiecare dată. Ascultați-l pe dl profesor Gică Manole și vă convingeți. La sfârșitul domniei lui Carol I, Staul român și România erau un stat și o Țară eșuate. Nu credeți ? Dar ce înseamnă răscoala țăranilor din 1907, ce înseamnă faptul că nu existau școli în satele românești, ce înseamnă faptul că soldații români în Primul război mondial au luptat în saboți, că nu existau bocanci ? Că  au luptat cu arme din Războiu de independență ? Că au fost cazuri când morții ca să fie îngropați erau dezbrăcați, ca hainele lor să fie date după aceea altor soldați, că nu aveau haine ?

 

    La sfârșitul primului război mondial prin jertfa lor țăranii  români au făcut România Mare, pe care au dat-o politicienilor, să o administreze ei. Ca s-o dezvolte. Și ce au făcut politicienii și partidele interbelice ? Au făcut România Mare praf. Încă o dată la sfârșitul perioadei interbelice avem un Stat român eșuat și o Țară eșuată. Perioada comunistă s-a terminat cu un eșec. Acum în perioada postcomunistă avem din nou un Stat eșuat și o Țară eșuată. Știți cine a stat la baza eșecului partidelor politice la noi, a statului român și a României de fiecare dată ? Patologiile acestea numite individualita și egoplasmul, care au acționat  din interior nostru. Din subconștientul nostru și din formația noastră  morală.

 

      Ne mirăm azi că tot ce a spus Eminescu despre politicienii și clasa politică a vremii lui vedem astăzi la politicienii noștri. Păi da, pentru că factorii, cauzele care i-au produs pe politicienii din cea de-a doua jumătate a secolului XIX, adică patologiile psihice de care am vorbit care vin din istoria și din subconștientul nostru, și aceste școli care-i dezumanizează pe politicieni, îi fac să fie demagogi, hoți, lichele politicianiste, oameni lipsiți de conștiință și de patriotism, numite partide politice, au rămas aceleași. Politicienii corupți, și mai toți au fost și sunt corupți, din perioada interbelică, din perioada comunistă și postcomunistă sunt victimele acestor doi factori, sistemul de patologii psihice al poporului român și partidele politice. Aceste școli negative care îi preiau și îi formează hoți și demagogi, corupți, ticăloși, oameni bolnavi pe politicieni.

 

    Foarte bună argumentați dumneavoastră, domnule Ștefan, zice dl Președinte al Academie. Chiar mă gândesc că istoria poporului român poate fi înțeleasă mai bine dacă o privim prin ochii psihologului, așa cum faceți în cărțile dumneavoastră. În momentul acesta pe ușă a intrat dl Președinte al României, Klaus Iohannis.

 

       A, tocmai a venit și dl Președinte al României, spun eu. Sunteți binevenit, dle Președinte, vă rog să luați loc lângă mine. Domnule chelner aduceți vă rog cafeaua aceea mare comandată pentru domnul Iohannis.

 

     Sunteți foarte uimiți, domnule profesor Pop și Manolescu, dar v-am spus că l-am invitat la discuția noastră și pe dl Președinte al României. Așa, dați-vă mâna. Vă cunoașteți, nu mai e nevoie să fac prezentările.

 

       Mulțumesc de invitație, domnule Dumitrescu. N-am fost la schi în Austria, vin de la samitul de la Madrid. Însă sunt foarte interesat de ideile  și de discuția dumneavoastră. Să știți că am lecturat, sau mai bine zis, soția mea a lecturat Cartea dumneavoastră cu Teorie Reformei învățământului. Foarte interesantă teorie.

 

     Am două cărți cu Reforma Învățământului, stimate domnule Președinte Iohannis, una se cheamă „O nouă Teorie despre Reforma învățământului”, iar cea dea doua se numește „Știința Reformei Sistemelor socio-economice naționale și a subsistemelor lor”. Asta înseamnă că pentru prima dată în Istoria învățământului, în general în Istorie Științei, a fost fundamentată o nouă Știință în aria Științelor socio-umane, „Știința reformei autentice”. Pentru că până acum toate așa zisele reforme care s-au făcut în Învățământul românesc, după 1989, au fost pseudo-reforme și antireforme. În nici un caz reforme adevărate. Este și cazul reformei pe care zice că a făcut-o și o face dl ministru al Învățământului Sorin Câmpeanu. Dar despre asta aș vrea să discutăm mai încolo.

 

 

 

                                            6

 

     Bine, dar ce ai vrut să demonstrezi cu asta, dragă Ștefan Dumitrescu, de ne-ai  descris această viziune despre sistemul de patologii care stau la baza comportamentului poporului român, a eșecului poporului român și a Instituțiilor sale în istorie ? întreabă dl profesor Manolescu.

 

        Merg puțin mai departe, domnilor profesori, că acum suntem toți  de la masa aceasta profesori. Spuneam că individualita și egoplasmul sunt patologii ale psihologiei poporului român care ne afectează pe noi, românii, într-o mare măsură. Egoplasmul este patologia care îi face pe români, cum spuneam, să se înscrie în partide, fiind bolnavi de setea de putere. Toată clasa politică la noi, de la Cuza încoace, a fost și este bolnavă de setea de putere. Individului român îi place să se dea mare, să știe el că este mare, atunci trăiește el starea de bine. Este în el tendința asta subconștientă de a se da mare și de a face orice ca să fie mare. Pentru aceasta minte, se laudă, este fudul, mândru, fură ca să ajungă bogat, este lacom după funcții și după bani, corupe și este coruptibil. Vedem comportamentul inconștient, nerușinat al politicienilor care sunt victimele setei de putere.

 

     Dar când individul român întâlnește unul mai deștept, mai frumos, mai bogat, mai valoros decât el își dă seama, mintea și subconștientul lui realizează că el nu e așa mare, cum credea. Ba e chiar mic. Trăiește constatarea aceasta ca o neliniște și suferință. Și atunci subconștientul lui reacționează, se revoltă, căutând să-l desființeze în plan mental pe Individul superior. Așa se naște invidia, aceasta este invidia. Care în vița de toate zilele capătă diferite forme, cum ar fi bârfa, îl reclami pe celălalt, îl urăști, cauți să îi faci rău, să îl distrugi. În plan mental subconștientul dorește să îl elimine pe cel  superior, să scape de el ca să revină la starea de dinainte când el „știa” că este mare. Și această invidie la noi la români atinge un nivel înalt. Cum spunea un coleg de facultate ungur : „dragă Ștefan, la voi la români bârfa și invidia sunt sporturi naționale”.

 

       Patologia aceasta am denumit-o eu în cărțile mele, stimați domni,  Axiofagie. Suntem un popor axiofag, ne urâm valorile, așa se explică de ce noi, românii, și cu cât urcăm pe scara socială mai sus, în nivelele superioare, al academicienilor, scriitorilor, medicilor, oamenilor de știință,  invidia,  nevoia și dorința de a-l elimina pe cel mai bun, este din ce în ce mai mare. Spre deosebire de evrei, care reacționează invers decât noi în fața valorilor.  Ei le ajută să se realizeze, le sprijină. Le cultivă, le mediatizează, pentru că după aceea știu că și ei vor fi ajutați, poporul evreu se va bucura de realizările Creatorilor lor. Așa se explică de ce evreii se ajută între ei, iar noi, românii ne mâncăm între noi, și ne comportăm după proverbul : „Dă, Doamne, să moara capra vecinului”.

 

 Individualita, egoplasmul și axiofagie fac ca noi, indivizii români, să nu ne unim, să ne dezbinăm între noi. Asta adus la faptul că nu suntem o societatea unită, monolitică, ci suntem o societate dezbinată. O populație. Patologia aceasta am numit-o Atomita. Suntem un popor bolnav de atomită.

 

  Așa cum știm, Egoplasmul este patologia care ne împinge să ne dăm mari, să ajungem mari, iar pentru aceasta dăm din coate, folosim mijloace imorale ca să ajungem cât mai sus. Dar ca să ajungem mari, să urcăm pe scara socială, cum mintea nu ne duce să realizăm lucrul acesta în mod cinstit, prin muncă,  avem în Mintea noastră un Tip de Inteligență, pe care am numit-o Inteligența negativă. Această inteligență negativă ne împinge la „rău” și ne luminează mintea să găsim și să folosim mijloace și metode necinstite, inumane ca să parvenim.

 

     Ce facem ? Mințim, cum fac politicienii, au promis că fac mii de km de autostrăzi, locuri de muncă, suntem vicleni, demagogi, lipsiți de caracter. Când ne găsim în fața unuia mai mare ne plecăm în fața lui,  îl pupăm în bot ca să-i păpăm tot, capul aplecat sabia nu-l taie. Ne dăm mereu după cel mai mare și ne folosim de semenii noștri aflați într-o poziție care ne ajută să ne realizăm scopul și ne adunăm și ne organizăm în mafii…

 

     Când am fost cu turcii, am plecat capul, am plătit tribut, în 1941 ne-am dat cu nemții, apoi ne-am întors, ne-am dat cu rușii. După 1989 ne-am dat cu americanii, am intrat în Uniunea Europeană, și am fost jefuiți exact cum ne-au jefuit rușii după 1944. Această patologie a psihologiei poporului român, lipsa de caracter, care ne face să nu avem o personalitate verticală, și ne determină să ne plecăm în fața celui mai tare, să ne dăm ca nuiaua după vânt, am numit-o noi Nuelita. Lipsa de consistență și de caracter a personalității umane a românului.

 

      Cât am fost sub comuniști ne înghesuiam să ne înscriem în partid, la ședințe mințeam ca „să dăm bine” și să avansăm. Acum în capitalism „lăcomia” determinată de egoplasm, împreună cu individualita și cu inteligența negativă ne-au „împins” să ne furăm  economia, ca să ne îmbogățim. Dar cum ? Individual sau în haită, în grupuri de interese, adică în grupuri mafiote. Subconștientul nostru produce Egoplasmul, Individualita și Inteligența negativă și le cultivă, le dezvoltă, cu cât suntem mai sus pe scara socială, pentru că așa ne este bine ca indivizi umani. Ne este bine pentru că așa ne indică egoplasmul nostru.

 

       Așa se face, Doamne Dumnezeule, că societatea românească este o „civilizație bazată pe șmecherie, pe individualism, pe egoplasm”. Iar clasa politică românească, perfecționată la Școala imorală și bolnavă, antieducațională a partidelor politice, este cu mult mai bolnavă decât stratul de jos al societății, care este și el bolnav. Așa se explică de ce am avut și avem această clasă politică bolnavă psihic, sociopată, de o ticăloșie fără seamăn, inconștientă și foarte distructivă. Prin clasa politică, de la Cuza încoace, în realitate, poporul daco-român s-a sinucis continuu. Puțin câte puțin, încât am eșuat de fiecare dată. La sfârșitul domniei lui Carol I, la sfârșitul perioadei interbelice, la sfârșitul perioadei comuniste, și acum, în perioada postcomunistă.

 

     Așa se explică, domnule Președinte Iohannis și domnule Președinte ala Academiei, de ce suntem un Stat eșuat, o Românie eșuată. Pentru că întreaga clasă intelectuală, cu lumile ei, lumea teatrului, lumea scriitorilor, a artiștilor, academică, a universitarilor este o clasă eșuată. Numai o intelectualitate eșuată, foarte bolnavă putea să dea o clasă politică eșuată, distructivă, atât de bolnavă psihic și social

 

 Eșecul României, al statului român, este determinat de eșecul Intelectualității românești, creație a unui mediu imoral, corupt, bolnavă într-un grad foarte înalt de patologiile despre care vă vorbesc..

 

      Din cauza acestor potologii, domnilor profesori, a avut poporul român istoria aceasta de popor victimă. Trădarea la noi la români a fost o dimensiune permanentă a istorie noastre. Am putea să spunem că trădarea a fost dușmanul nostru cel mai mare care ne-a distrus continuu. A fost factorul care a făcut să avem istoria nefericită de popor victimă pe care am avut-o.

 

     Dacă Marele rege Burebista nu ar fi fost trădat, și după el ar fi venit un rege valoros ca el, poate că regatul Trac s-ar fi închegat și Tracia ar fi fost astăzi o mare Putere ca Germania, în spațiu carpatic și balcanic. Dacă Regele Decebal nu ar fi fost trădat de Bicinis (a fost trădat în trei rânduri, de mai mulți) poate că Decebal reușind să ajungă la dacii din nord și din Moldova și-ar fi refăcut armata și ar fi reușit să îl respingă pe Traian peste Dunăre. Și  Dacia condusă de regi care ar fi ținut Dacia unită și ar fi avut, cum era normal, Armată, ar  fi respins de fiecare dată popoarele migratoare care intrau în spațiul Daciei. Și Dacia ar fi continuat să existe și astăzi și România se numea Dacia. Iar viața strămoșilor noștri protoromâni și români ar fi fost mult mai bună. Și noi, românii, nu am mai fi avut în subconștientul și în natura, în formația noastră patologiile psihice despre care vorbesc eu în cărțile mele.

 

         Dar haideți să vedem cine este Factorul care generează trădarea, cum se naște el în psihologia trădătorului. Să intrăm în mintea  trădătorului, a tuturor trădătorilor, să vedem ce este acolo. În mintea trădătorului vedem setea de putere, egoul umflat, egoplasmul. Suferința generată de axiofagie că Omul aflat în frunte este mai mare, mai valoros decât el, iar egoplasmul din el îl împinge să îi ia locul, să fie el mare. ASTA VREA EGOUL LUI. Egoplasmul, axiofagia și inteigența sunt patologiile care l-au împins întotdeauna de acolo din subconștient pe trădător determinându-l să îi ia locul  Conducătorului, care devine victima trădătorului. Asta s-a întâmplat în mințile și în subconștientul tuturor trădătorilor din istoria noastră. Din toată istoria speciei umane. Iar faptul că ne-am trădat și ne-am asasinat Conducătorii, așa cum s-a întâmplat în secolul trecut cu mareșalul Ion Antonescu și cu Nicolae Ceaușescu, vedeam acum în ce stare ne-a adus ca popor !

 

     Ajuns aici mă refer acum la lumea politicii românești și de aici trecem la lumea culturii. În lumea politică la noi, la români, trădarea este Legea supremă după care se conduc sărmanii nenorociți care își zic parlamentari, miniștri etc. Uitați-vă ce mâncătorie, ce alcătuiri de găști, apoi ce despărțiri, ce acuzații își aduc, ce execuții au loc în această lume, foarte bolnavă psihic, moral și educațional. Același lucru se întâmpla, dar la un nivel mai mic, în lumea teatrului, în lumea literară, în lumea profesorilor universitari, a academicienilor. Este interesată Academia să promoveze Marile valori creatoare ale neamului ? Nu ! Este interesată Uniunea scriitorilor să promoveze oameni ca Thomas Mann, ca Orhan Pamuk, ca Mario Vargas Llosa, ca sărmanul Ștefan Dumitrescu ? Nu !  Cine, ce scriitor să accepte că există unul, Ștefan Dumitrescu, da, care a dat o operă literară de  primă mărime la nivel mondial, pe care să îl promovăm pe piața de carte internațională ?

 

    Pentru că suntem un popor, o lume intelectuală (aici ne referim la lumea scriitorilor, a teatrului, la lumea universitară, la academicieni) bolnavă de axiofagie, stimați domni. Care în loc să își promoveze valorile și le marginalizează și le distruge, și prin aceasta ca popor ne condamnăm la stagnare și la involuție. Cum Societățile naționale prin valori, prin creațiile lor progresează și  evoluează ; și cum noi ca popor  ne distrugem valorile, faptul acesta echivalează cu o sinucidere invizibilă și lentă, dar profundă și eficientă. Acesta este adevărul, suntem un popor suicidal. A spus-o înaintea noastră domnul Emil Coran.

 

     Dar de unde vin aceste patologii, domnule profesor Ștefan Dumitrescu, cum s-au născut ele ? Cum de noi ne invidiem și ne distrugem valorile, iar faptul acesta este evident ? Pentru că marii noștri creatori, Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, mai nou Matei Vișniec, s-au putut realiza în afară, pe când dacă ar fi rămas în țară, cazul dumneavoastră, ar fi fost marginalizați. Sau și mai rău, asasinați așa cum au fost Eminescu și Marin Preda ? Și cum de noi ne distrugem valorile, iar evreii și le promovează, și din această cauză au cel mai mare număr de premii Nobel, iar noi nu avem nici unul ? întreabă domnul profesor Ioan Aurel Pop.

 

     În cărțile mele am răspuns și la această întrebare, iubite domnule Profesor. De altfel, domnule Președinte al Academiei, am venit personal la Academie și v-am dăruit cele trei cărți. Este posibil să nu fi avut timp să le lecturați fiind prea ocupat.

 

        În rezumat este mai greu să explic lucrul acesta. Trebuie neapărat citite „Psihologia și Pedagogia poporului român”, „Explicarea poporului român”, „Filozofia destinului românesc”, „Popor român, cunoaște-te pe tine însuți !”(cărți care sunt tipărite, dar se găsesc publicate și pe Amazon) și atunci vom avea o viziune mai completă, mai profundă asupra istoriei poporului daco-român. O să ne înțelegem mai bine pe noi ca neam, ca indivizi umani, o să ne înțelegem epocile istorice mai bine. O să înțelegem de ce am eșuat noi în istorie de fiecare dată, pentru că asta s-a întâmplat și de aceea suntem un popor nenorocit, eșuat. Domnul Președinte Klaus Iohannis a știut bine ce spune când a zis că Statul române actual este eșuat. De fapte este chiar mai rău, SUNTEM UN ANTI-STAT, adică un Creier nociv, cancerizat, care își distruge, își devorează Organismul.  Și dacă știm lucrurile acestea putem să construim o viziune istorică, (un Proiect de salvare a României, care este scris demult), în care nu vom mai fi victime, așa cum suntem acum. Și o vor duce și copiii și nepoții noștri mai bine. Și acum să răspund la întrebarea dumneavoastră, stimate domnule Președinte al Academiei.

 

        Dacă vă aduceți aminte în studiul Sistemului de patologii și de complexe al poporului român (ăsta ne-a nenorocit pe noi toată istoria și ne nenorocește și acum. Sistemul acesta a fost cauza, Factorul prim și primordial care stă la baza nenorocirii noastre ca neam) eu am plecat de la patologia numită individualita. Daco-românii au avut această însușire negativă a psihologiei într-o măsură periculos de mare. Peste limită, acest fapt producând la rândul lui în psihologia indivizilor umani dar și în societatea efecte negative. Care la rândul lor au produs alte efecte negative. (A se vedea cartea noastră „Efectologia sau Științe  efectelor). Având această patologie ființa umană este mai mult ființă individuală decât colectivă. Această deficiență psihologică, patologie, dacii au moștenit-o de la strămoșii lor traci. Herodot ne spune că tracii sunt cel mai mare neam  alături de cel al inzilor.  Iată „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi”.

 

        Dar pentru că au această, patologie, individialita, ei nu comunică între ei într-o măsură mai mare, individul mai bine rămâne izolat, singur (un fel de autism social), nu tinde să comunice și să se unească, să formeze grupuri, să colaboreze la realizarea unui proiect cu semenii săi. Nu are tendința de a forma grupuri mari și de a lucra în grupuri, de  a se ajuta unul pe altul. Această patologie s-a transmis de la indivizi întregului trib, întregii societăți. Ea fiind o însușire individuală a devenit una socială. Și triburile aveau acum această însușire. De aceea triburile trace s-au războit între ele, și nu s-au unit. Și aici intervine cauza mai profundă a acestei patologii.

 

     De ce este individul uman, o ființa individuală mai mult, și foarte puțin o ființă colectivă ? Pentru că acolo în el se crede mare, și așa îi este lui bine, să fie mai mult o ființă individuală decât colectivă. În momentul în care ar interacționa cu alți semeni ar vedea că nu mai este mare. Starea lui psihică ar deveni una de inconfort, de neliniște, și subconștientul lui nu a accepta asta.

 

      Dar patologia care îi face să se creadă mari, să aibă „egoul umflat” care îi împiedică pe oameni să se „adune” între ei, să se înțeleagă între ei, îi împiedică și să se adune sub comanda unui singur cârmuitor. Să accepte să fie organizați de un conductor și să asculte de ordinele lui. Când am spus că indivizii umani traci sunt mai mult ființe individuale, bolnave de individualită, nu am spus că ele erau ființe care nu comunicau deloc una cu alta.   Nu !

 

    Ele  trăiau în grupuri, dar viața lor psihică și socială era marcată de acest individualism, și de egoul lor umflat. Trăiau desigur în grupuri mai mari sau mai mici. În mileniile II, I î. e.n  s-au realizat multe uniuni de triburi, așa cum a  fost cea condusă de regele Dromichete. Însă din cauza „egoului umflat”, a egoplasmului și a individualitei aceste Uniuni de triburi  s-au destrămat.  Individualita și egoplamul au determinat tendința comportamentului tracilor către dezbinare. Dacă nu ar fi avut în  codul lor genetic și în subconștientul lor egoplasmul, individualita, tendința către dezbinare tracii s-ar fi unit cu mult înainte de Burebista într-un mare regat. Situația în care nu ar mai fi dispărut din istorie, și probabil astăzi Tracia ar fi ocupat toată Europa, așa cum Inzii trăiesc în toată peninsula Indiană.

 

     Când în sfârâit regele Burebista a reușit împreună cu Preotul Deceneu să-i adune pe traci într-un mare regat setea de putere (egoplasmul) a Căpeteniilor triburilor trace fiind prea mare, și tendința către dezbinare fiind și ea mare, aceștia l-au asasinat pe Burerbista. Și regatul lui Burebista s-a năruit. Așadar istoria neamului traco-daco-român începe cu trădarea.

 

     După ce romanii au părăsit Dacia în anul 271, normal era ca dacii să se fi unit. Să se fi unit și să fi format un Regat condus de un rege, așa cum a fost Decebal, având o Armată. Iar când popoarele migratoare ar fi intrat în spațiul Daciei Regele și armata le-ar fi spulberat. În această situație viața, istoria poporului român, trăind într-un regat, ar fi avut altă linie de evoluție, ar fi fost mult mai bune.

 

       Nu s-a întâmplat așa pentru că dacii moșteneau patologiile numite de noi individualita, egoplasmul, axiofagia care au produs dezbinarea Regatului trac și apoi au dus la dispariția Daciei și a statului dac. În loc să se unească dacii au preferat să trăiască în sătuce mici prin poienele codrilor, pe malul râurilor. Nu aveau în ei tendința către Unire, nu le plăcea să trăiască sub conducerea unui rege. Exact ca tracii. Și ce nenorocire, după moartea regelui Decebal, Statul dac autentic a dispărut și nu a mai apărut decât peste 1100 de ani, când Basarab I reușește, după victoria de la Posada, să pună bazele Țării Românești.

 

      De aceea, domnilor profesori, că suntem cu toții cei de aici profesori, de aceea istoria noastră a fost și este așa, pentru că avem în codul nostru genetic dezbinarea și axiofagia. Uitați-vă ce dezbinare există în societatea românească de după 1990. Uitați-vă cum ne mâncăm noi, scriitorii, între noi, cum ne atacăm în presă, cum ne bârfim ! Lumea scriitorilor, în general mediul cultural românesc, nu poate să dea, să propulseze mari valori ca Dostoievski, ca Einstein, ca Thomas Mann, din cauza acestor patologii ale psihologiei poporului român, care sunt cele ce produc mediul cultural românesc înveninat. Ele în loc să-i promoveze, să-i propulseze pe scriitorii de valoare, îi marginalizează și îi distrug.

 

      Nu avem nevoie de mari scriitori, de mari oameni de știință. Îi ejectăm imediat. Ați auzit pe cineva spunând că trebuie să oprim tinerii inteligenți, mințile creatoare în Țară ? Nu, dimpotrivă, îi gonim ! Pentru că avem în codul nostru genetic aceste patologii, axiofagia, egoplasmul, individualita. Nu suportăm valorile. În romanul meu „Feodor Mihailovici s-a sinucis la București”, un mare roman, apărut la editura eLiteratira în anul 1914, este vorba tocmai despre mediul scriitoricesc bolnav din ultima  parte a perioadei comuniste la noi.

 

      Despre lumea literară românească grav bolnavă de individualită, de egoplasm, de axofagie, de inteligență negativă, de axiofagie, de nuelită, de verbalită. Aceasta fiind boala  care ne face să ne descărcăm în vorbe, să vorbim  (bârfe, invidii, răutăți) și să nu facem nimic. Să nu fim buni de nimic.

 

  Acesta este adevărul, domnilor profesori, suntem un popor bolnav, care a dat o intelectualitate bolnavă, care la rândul ei a dat o clasă politică și mai bolnavă, o clasă de asasini, care își distruge neamul bolnav grav de setea lor de putere. Este adevărat că Eminescu ne-a arătat limpede  cât de ticăloasă este clasa politică românească din perioada lui, dar cel care  apus punctul pe I și  ne-a spus clar în față că suntem un popor bolnav, condus de o clasă politică jefuitoare și mai bolnavă, a fost marele poet  Octavian Goga. Iată ce a spus în anul 1916:

 

„Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Am maimuţărit Occidentul, ne–am spoit pe repezeală o faţadă, amăgindu–ne că după ea avem aceleaşi rosturi şi noi ca şi oamenii civilizaţi… Acum faţada a crăpat şi, în urma ei, ni s–a dezvăluit, dincolo de paravan, cel mai murdar colţ de Orient putred.

 

Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală… Ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa–zis Porcu (Al. Constantinescu) stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei…”

 

„Piramida noastră socială e morbidă – vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei… într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”.

 

 

 

 Asta este, iubiți domni, noi, poporul român, „boala o avem în suflet, este o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”. „Piramida noastră socială e morbidă – vârful este bolnav de sifilis, temelia de peleagră”.

 

      Interesant este că eu am dat de acest citat din Jurnalul lui Goga (1916) după ce scrisesem cele pentru cărți numite mai sus. Goga într-un fel a venit să îmi confirme adevărurile spuse de mine. În același timp eu am intrat în profunzimea bolii pe care Goga o numește metaforic, meningită, sifilis, peleagră. Vârful este bolnav de  meningită și de sifilis, zice Goga.

 

      Adică dumneavoastră, clasa politică, reprezentată aici de dl Președinte al României, clasa scriitoricească, artistică, reprezentată de dl profesor Manolescu, și clasa academică și universitară reprezentată de dl I A. Popp, Președintele Academiei, de colegii mei, domnul  Ilie Bădescu și Gabriel Liiceanu, din Vârful societății,  sunteți bolnavi de meningită și de sifilis. Păi dacă sunteți bolnavi de meningită și de sifilis, stimați domni, cum să vreți dumneavoastră și să recunoașteți că în România trăiește și scrie unul din marii scriitori ai lumii ? Lucrul acesta vă produce nelinșate și suferință.  Nu ?  Este imposibil să vedeți, să acceptați și să recunoașteți (să îl promovați nu mai zic) că în România trăiește și este contemporan cu dumneavoastră unul din marii Scriitori ai lumii.

 

      Aveți dreptate, dragă Ștefan Dumitrescu, zice dl Ilie Bădescu.

 

     Din păcate acesta este adevărul, zice dl Președinte al României. Eu am recunoscut sincer că România este un stat eșuat. Or dacă vrem să îndreptăm ceva în țara aceasta, de la acest Adevăr trebuie să pornim.

 

       În același timp,stimați domni profesori, nu putem să nu constatăm cu o imensă durere că tot ce a spus dl Octavian Goga despre clasa politică, despre vârful Societății românești, dar și despre temelia ei, este valabil și astăzi. Vedem cât se poate cutremurați cest adevăr. NU am mai evoluat cu nimic ! Ba, ce este și mai rău, după 1989, ne-am autodistrus într-un hal inimaginabil, și asta ne-a pus în situația de a dispărea ca Țară și ca popor.

 

 

 

                                         7

 

 

 

    Vă ascult de o oră, domnule profesor Dumitrescu, și vă mărturisesc că nici nu știu când a trecut timpul, spune domnul Președinte al Academiei.  În cazul acesta, domnule profesor Dumitrescu, înseamnă că Școala românească, dacă ar fi să se regăsească pe sine și să devină o bună Școală, pentru că acum este într-o stare jalnică, distrusă de toți incompetenții care s-au perindat la Conducerea Ministerului Educației, ar trebui să educe în copii trăsăturile inverse acestor patologii.

 

    Sigur că da, Domnul Profesor. Așa este. Însă problema este mult mai vastă și mai complexă, vedeți, aceste patologii ale psihologiei poporului român și complexele care la însoțesc, cu care formează un Sistem, toate acționând împreună în aceiași direcție, în același sens au format de-a lungul istorie, și formează în continuare această mentalitate păguboasă, contraproductivă a românilor. Ele și-au pus în mod negativ amprenta supra culturii, a modului de a simți și gândi al românilor, asupra comportamentului individual și social al românilor. Ele sunt factorul principal care fac ca Nivelul educațional al poporului român să fie unul scăzut. De aceea nivelul corupției este atât de ridicat la noi. De aceea climatul moral și social este bolnav.

 

      Promit să vă propun Ministrul Educației cât mai repede, domnule Dumitrescu, zice dl Președinte al Românie, Klaus Iohannis. Mă fac că nu aud și trec mai departe.

 

     Ați văzut, noi nu simțim și nu gândim ca nemții, ca japonezii, care pentru că au o mentalitate războinică sunt și popoare puternice, bine organizate, dominatoare. Eu nu zic că nu au și ele slăbiciunile lor, așa cum și noi, românii, avem mari calități, dar pe care nu știm să le fructificăm. Din păcate fructificăm însușirile negative, defectele, complexele și patologiile acestui neam. Toate acestea le tratez în „Psihologia și Pedagogia poporului român”.

 

       Pe mine mă interesează foarte mult, zice domnul Președinte al României, Problema Educației, pentru că văd că după ce toți Miniștri Educației au distrus Educația, nici Legea Educației propusă de mine nu merge. Ba chiar văd că lucrurile sunt foarte grave în învățământ, și merg din rău în mai rău. Până acum din păcate am avut la Educație numai miniștri incompetenți.

 

     Problema aceasta vă propun, domnilor profesori, să o discutăm mai încolo, când o s-o discutăm pe larg domnule Președinte al României. Tot vorbind mi s-a uscat gura. Aș vrea să bem ceva. Sunteți invitații mei, eu, săracul de mine, am vorbit mai mult, așa că vă rog să acceptați să comand eu. Domnule  chelner, am dori ceva de băut.

 

     Eu aș vrea o limonadă, zice domnule Președinte al Academiei. Nu obișnuiesc să beau alcool.

 

        Eu vreau un wiski, zice dl Președinte al Românie.

 

        Eu vreau un vin de al nostru roșu, sănătos, spune dl profesor Ilie Bădescu.

 

    Iar eu vreau o votcă cu apă minerală, zice dl Nicole Manolescu.

 

     Eu comand o limonadă.

 

 

 

                                          8

 

 

 

    Acum că am  înțeles mai bine ce este cu poporul român în istorie, și de ce este mâncătoria asta în lumea literară, intervine în discuție domnul profesor Manolescu, aș vrea, domnule Dumitrescu, să revenim la literatură. Am văzut că aveți o viziune largă asupra cunoașterii și devenirii poporului român, ca și a explicației de ce am eșuat mereu în istorie. Din cauza trădării și a blestematelor astea de patololgii psihice ale poporului român, zici dumneata. Însă eu vrea să mă conving că sunteți într-adevăr un mare scriitor. Și încă unul de anvergură internațională, așa cum sunt Thomas Mann și Mario Vargas Llosa, care se pare că sunt scriitorii tăi cei mai iubiți. Tare mult îmi doresc să fie așa, adică să fiți cu adevărat un mare scriitor de talie mondială. Să nu trec dincolo fără să îl cunosc pe acel mare scriitor român, pe care mi-am dorit toată viața să îl descopăr și iată că am dat chix..

 

     A, nu, domnule profesor, profesor, am mulți scriitori iubiți. Îl iubesc foarte mult, de exemplu, pe F M Dostoievski, de care mă apropii cel mai mult. Este personaj principal în romanul meu „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”, alături de prietenul nostru Nichita Stănescu.

 

      Spuneți că sunteți unul din marii dramaturgi ai lumii, din primii dramaturgi, ceea ce pe mină mă ia cu fiori,  zice domnul Manolescu, spuneți-ne ce ați scris și ce au scris, ce au spus alți oameni de teatru despre opera dumneavoastră dramaturgică. Spre rușinea mea eu mărturisesc că nu am citit nici o piesă de Ștefan Dumitrescu.

 

     Să precizăm, domnilor profesori, întâi alții au spus că sunt un mare scriitor, un scriitor de talie internațională, așa cum o să vedeți mai jos, iar eu, văzând că dumneavoastră mă marginalizați, că vă doare în cot de existența și de opera mea, vă spun ce au spus ei despre mine. Da, confirm, că sunt unul din marii scriitori ai lumii.

 

     Vă spun: În anul 1981, pe 4 aprilie, mi s-a citit la Sala Majestic de către  un Colectiv al Teatrului Giulești, așa se chema pe atunci, în cadrul Cenaclului de Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, comedia „Râsul”. A fost un succes. Până  aproape de sfârșitul piesei sala a fost în hohote de râs. Și cei care au vorbit despre piesă au vorbit elogios. Dau câteva exemple :

 

 „Piesa de teatru “Râsul” a fost citită într-un spectacol lectură al Teatrului Giulești pentru prima dat în Cenaclul dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor, în seara zilei de 2 martie 1981, bucurându-se de aprecieri critice deosebit de favorabile, de elogioase. Revista Teatrul, nr 4, 1981

 

 

 

DORU MOŢOC, dramaturg : “Râsul”, de Ştefan Dumitrescu este una dintre cele mai inteligente piese ale dramaturgiei româneşti. Montată pe scenele Europei, ar face pur şi simplu ravagii şi s-ar juca cu sălile pline zeci de ani. Îmi pare rău că n-am scris  eu această piesă, şi acesta este, cred, cel mai frumos elogiu care i se poate aduce unei opere”

 

 

 

PAUL TUTUNGIU, redactor la revista Teatrul : “Ştefan Dumitrescu este un dramaturg care se anunţă foarte serios”. (Revista Teatrul, nr 3 / 1981)

 

 

 

TEODOR MĂNESCU : dramaturg, Redactor şef al Revistei Teatrul : ”Ştefan Dumitrescu nu scrie localist, ceea ce e foarte important. Autorul “Râsului” scrie cu o libertate interioară demnă de invidiat. El nu se gândeşte când scrie dacă o să-l aprobe revista “Teatrul” sau nu. Când scrie el nu trăieşte acea meschină şi mizerabilă autocenzură care-l anulează pe scriitor şi pe gânditor. Ştefan Dumitrescu, sunt convins, va fi un dramaturg important în dramaturgia românească de mâine. Tânărul acesta bătăios şi optimist e făcut să ridice coloşi în teatru.” (Revista Teatrul, nr 4 /1981)

 

 

 

MARGARETA BĂRBUŢĂ, critic de artă : “Râsul e o piesă bogată în sensuri. O parabolă…E vorba în această piesă de un fenomen de “ridocerizare”. În prima parte a piesei “ridocerizarea” duce la un proces fantastic. Cred că a fost în intenţia autorului, să combată un anume fenomen de mimetism, mimetismul. Încerc să descifrez intenţiile autorului. Piesa ar putea să poarte drept moto : “Râzi, tu, râzi Harap Alb, dar…”Acest dar este catastrofa finală…sau ”tot ce-i mult  nu-i bun”, chiar şi râsul care este o reacţie pozitivă a omului.” Revista teatrul, nr 3 /1981

 

 

 

TUDOR GHEORGHE, actor la teatrul Naţional din Craiova : “Râsul”, de Ştefan Dumitrescu este un strigăt împotriva cancerigenei şi cumplitei  curse a  înarmărilor. Cel puţin aşa am văzut-o eu. Cu o seară înainte de a citi “Râsul”, am văzut jucată de teatrul din Piteşti piesa “Cui îi e frică de Virginia Wood”, a lui Eduard Albee, una dintre cele mai mari piese contemporane. Piesa lui Dumitrescu este mai bună.”

 

 

 

    La acest spectacol lectură cu piesa „Râsul” s-a aflat în sală și criticul de teatru Valentin Silvestru, înainte de 1989 o autoritate în teatrul românesc. Criticul nu a luat cuvântul, dar la sfârșitul piesei spectacol a venit și m-a felicit. M-a rugat să-i aduc în zilele următoare textul piesei  la redacția României Literare, unde era redactor. Așa am făcut, am mers la redacția României literare, avea biroul la etajul doi al aripii din dreapta, al doilea din fund, cum mergeai, pe stânga. Am avut cu dânsul o discuție care a durat puțin. Mi-a spus că lectura piesei i-a făcut o reală surpriză, că în sfârșit a apărut în România o mare piesă de teatru, una din marile piese ala dramaturgiei europene, mai bună decât „Rinocerii” lui Eugen Ionescu. Mai cuprinzătoare, cu un orizont mai larg. M-a întrebat de când scriu teatru, dacă mai am piese, ce dramaturgi din literatura universală am citit, (avem lecturi bogate din teatrul universal) pe care dramaturg îl apreciez mai mult, ce teme mă preocupă ? La sfârșit m-a rugat ca să vadă dacă nu am nimerit piesa aceasta (locuiam în provincie) să-i mai aduc o piesă de teatru.

 

     Așa am făcut, cu prima ocazie cu care am venit în București am mers la redacția revistei  România Literară, unde i-am lăsat câteva poezii domnului Ion Horea, iar dlui Valentin Silvestru i-am mai adus o piesă de teatru. ”Afacerea”, dacă rețin. Mi-a mulțumit, s-a arătat bucuros. Las-o la mine că o s-o citesc, mi-a spus și m-a rugat să îi mai aduc o piesă. Cu ultimul drum la București i-am mai adus domnului Valentin Silvestru încă o piesă de teatru. Și piesa aceasta mi-a plăcut, mi-a spus, parcă zâmbind. E foarte bună, profundă, mi-a spus. Când vii data viitoare în București te rog să îmi mai aduci o piesă. Acum m-am convins că scrierea piesei „Râsul” nu a fost o întâmplare.  Dumneata ai talent de dramaturg, o să mai dai piese de mare valoare. Data viitoare când vii în București te rog să îmi mai aduci o piesă.

 

    Piesele pe care i le aduceam cele mai multe au rămas la dânsul. Îi adusesem 12 sau 14 piese de teatru pe parcursul a mai mult ani, din 1981 până în 1987. Înainte de căderea regimului comunist. Eu am crezut și am sperat tot timpul că dânsul îmi cere piese ca să vadă că scrierea piesei „Râsul” nu a fost o întâmplare și că am talentul care mă ajută să creez și alte piese de valoare. I-am spus că sunt dezamăgit, că eu am crezut că îmi cere piesele de teatru ca să le recomande teatrelor, regizorilor, știindu-se faptul că este un om de teatru foarte respectat. O Autoritate. N-a zis nimic însă după discuția aceasta mi-a spus să îl aștept după ora 4, în parcul Herăstrău, pe aleea care duce de la Coloana Infinitului (era pe vremuri) la televiziune. Așa am făcut.

 

        Discuția în detaliu o povestesc în altă parte, acum o să redau esențialul. După ce a ajuns lângă mine mi-a cerut să ne retragem pe o bancă mai departe de alee. În esență discuția a fost aceasta. Dragul meu, dumneata nu vei avea loc în teatrul românesc. Nu vei fi acceptat. Sunt interese prea mari, nu este mediul propice în România ca să fie montat un mare dramaturg. Dumneata nu ai viitor în Teatrul românesc, nu ai nici o șansă. Aici m-a rugat întâi să îmi dau cuvântul de onoare că tot ce vorbim va rămâne numai între noi. Mi-am dat cuvântul de onoare. Apoi m-a rugat să jur. Am jurat că tot ce vom discuta va rămânea între noi.

 

      Dragul meu cu piesele pe care ți le-am citit dumneata ești unui din dramaturgii europeni importanți. Ești unul din marii dramaturgi europeni. Și așa cum ți-am spus, dacă rămâi în țară nu ai nici o șansă să fii jucat. Vei fi mereu respins și vei suferi. Părerea mea este că dumneata te vei putea realiza la Paris, așa cum s-a întâmplat cu Eugen Ionescu. Aici a tăcut și m-a privit insistent.

 

     Uite, eu am o cunoștință la Paris, un om foarte influent în teatru care te poate ajuta. Nu trebuie decât să pleci într-o excursie în străinătate și să  rămâi. Te rog să te gândești bine. Înainte de a pleca te aștept să îți dau numele persoanei și adresa. Pe care va trebui să le memorezi. S-a lăsat un moment de tăcere, îmi aduc aminte că ne-am privit amândoi triști.

 

      Nu pot, domnule Valentin Silvestru. M-am gândit la asta. Mi s-a mai făcut la terminarea facultății propunerea aceasta.

 

     Treaba dumitale, este destinul dumitale. Fiecare avem un destin. I-am mulțumit domnului Valentin Silvestru, mi-a întins mâna și ne-am despărțit. Așa a fost, fiecare are destinul lui pe care trebuie să și-l ducă până la capăt ca pe o cruce. Dânsul, care a făcut mult pentru teatrul românesc, avea să fie spulberat  de o mașină pe trecerea de pietoni, iar eu m-am întors la Tulcea unde am continuat să îmi văd de rostul meu pe lumea aceasta.

 

    Așadar, stimați domni, încă înainte de 1989 bietul dramaturg Ștefan Dumitrescu dăduse o operă dramaturgică importantă, una dintre cele mai mari opere dramaturgice europene.  Înainte de a împlini 39 (anul 1989, când a căzut regimul comunist) de ani eram unul din marii dramaturgi europeni. Așa cum a spus  criticul Valentin Silvestru așa s-a întâmplat. Eu n-am avut loc în teatrul  românesc. Teatrul românesc nu montează mari dramaturgi români... Teatrul românesc, așa cum fac românii, s-a văzut asta în politică, își susține mediocritățile, oamenii din teatrul românesc, datorită individualitei și egoplasmului își văd numai de interesele lor meschine, de hârciogi. Iar patologia denumită de noi Axiofagia îi face să urască valorile adevărate, să le marginalizeze, și să le alunge din teatru. Cum a făcut Ion Caramitru cu regizorul Andrei Șerban. Deși în această perioadă de 50 de ani am trimis piesele mele la multe teatre, nici măcar nu au avut bunul simț să îmi răspundă.

 

    Da, este foarte trist, spune domnul Președinte al României, Klaus Iohannis, în Germania, și în oricare altă țară, nu s-ar putea întâmpla un asemenea lucru. Un mare dramaturg european ar fi montat, germanii s-ar mândri cu el. Asta numai în România s-a putut întâmpla. Aceasta este și cauza pentru care suntem un Stat eșuat.

 

      Să continuăm, domnule profesor Manolescu, prezentarea operei mele dramaturgice. Piesa de teatru „Râsul” a fost apreciată de mari personalități ale teatrului românesc. Iată ce îmi scria despre piesa „Râsul”, despre care dl Valentin Silvestru spunea că este una dintre cele mai mari piese ale dramaturgiei europene, mai mare decât „Rinocerii” lui Eugen Ionescu, actorul Celestin Duca, românul care a vrut să o monteze  la Paris:

 

 

 

„“Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul” şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco,unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa,care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.”   Celestin Duca.16 iulie 2000.  Paris.

 

 

 

Cu puțin noroc piesa de teatru ”Râsul” s-ar fi putu juca la Paris, situație în care destinul de scriitor al nedreptățitului Ștefan Dumitrescu ar fi fost altul, mai bun. Din păcate actorul Celestin Duca, român patriot, era  bolnav și în vârstă și din câte am înțeles s-a și prăpădit.

 

   Piesa „Râsul” a fost apreciată și ar fi vrut s-o monteze în România unul din marii regizori de teatru români. Este vorba despre dl Liviu Ciulei căruia i-am trimis prin poștă piesa. Iată ce mi-a scris marele regizor :

 

 

 

„Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru “Râsul” n. n) la sertar. Desigur i-a speriat –pe atunci, stilul modern al piesei –şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra. Liviu Ciulei. 20 iulie 2000”.

 

 

 

      Nici nu pot să mă gândesc ce ar fi însemnat pentru sărmanul scriitor Ștefan Dumitrescu montarea  piesei „Râsul”, la Bulandra de către domnul  Liviu Ciulei ! Asta e !

 

    Piesa de teatru „Râsul a fost apreciată și de dl Profesor de teatralogie, Ion Toboșaru, cu care începusem un doctorat în teatralogie, căruia nu i-am mai dat curs :

 

 

 

“Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu  se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv - document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare. “

 

Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.”

 

 

 

      Iată  cum aprecia piesa de teatru „Râsul” un dramaturg care a fost mulți ani Secretar literar la teatrul I D Sârbu, din Valea Jiului : Este vorba de scriitorul Dumitru Velea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, acum ajuns al venerabila vârstă de 72 de ani :

 

 

 

„Ştefane, felicitări pentru piesa Rasul. Este o piesa ce face parte din dramaturgia română şi trebuie să fie reprezentată. Nu doar să o găsim în ceea ce Mircea Ghiţulescu numeşte "dramaturgia pasiva". Sa nu te întristezi, acolo se afla si se regăsesc Blaga, Maniu, Dan Botta (încă nejucat în România), o parte din piesele lui G. M. Zamfirescu, Sorescu, şi de ce nu, ale noastre.

 

Piesa ta începe ca un râuleţ şi sfârşeşte ca un fluviu, în a cărui deltă pare că se reîntorc valurile marii.

 

Mai mult, Râsul presupune în genere două personaje, cel filosofic şi socratic, 2 ( personajul râde de sine spre a face lumina in jur). La tine Râsul se îndreaptă acid împotriva minciunii (şi a prostiei, cum îi zice I. D. Sirbu). Cu minciuna pre minciuna calcând - ar fi sensul piesei. (Dar nu vreau sa comentez.)”

 

Încă o data, mă bucur ca ai reuşit sa dai o piesa care se aşează în tabelul mendeleevic al dramaturgiei noastre.