Marian
Ilie - "REVENIM CU TEXTUL CORECTAT
Bataiosul nostru confrate Stefan
Dumitrescu nu se lasa strivit de morile de vanturi. Am citit cu atentie
interesanta lui scrisoare, care mi-a inspirat gandurile din atas - un eseu pe
care il ofer confratilor si revistelor literare, ca punct de vedere fata de
aceasta "galceava a inteleptului cu lumea"...
Avem
noi literatură de Premiul Nobel?
De câteva zile suntem asaltați de confratele Ștefan Dumitrescu cu o
scrisoare minuțios elaborată, întinsa pe multe pagini, incitantă atât prin
dimensiune cât mai ales prin conținutul ei. Lungă, parcă prea lungă scrisoarea,
dar concepută după un scenariu interesant , cu personaje marcante ale
literaturii și culturii noastre – președintele Uniunii Scriitorilor din
România, Dl. Nicolae Manolescu, președintele Academiei Române, Dl. Acad. Prof.
Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, directorul Institutului de Sociologie al Academiei
Române, Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu și însuși președintele României, Dl. Klaus
Werner Iohannis – chipurile invitați de autor la o cafea, pentru o discuție în
format talk-show pe o temă de stringentă actualitate ce vivează literatura
româna actuală: daca avem sau nu creatori care să merite a li se decerna
Premiul Nobel pentru literatură.
Cum constatăm de la bun început, autorul susține că el este un scriitor
de anvergura premiului vizat și concepe scenariul cu chisnovatica lui cafea
turcească în calitate de mare nedreptățit, talk-showul oferindu-i prilejul
să-și verse năduful. Da, Ștefan Dumitrescu se consideră nici mai mult nici mai
puțin decât un scriitor român de talie mondială, demn de Premiul Nobel pentru
literatură. O susține fără rezerve, cu o cerbicie depășind tupeul, dar și cu
argumentele ce i-au hrănit această convingere,
chiar conștient fiind că va putea fi taxat ca megaloman. Procedând el
astfel, noi trebuie să recunoaștem că ne aflăm în fața unui caz unic în
literatura româna - un scriitor polivalent, cu o operă vastă, acoperind mai
toate genurile literare și alte domenii ale spiritualității neamului, care
pretinde că merita Premiul Nobel, însă nu este propus de catre structurile
abilitate să o faca.
E și normal ca “tupeul” lui
Ștefan Dumitrescu să șocheze, mai ales pe cei care nu i-au citit cărțile; cel
puțin acelea care mi-au trecut mie prin mâna sunt, toate, însoțite de note în
care diverși confrați, inclusiv critici literari, îi preamăresc talentul
scriitoricesc. Pana și această insistență a autorului de a-și etala valoarea
deranjează pe mulți, iar el este conștient de asta, linia de bază a dezbaterii
“orchestrate” în scrisoarea insistent distribuită de autor fiind tocmai
dezvăluirea acelor trăsături din psihologia poporului român care frâneaza
ascensiunea purtătorilor de valoare dintre noi la cotele meritate.
Pai, cum să nu-ți dea ceva frisoane lectura unei sentințe precum aceasta:
„Așa se explică, domnule Președinte Iohannis și domnule Președinte al
Academiei, de ce suntem un Stat eșuat, o Românie eșuată. Pentru că întreaga
clasă intelectuală, cu lumile ei, lumea teatrului, lumea scriitorilor, a
artiștilor, academică, a universitarilor este o clasă eșuată. Numai o
intelectualitate eșuată, foarte bolnavă putea să dea o clasă politică eșuată,
distructivă, atât de bolnavă psihic și social. Eșecul României, al statului
român, este determinat de eșecul Intelectualității românești, creație a unui
mediu imoral, corupt, bolnavă într-un grad foarte înalt de patologiile despre
care vă vorbesc.”
Nu știu câți dintre noi vor fi de acord cu sentința lui Ștefan
Dumitrescu, dar afirmația sa nu este decat o simplă extrapolare a sentinței președintelui Iohannis, potrivit căruia
Romania este „un stat eșuat”. Iar cine nu crede trăiește probabil măcar cu
gândul în altă lume. Ștefan are
sentimentul că trăiește în „lumea literară românească grav bolnavă de
individualită, de egoplasm, de axofagie, de inteligență negativă...”, un
sentiment destul de răspândit în mediul nostru intelectual. Poate că greșește
canalizând programata sa discuție pe domeniul psihosocial, lăsând cumva în
penumbră celelalte cauze care i-au creat sentimentul acesta de acut disconfort
funciar.
Îl știu încă de la debutul ca poet. Am împărtășit cumva aceeași soartă,
marcată de cel puțin două elemente definitorii; aparțineam aceleiași generații,
cea șaptezecistă, dominată net de cea precedentă și strivită pur și simplu de
cea succesoare, iar după absolvirea facultății aveam să plecăm cu tot
calabalâcul literar personal în provincie. Da, ruperea de Centru a marcat
evolutia amândurora, dar mai mult pe cea a lui Ștefan Dumitrescu, cu mult mai
dedicat literaturii și mai bătăios, încurajat fiind în ambițiile sale și de
întâmpinările fulminante din partea unor nume consacrate ale literaturii
noastre precum Geo Dumitrescu, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu. În mare
măsură justificate, aprecierile laudative l-au făcut să persevereze, să
abordeze și alte genuri și să-și creeze acea aura de sub care avea să abordeze
ulterior actul creației. Merită oare să-l luăm pe el de nebun, câta vreme în
2015, Prof. Dr. Lucian Rus, din
Germania, comenta în revistele online
„Armonii culturale” și „Art-Emis”, sub
titlul „Stefan Dumitrescu, un scriitor
român cât trei cu premii Nobel”, romanul acestuia Feodor Mihailovici
Dostoievski s-a sinucis la București, afirmand: „În primul rând trebuie să
subliniez că nu am mai citit niciodată un roman atât de bine scris, atât de
profund, de inovativ şi de cutremurător. Este cu mult deasupra romanelor lui
Garcia Marquez sau Varga Lyosa, sau ale mai bătrânului Thomas Mann. Romanul
acesta este de departe un roman de talie internaţională, care ar fi best-seller
pe marile pieţe internaţionale de carte dacă ar fi tradus şi publicat în
străinătate.” Teribil, nu?
Am citit acest roman și chiar mi-a plăcut mult. Nu mă hazardez să-l
compar cu creațiile marilor scriitori evocati aici, pe care le-am citit în urmă
cu mai mulți ani. Nici nu cred în astfel de evaluări ale operelor literare,
fiecare autor avându-și propriul univers spiritual în care își exhibă
personalitatea. Singurul criteriu de evaluare și eventuală comparare este cel
al impactului operei, oglindit în vânzările înregistrate, în strânsă interdependență cu cu tirajul și
întâmpinările din partea criticii literare. Din acest punct de vedere Ștefan
Dumitrescu are un handicap insurmontabil, generat în primul rând de lacunele
din sistemul nostru de editare și distribuire a cărții. Tirajele mici și
distribuirea lacunară diminuează serios impactul pe piață al operei. Poate și de aceea, prezentându-se
cititorilor, dar și invitaților săi la acest talk-show, el recurge la aprecierile
din fazele de început ale carierei sale literare. Din păcate, cea mai mare
parte din creatorii români au de înfruntat acest handicap.
M-a frapat, bineînțeles, afirmația citată mai sus a absconsului exeget
din diaspora, pe care cred ca și-a întemeiat în bună masură demersul Ștefan Dumitrescu.
Numele lui Lucian Rus nu mi-e cunoscut și, din păcate, nici căutările pe
Internet nu m-au ajutat să mă edific, așa că nu mă voi pronunța nici asupra
veridicității aprecierilor sale și mă voi limita să afirm că mi-au plăcut cele
doar două romane semnate de Ștefan Dumitrescu citite de mine, ca și poezia sa,
cu care am avut și am contact mai strâns. Da, este un scriitor valoros,
polivalent, poate prea aplecat asupra propiei sale imagini virtuale de creator,
în detrimentul actului creației în sine. Fără îndoială, și acest talk-show
imaginar este o creație a lui Ștefan Dumitrescu, una realist-fantastă, demnă în
egală măsură de atenția noastră și a invitaților la taifas ai autorului. Dacă
argumentele cu care el se străduie să ne convingă că este „unul din marii
scriitori ai lumii” sunt suficiente sau nu ramâne la latitudinea fiecăruia din
noi să aprecieze. Cum am scris și argumentat mai sus, eu consider că opera lui,
ca și a covarșitoarei majoriați a confraților români este insuficient
cunoscută, spre a putea fi apreciată la justa valoare. E valabil și pentru
mult-virtualizatul „Birou de viitorologie” în numele căruia Ștefam
Dumitrescu afirmă că militează – și o face cu binecunoscuta-i
cerbicie, solitar, ca în mai tot ce întreprinde.
Nu voi comenta tăiosul său excurs prin psihosociologia poporului român
și politica de cumetrie de pe malurile Dâmboviței, cu care gazda își supune
comesenii imaginari la un adevărat bombardament. Sunt lucruri îndeobște
cunoscute, peste care de ani și ani trecem tacit cu vederea, ca și peste
invocatul „Proiect național de salvare a
României” din această primă scrisoare dumitresciană. Sunt vizate chestiuni de
prea mare extensie, în a caror tratare și însănătoșire puterile unui singur om,
fie el și „unul din marii scriitori ai lumii”, sunt de neluat în seamă.
În definitiv, chestia cu Premiul Nobel este deja un subiect desuet,
știută fiind modificarea, de cațiva ani, a criteriilor avute în vedere de
juriul fundației titulare în acordarea premiilor – vezi cazul Hertha Müller,
cel mai incident temei noastre. Chiar mă întreb dacă Ștefan Dumitrescu nu este
conștient de asta. Dacă este conștient, cred că mai bine ar abandona himera cu
Premiul Nobel și și-ar consacra eforturile sporirii impactului la public al
operei sale - direct, prin mijlocirea contactului cititorilor cu opera și nu
prin tamtamul cu sentințe mai mult sau mai puțin actuale și credibile despre
ea. Oricum, numai timpul consfintește
valorile. Iar dacă invocarea Zeului Nobel al lieraturii n-a constitutit decât
un pretext pentru vărsarea nădufului de simplu cetătațean, trebuie să
recunoaștem că Ștefan Dumitrescu este și un foarte bun scenarist.
COMENTARII:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu