Antonescu
a refuzat exterminarea evreilor
Nicolae
Steinhardt
20
Iulie 2022
Mareșalul Ion Antonescu a refuzat să
execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie
de stăpânul de atunci al Europei
Anii următori lui 23 august (nu avusesem
de suferit direct ca evreu nici în
vremea liceului, nici în facultate, nici
în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea
obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata:
să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e
posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front
în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea
politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă,
însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui
care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să
nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler - şi
nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit
la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală [...].
Referitor la camarazii legionari nu pot
spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor
şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării
într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel
spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde
mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine [...]. Ştiu,
ca toată lumea, că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de
exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de
atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu -
şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat
şi asumarea unor riscuri imense. Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre
şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu
se plece.
Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca,
împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut
prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp
îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm
hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti,
îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care, atunci când sute de mii de
ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau
cu miile, putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla
în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă
conştiinciozitate.
Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului
român - căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia
unei opinii publice şi a unui sentiment naţional - era de altfel conformă cu
politica dintotdeauna a României care, în 1939, a refuzat să accepte propunerea
de a ocupa teritorii ale Republicii Cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968
nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite
trupele în acea ţară prietenă şi vecină.
Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă
Română a consimţit - punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus
de orice - să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel
vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei
lor.
Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a
dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu vor fi
deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze
neştirbită credinţa, dar că aceasta nu împiedică întrajutorarea, mila şi
solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice.
Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între
1940 şi 1944 - mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice
formă de asuprire, împilare.
şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.
Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică
fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti
şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul
a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis [...].
Dinamica timpului ne îngăduie să
sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un
popor, o societate, o instituţie primesc şi «prelucrează» impactul unei anumite
perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a
poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în
anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire
pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al
prigoanei[1].
---------------------------------------
[1] Sursa: N. Steihardt, „Primejdia
mărturisirii” (Editura Dacia, 2000) via ioncoja.ro (Ion Coja, „Codreanu și
Antonescu”, via „Certitudinea”, anul 6, Nr. 116, 2022, sub titlul Antonescu a
refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu
străşnicie de stăpânul de atunci al Europei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu