Medicina – între știință și filosofie
(reflecții pe
marginea cărții ”Dialog despre sănătate, boală, moarte”)
În general, publicul larg și
bună parte dintre cei care lucrează în domeniul sănătății, privesc medicina ca
pe o știință capabilă să găsească soluții vindecătoare sau salvatoare pentru
orice situație critică. Unele performanțe notabile, la care știința medicală a
ajuns, justifică în bună măsură această percepție. Cu toate acestea
specialiștii oricărui domeniu medical, indiferent de profil, își dau seama că
limitele științei și posibilităților ei sunt suficient de largi pentru a lăsa
loc speculațiilor și chiar abordărilor empirice, pentru că și știința medicală
are suficiente neîmpliniri în înțelegerea și abordarea corectă a domeniului său.
O explicație ar consta în
faptul că și medicina, întocmai precum alte științe, lucrează prin intermediul
cunoașterii materiale directe și obiective, utilizând o serie de parametri care
nu depășesc materialitatea subiectului, având la bază principiile organicității
sistemice și a relației directe, cauză – efect. Însăși logica științifică nu depășește cadrul material al cunoașterii, iar
în acest context raționamentul prin analogie
rămâne singura cale abstractă în măsură să susțină logica științifică. Aici, proba și contraproba lui Paulescu pare
să fie singura modalitate prin care se validează un adevăr științific
(N.C.Paulescu – Despre stil în fiziologie
în Fiziologie Filosofică, ediția Vasile Trifu, 1944).
Dacă aceste instrumente sunt indispensabile în cercetare și mai ales în
cercetarea medicală, ele se regăsesc totuși și în practica specialităților
medicale, mai puțin vizibile însă și limitate la primele două. Cum de regulă abordarea
științifică nu depășește limitele materialului și cum de fapt medicina înseamnă
mult mai mult decât atât (vezi percepția psihică a suferinței), este de
presupus și o latură imaterială a existenței umane, cu impact, deopotrivă
asupra omului în suferință sau în potențială suferință, latură care poate influența
decisiv până și evoluția unui proces patologic. Intrăm astfel într-o zonă de
abordare filosofică și de ce nu, într-o zonă de prospectare metafizică. Același
Paulescu afirma într-o lecție deschisă că, ”singurii îndreptățiți să abordeze
filosofia sunt medicii pentru că numai ei sunt cei care cunosc cel mai bine omul
în integralitatea lui, trup și suflet, materie și spirit (N.C. Paulescu – Spitalul... Ed. Cartea Românească, Buc.
1913). ”Cum filosofia – mai spunea
marele savant – abordează esența
existenței ființelor viețuitoare în raport cu materia brută, prin conexiune,
medicina ar trebui să constituie punctul de plecare a oricărei abordări
filosofice, pentru că numai știința medicală recurge la științele
fizico-chimice și științele naturale pentru a explica fenomenele vitale”
Iată auspiciile sub care
apare o încercare de abordare filosofică a medicinei, inițiată de un filosof de
vocație, într-o carte extrem de interesantă, intitulată ”Dialog despre sănătate, boală,
moarte”, tipărită la Editura Universitară ”Carol Davila” București, în
anul 2020. În abordarea unor subiecte extrem de pretențioase și mereu actuale,
Florian Georgescu (filosof), apelează la un număr de 11 interlocutori cu care
reușește să dezbată nu mai puțin de 10 teme, una mai interesantă ca cealaltă,
dar absolut toate cu impact în viața personală și socială.
Începând cu capitolul ”Noțiuni fundamentale” care definesc sănătatea, boala
și moartea și sfârșind cu o interogație mai actuală ca oricând ”Știința, un
pericol?” cartea dezbate temeinic, în capitole substanțiale, probleme de interes
major cum sunt; ”Viziunea structuralist sistemică”, ”Actul medical și
triunghiul divin”, ”Creierul – spre poarta văzută și nevăzută”, ”Psihismul în
atenția specialiștilor”; ”Cercetarea, condiție subînțeleasă pentru optimizarea
actului medical”, ”Terapie și prevenție”, ”Terapia prin medicamente – o sabie
cu două tăișuri” și nu în ultimul rând ”Contribuție și retribuție”, ca un reper
al recunoașterii sociale a furnizorului de sănătate,
Pentru fiecare temă abordată, profesorul Florian Georgescu, găsește cel mai
potrivit interlocutor printre personalitățile de top ale spațiului medical
românesc, între care; Ion Bruckner, Octavian Buda, Ion Fulga, Mircea Cinteză,
Leon Zegrean, Adrian Restian, Veronica Dobozi, Ovidiu Popa Velea, Florin
Antochi, Mihaela Lupu, Mircea Nicolae Penescu, toate personalități cu titluri
academice și preocupări în domeniu.
Conceput sub forma unui dialog cu spații largi de expunere, nivelul
abordării devine unul elevat și foarte înalt, orientat spre clarificarea unor
dileme care au frământat nu numai medicina, ci și societatea în ansamblul ei.
Cu meticulozitatea cercetătorului, Florian Georgescu, își începe dialogul său
prin tentativa de a lămuri unele noțiuni fundamentale, fără clarificarea cărora
abordarea ar putea deveni sterilă (pg 5).
Începe, cum e și firesc, cu starea de sănătate a cărei definire rămâne și
astăzi controversată în lipsa unei cuantificări standardizate, la care însă nu
se poate recurge avându-se în vedere variabilitatea fiecărei constante în
biologie. Starea de sănătate nu poate fi redusă în nici un caz la simpla lipsă
a stării de boală, argumentează profesorul Ion Bruckner, dar nici definiția Organizației
Mondiale a Sănătății ”starea de bine
fizic, psihic și social” nu pare suficient de cuprinzătoare și lămuritoare,
pentru că sănătatea presupune o stare de normalitate, iar normalitatea ține de
fiecare individ în parte, prin urmare nu poate fi decât o medie statistică
rezultată din studiul unor populații (pg 6).
Dincolo de acest aspect, însuși conținutul ei pare incomplet. Lipsește de
pildă starea de bine spiritual care
înseamnă atitudini și comportamente în spiritul propriei credințe, sau starea de bine cultural, care să
cuprindă oportunitatea de a trăi în spiritul tradiției și obiceiurilor
caracteristice comunității etnice din care persoana face parte. Toate acestea
ar împlini poate mai bine dictonul antic Mens
sana, in corpore sano, invocat de antici (pg 7).
Apoi, raporturile sănătății
cu viața (valoarea supremă a umanității) sunt la rândul lor interesante, pentru
că sănătatea contribuie la prelungirea vieții, deci o poate influența dar nu o
poate determina, în plus îi conferă și o anumită calitate. De altfel, este bine
cunoscut în bilogie faptul că fiecare formă de viață își are legile ei în
virtutea cărora supraviețuiește și nu mai mult decât atât cât este necesar.
Viața însăși este un subiect interesant pentru că există, în desfășurarea ei,
la nivelul fiecărei forme de viață doar în vederea perpetuării speciei ca unic scop.
La scara Terei, viața trebuie înțeleasă ca un flux al existenței care se
derulează în virtutea principiilor lui Heraclit Ta panta rhei în traducere ”totul curge” (nimic nu rămâne
neschimbat), cu alte cuvinte într-un râu
nu te poți scălda de două ori în aceiași apă, adevăr enunțat pentru prima
dată de Simplicius din Cilicia și asimilat apoi principiilor heraclitiene.
Viața rămâne totuși o enigmă. Din cele 123 de definiții cunoscute de-a
lungul vremurilor, după două mii de ani, se pare că totuși definiția lui
Aristotel rămâne cea mai apropiată de adevăr; viața este ceva ce apare, se dezvoltă și se reproduce la nesfârșit.
Esența ei însă, rămâne necunoscută. Ceea ce știm este că ea, viața, presupune
un flux neîntrerupt al existenței, presupune o relație strânsă cu mediul ei de
supraviețuire de care este condiționată, are o unicitate a ei, se derulează și
se reproduce în limitele speciei, într-un proces de adaptare permanentă, pe
care însă darwiniștii au înțeles-o greșit ca rezultat al evoluției și apariției
de specii noi. Chiar dacă aparent ”ontogenia repetă filogenia”, întreruperea
acestui proces ontogenrtic la oricare nivel filogenetic, nu se soldează cu o
ființă validă biologic, ci rezultatul va fi moartea individului la acel stadiu sau
inadaptarea lui la condițiile concrete ale vieții.
Viața fiecărui individ se derulează în tandem cu moartea, așa că se poate
spune că moartea face parte din viață (moartea celulară și regenerarea tisulară
permanentă de pildă) și nu invers, în plus, întotdeauna moartea se constituie
în finalitatea vieții; ”căci vis al morții eterne / e viața lumii întregi”
(Mihai Eminescu – Împărat și proletar). Moartea nu poate fi concepută înafara
vieții. Metaforic vorbind, ea reprezintă acel culoar care asigură transcendența
între realitatea pământeană și cea de dincolo, la care speră orice ființă umană
(pg 27).
Prin urmare, sănătatea poate prelungi viața și amâna moartea, doar până la
punctul în care intervine destinul (sau predestinarea), moment în care orice
intervenție empirică, tehnică sau științifică, devine de prisos. ”Așa încât -
conchide profesorul Ion Bruckner - viața și moartea sunt indisolubil legate (pg
21). O definire simplistă a acestor fenomene, naturale până la urmă, ar fi că
viața este capacitatea unei ființe de ași îndeplini anumite funcții, între care
dezvoltarea și reproducerea sunt esențiale pentru destinul speciei, iar moartea
s-ar putea defini, la fel de simplist, ca o încetare a acestor funcții.
Dincolo de viață este însă nonviața, adică natura moartă, brută, ale cărei
elemente sunt totuși constitutive pentru structurile vii, cu deosebirea că
acestea sunt animate de energia vitală, ale cărei resorturi nu le găsești decât
dacă pătrunzi în lumea metafizică. Coborând însă în hăul evoluției darwiniste,
am putea lesne ajunge la ceea ce astăzi numim zonă de graniță între viu și
neviu, între viață și nonviață, unde puntea de legătură o fac virusurile,
structuri cristaloide inerte, ale căror material genetic nu se poate replica și
multiplica decât în celula vie. În aceste condiții întreaga activitate metabolică
a celulei este deturnată și subordonată acestui proces de multiplicare fără de
care virusurile ar rămâne în secvența lor materială, inertă, pentru cât timp?
În condiții favorabile pentru veșnicie (pg 20).
Chiar dacă viața este condiționată de starea de sănătate, de boală sau risc
de îmbolnăvire și în final de moarte, viața rămâne o valoare în sine, imuabilă,
ale cărei limite depășesc cu mult condiționalitățile expuse mai sus.
Interesantă este viziunea
structuralist sistemică (pg 29), pe care Florian Georgescu o subliniază
folosind argumentația cardiologului, Mircea Cinteză, ale cărui precizări sunt
lămuritoare în câteva chestiuni esențiale. Întâi de toate, structura viului
este fundamental diferită de cea a neviului, deși operează cu aceleași elemente
materiale. Apoi că sistemul este alcătuit din părți, ca orice structură, dar el
nu poate fi niciodată suma părților ca în asocianism, ci are ceva adăugat care
aparține viului și numai viului, în care (am spune noi), niciodată unu plus unu
nu fac doi (pg 32).
Cu toate acestea cunoașterea științifică trebuie să plece de la cunoașterea
părților (inimă – sistem circulator de exemplu), iar cunoașterea în ansamblu nu
poate fi realizată decât prin analogie. Și atunci ajungem la ceea ce spunea
Paulescu acum mai bine de o sută de ani, că în cerecetare trebuie aplicată cu
rigurozitate logica științifică (în cunoașterea interacțiunii părților) și
raționamentul prin analogie acolo unde logica științifică nu este suficientă, iar
proba și contraproba, ca modalitate de verificare a realităților obiective, nu
este posibilă (vezi Nicolae C. Paulescu – între
știința vieții și metafizica existenței,Ed. TipoMoldova, 2016).
O adevărată disertație în
domeniul deontologiei profesiei medicale ne este oferită de Mircea
Nicolae Penescu, într-un capitol sugestiv intitulat ”Actul medical în
triunghiul divin” (pg 35). Acest triunghi ar fi reprezentat de mintea, inima și
mâna medicului, elemente, mai degrabă calități, fără de care actul medical nu ar
putea avea finalitatea dorită. În opinia autorului mintea ar însemna în primul
rând cunoaștere (pregătire profesional-științifică), asociere ideatică și
raționament medical. La rândul ei inima ar însemna empatie, compasiune,
apropiere, suport moral și devoțiune, iar mâna ar însemna îndemânare,
experiență, acțiune pragmatică, prin care, de fapt, se obiectivează actul
medical.
Nu trebuie uitat că prin
cunoaștere omul subiectivează lumea obiectivă, iar prin acțiune și practică se
obiectivează lumea (pg 42). Astfel pacientul devine obiect al cunoașterii în
care cele trei elemente ale ”triunghiului divin” trebuie să se întâlnească,
pentru că el nu este un obiect printre altele, ci este o entitate prin
individualitatea și personalitatea sa.
Toate acestea se coroborează cu o anumită comuniune, medic-pacient, care nu
se poate realiza decât printr-o relaționare directă și nemijlocită, bazată însă
pe încredere. Tendința actuală de a intermedia această relație, extraordinar de
benefică din perspectivă deontologică și psihologică, prin mijloace on-line
indiferent de formă, este contraproductivă, pentru că va conduce la diminuarea
până la dispariție a celor mai importante sentimente care umanizează relația
medic-pacient; empatia și compasiunea (pg 47). Înlocuită de o comunicare rece, distantă,
lapidară și impersonală, de tip robotic, indubitabil vor submina cele mai
importante resorturi morale ale pacientului; încrederea și speranța.
Această îndepărtare relațională subminează psihic bolnavul prin pierderea contactului
direct, afectiv, cu binefăcătorul său. Dacă adăugăm acestor aspect și promoția
deșănțată prin massmedia a unor produse farmaceutice, suplimente alimentare sau
dispozitive medicale care, absolut toate, promit vindecarea sau ameliorarea
semnificativă a unor simptome care întâmplător nu le ai, dar care musai poți și
trebuie să le găsești pentru a preveni ceva ce sigur te paște într-un viitor nu
prea îndepărtat, constatăm cu ușurință că suntem pe drumul periculos al
medicalizării sănătății. Doar prin aceste câteva exemple se poate vedea cât de
mult s-a schimbat medicina în esența raporturilor sale cu omul în suferință sau
în potențială suferință.
Departe de cerințele jurământului hipocratic, care interziceau reclama și
cereau onestitate în practicarea profesiei, medicina, din nedericire, este pe
cale de a deveni un meșteșug cu valoare comercială. Cu toate acestea, a fi
franc în atitudine, a nu vinde iluzii, rămâne un deziderat în comportamentul medicului
care trebuie să conștientizeze faptul că munca lui înseamnă știință, răbdare și
dăruire (pg 48). A nu se pierde din vedere faptul că acest gen de muncă, cu
omul în situație critică, înseamnă o enormă acumulare de stress și încărcătură
emoțională cu impact asupra propriei sănătăți, inclusiv riscurile la care se
expune cel care practică medicina.
Un interesant dialog ni-l
prezintă profesorul Leon Zăgrean, care vede în activitatea cerebrală a
omului acea ”poartă între lumea văzută și
nevăzută” pg 53). Este zona în
care materialul (structura anatomică a sistemului nervos central) se întâlnește
cu imaterialul (duhul sau spiritul) ce aparține lumii ideilor, a cărui bază
materială o constituie tot creierul. Calități precum; raționamentul, judecata, memoria
și gândirea în ansamblul ei, sunt rezultatul activității cerebrale superioare
și nu produs de ”secreție al creierului” cum credeau anticii, ci rezultatul
unui proces extrem de complex în care componenta materială (substratul organic)
și componenta imaterială se regăsesc împreună, fără putința de a le desluși
mecanismele intime de acțiune și interacțiune (pg 59). De aici și expresia că
”universul se regăsește în capul fiecărui om”, condiționat însă (am adăuga noi)
de nivelul lui de cunoaștere și gradul său de instrucție.
Prin urmare, omul va opera cu două universuri; 1. universul material, cel
cunoscut, obiectiv, palpabil, accesibil percepției simțurilor noastre și 2.
universul imaterial, imaginar, virtual sau informațional. Aceste două
universuri se reunesc în ceea ce îndeobște numim psihismul uman, singurul
capabil să realizeze comuniunea între materie și spirit; prin rațiune,
judecată, asociere ideatică, conștiință și gândire (pg 62).
Informația – echivalentă astăzi cu începuturile adevărului biblic ”la
început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul” -
este astăzi purtătoarea de adevăr, pentru că poate schimba caracterul obiectiv
sau subiectiv al acesteia. Sigur, în cadrul dialogului, interlocutorul nu putea
trece peste inteligența artificială fără a încerca să îi jaloneze limitele.
Aici devine valabilă observația că, dacă memoria poate fi preluată ca o formă
de stocare a datelor sau informațiilor, sau a raționamentelor simple,
programate, atributele superioare ale psihismului uman, precum conștiința, nu
pot și nu vor putea niciodată să fie preluate și aplicate sub forma în care se
regăsește la om (pg 70).
Computerul poate avea știința să ajungă la un adevăr, dar nu știe că a
ajuns la el pentru că nu are conștiință, ori ”știința fără conștiință este ruina
sufletului” spunea Rabelais acum mai bine de 500 de ani în urmă, iar noi,
încercând o parafrazare a celebrului renascentist francez, am putea spune
”știința fără conștiință este ruina omului și civilizației sale”.
Până la urmă, psihismul uman rămâne cea mai mare necunoscută tocmai prin
această trecere rapidă de la material la imaterial, de la realitatea concretă
la una imaginară, altfel spus, între latura subiectivă și obiectivă a
percepției umane.
De aici și ușa care se deschide
către următoarea abordare, legată tot de domeniul psihismului uman, în
capitolul ”Psihicul în atenția specialiștilor”, dialog susținut de doi iluștri
psihiatri; profesorii Octavian Buda și Ovidiu Velea Popa (pg 71). Ambii interocutori
argumentează faptul că prin funcțiile sale, creierul generează conștiință,
realitate care nu poate fi considerată altceva decât un epifenomen al funcțiilor
neuronale elementare. Prin urmare, nu există conștiință fără creier, ”fără
creier nu-i suflet” afirma răspicat Descartes, în vremea căruia se considera că
sediul sufletului este în glanda pineală (epifiza), astăzi cunoscută ca o glandă
endocrină cu rol inhibitor al sistemului endocrin și cu puternice implicații
neurologice prin secreția sa de melatonină.
Și atunci, dacă psihicul este de neconceput fără creier, conștiința, ori
este un epifenomen al activității neuronale, ori este o entitate exterioară.
Din perspectiva psihismului uman, dialogul aduce aici câteva lămuriri
importante ce separă domeniile psihiatriei și psihopatologiei. De pildă,
prezența discernământului plasează persoana în zona psihopatologiei, deși și
aici poate fi modificat, ceea ce ridică problema unei expertize psihiatrice.
Apoi, diferența între alienarea psihică, ca urmare a unei psihoze necesitând
asistență medicală într-un mediu azilant și alienarea socială care poate fi și
voluntară și care, de regulă, ține de zona psihologică care este cu ntotul
altceva.
Dialogul devine și mai interesant când se pune problema tratamentului
într-un mediu concentraționar, a cărui eficiență este discutabilă, ca de altfel
și medicalizarea suferinței psihiatrice, ceea ce face ca alienații să trateze alienații într-un mediu alienant, psihiatria
devenind astfel o modalitate de stigmatizare și nu rareori un mijloc de
eliminare politică și socială în regimurile totalitare. Bună parte din aceste
situații au percepții diferite în culturi diferite, ceea ce le și conferă semnificații
diferite, așa cum de pildă schizofrenia într-o anumită formă este asimilată
șamanismului. Apoi empatia, un sentiment înnăscut care nu poate fi format,
devine absolut necesar în înțelegerea și abordarea suferinței psihiatrice. Un
dialog extrem de interesant cu ample trimiteri în istorie dar și în realitățile
zilelor noastre într-o zonă în care interferențele psihopatotlogiei cu
psihiatria sunt dificil de separat, evaluat și de interpretat.
Sub titlul ”Cercetarea-condiție
subînțeleasă pentru optimizarea actului medical, un interesant dialog
găsim la pagina 93 între cercetătorul în domeniul neuropatologiei, Florina
Antochi și Florian Georgescu, care realizează o distincție netă între
cunoașterea medicală, adică știința medicală și aplicarea ei în practică.
Medicul s-ar afla între aceste două domenii, numai că în practică medicul are
în față pacientul și nu știința medicală. Rezolvarea pacientului va ține în
egală măsură de pregătirea medicului (gradul lui de cunoaștere științifică) și nu
în ultimul rând de experiența lui. Munca medicului nu este una simplă, pentru
că obiectul muncii sale este omul pe care trebuie să-l înțeleagă și să îl ajute
într-un moment critic al vieții acestuia.
Însăși raporturile medic-bolnav-societate și-au schimbat paradigma. Punctul slab ar fi abstracția față de faptul
că și medicul este om, cu încărcătura lui de probleme personale, familiale și sociale.
Generalizarea unui eșec medical și exploatarea lui oneroasă prin mass-media
este contraproductivă și din nefericire reușește să capteze atenția publică. De
aici anatema aruncată asupra medicului și discreditarea sistemului într-un
domeniu atât de apropiat omului cum este sănătatea. Dincolo de toate însă,
acest mod de abordare catastrofică șubrezește eșafodajul încrederii în medic și
sistem, atât de necesar în această relație specială și de neînlocuit.
Nu mai puțin interesant este capitolul
”Terapie și prevenție” (pg 102), dialog susținut de Mihaela Lupu,
doctor în științe medicale și igienist cu vastă experiență într-un domeniu
esențial pentru sănătatea individuală, dar mai ales colectivă în comunitățile
umane. Un capitol interesant astăzi mai mult ca oricând, mai ales prin prisma
realităților pe care le-am parcurs de curând generate de pandemia cu
coronavirus prin care am trecut. Din nefericire, constată interlocutoarea,
latura cea mai importantă a sistemului medico-sanitar, prevenția (subiect a
două științe; igiena și epidemiologia), au fost ostracizate în ultimii treizeci
de ani.
S-a demonstrat încă odată că nu poți face prevenție dacă nu dispui de o
structură specializată care să asigure supravegherea epidemiologică și mai ales
intervenția epidemiologică. Așa se face că medicina curativa a mers practic în
urma dricului din cauza inexistenței nucleului antiepidemic la nivelul
asistenței medicale primare, cum era pe vremea când asistența primară era
girată de o structură teritorială (circumscripția sanitară) cu dispensarul său
medical. Neavând instrumentul necesar de intervenție în focar, dispare
elementul de bază al intervenției epidemiologice, lupta în focar, fără de care
nu poți aborda fenomenul epidemiologic.
Măsurile generale, globale, polițienești sau de altă natură, au avut ca
rezultat un fiasco total. Plecând de la aceste aspecte, la care răspunsul
autorităților a fost unul haotic, Mihaela Lupu, conchide că sistemul medical,
este și rămâne într-o profundă suferință, generate în special de subfinanțare,
corupție și incompetență.
Concluziile, deși nu optimiste, lasă totuși loc unui firicel de speranță prin
reluarea unor activități economice în domeniu prin producția de dezinfectante,
materiale sanitare, măști, vaccinuri. Aici mi-aș permite o reflecție amară;
toate acestea le-am avut și le-am desființat, ca fiind depășite în raport cu
standardele actuale (?) și neconforme în raport cu principiile globaliste. În
rest, se pare că responsabilii în domeniu au uitat că prevenția și
epidemiologia se fac pe teren, acolo unde igieniștii și epidemiologii sunt prea
puțini, iar decidenții sunt prea sus ca să vadă realitățile din teren.
De la neîmplinirile
sistemului sub aspectul prevenției, dialogul se oprește la cea mai importantă latură
a actului medical, latura curativă într-un capitol întitulat ”Terapia
prin medicamente, o sabie cu două tăișuri” (pg 133). Tema este abordată
într-un stil pragmatic, dar și critic, într-un dialog cu profesorul Ion Fulga,
personalitate implicată în domeniu prin faptul că a îndeplinit funcții de
răspundere în structurile de resort. Profesorul Fulga, dezavuiază aspectul
comercial al problemei medicamentului, care prin preț și promovare duce la o
discriminare nedorită în special pentru terapia prin medicamente a bolilor
cronice și incurabile.
Se subliniază cu acuratețe și sinceritate numeroasele efecte secundare și
reacții adverse care justifică comparația medicamentului cu ”o sabie cu două
tăișuri”, cu atât mai periculoasă am zice noi, cu cât există astăzi o tendință
acerbă de medicalizare a vieții prin presiune mediatică, comercială,
informatică și chiar medicală din partea sistemului. Trist este faptul că
patima profitului (enorm în acest domeniu), depășește pragul nerușinării și imoralității,
deschizând larg poarta discriminării. Priviți reclamele farmaceutice (peste 90%
în spațiul media și insistența lor abuzivă) pentru tot felul de produse care
vindecă tot, fiecare produs fiind prezentat ca un adevărat panaceu.
Ipocrizia reclamei este absolut condamnabilă pentru că, după ce descrie efectele
extraordinare, atrage atenția prin enunțul sec ”citiți cu atenție prospectul”
unde sunt înșirate o multitudine de efecte secundare și reacții adverse, cu
care dacă s-ar începe prezentarea nu le-ar mai cumpăra nimeni. Dincolo de asta,
utilizarea unor largi palete de medicamente, originale sau generice, suplimente
alimentare, medicamente care diferă doar prin ambalaj, au creat ele însele baza
unei științe a efectelor secundare – iatrogenia, a cărei spectru de cuprindere
este extrem de larg și se lărgește continuu. Că medicamentul este o sabie cu
două tăișuri? Este astăzi o realitate mai evidentă ca oricând, pe care
profesorul Fulga o demonstrează convingător și prin prisma experienței sale, în
condițiile unei piețe orientată preponderent spre profit.
O interesantă discuție apare în dialogul cu profesorul Adrian Restian
într-un capitol intitulat ”Contribuție
și retribuție” care plasează sistemul medical într-un raport de
preț-valoare, cost-eficiență și sistem medical-societate (pg 143). Se
subliniază de asemenea convingător importanța ”înstrăinării” în actul medical,
mai degrabă a încredințării a ceea ce constituie intimitatea suferinței pacientului
către medic, aspect care presupune și un raport de reciprocitate. Această
încredințare prin înstrăinare, fără să depășească cadrul expus, se poate
reflecta în societate prin sentimentul de milă și compasiune, iar în termenii
moralei creștine îmbracă aspectul carității ca parte integrantă a dogmei
creștine, sub care de altfel, sistemul medical curativ a și luat naștere chiar
de la începuturile creștinismului.
Pe atunci spitalele erau în mănăstiri sau pe lângă mănăstiri, iar astăzi
bisericile sunt în spitale, urmând același spirit caritabil pe care l-a avut
creștinismul din totdeauna. De altfel, acest aspect se regăsește de-a lungul
întregii istorii a creștinismului pentru că, omul sărac sau bolnav a fost o
preocupare constantă a bisericii. Înstrăinării în cazul de față, i se poate
adăuga empatia, având ca substrat mila și compasiunea, ca parte din
reciprocitatea ce jalonează relația medic-pacient. Din nefericire scopul
medicinii, care din totdeauna a fost să aline suferința, să vindece boala și să
prelungească viața, s-a transformat și el într-o bună parte în activitate
comercială care, dincolo de discriminare și abuz, realizează o crasă inechitate
socială și compromite misiunea medicului. Prin urmare totul în sănătate are un
preț din păcate din ce în ce mai mare și nu întotdeauna corect reflectat prin
contribuție și retribuție.
Nu trebuie de trecut cu vederea și faptul că, nu rareori, medicina a fost
folosită și ca instrument de teroare politică, fie prin discriminare, fie prin
utilizarea serviciilor psihiatrice în acest sens, îndeosebi de sistemele
totalitare și rasiste. Nu a trecut prea mult timp de când incompatibilitățile
ideologice sau doctrinare erau automat etichetate ca manifestări alieniste și
tratate în unități psihiatrice în care lucrau tot medici, prestatori ai
jurământului hipocratic. Medicina, și mai ales istoria sa, trebuie să își asume
macabrele experimente ale regimurilor rasiste, ca și ororile psihiatrice în
azilele de profil ale comunismului.
Și atunci întrebarea ultimului capitol al dialogului ”știința, un pericol?” semnat de
Veronica Dobozi nu devine mai actuală ca oricând și pentru medicină? care fără îndoială este o știință,
pentru că ea însăși se sprijină pe științele pozitive și presupune cunoaștere
(știință) și acțiune practică (pg 158). Este o știință a omului în suferință,
așa cum științe ale omului sunt și filosofia și teologia, fiecare însă cu
obiectul său de studiu.
Mergând mai departe ne putem întreba, este medicina o artă? Pentru că așa a
fost consacrată din vechime când, într-adevăr, putea fi o artă a speculațiilor
într-un discurs pseudomedical. Nu, nu este artă, pentru că nu include valori și
criterii estetice, prin urmare frumosul artistic nu-l vei găsi niciodată în
condiția mizeră în care se află de regulă omul în suferință și nici în acțiunea
medicului drenând puroaie și extirpând tumori. Aici lucrează latura
caracterială a celor din jur; milă, compasiune, empatie, caritate; calități pe
care omul încă le are.
Până una alta, se pare că medicina tinde să nu mai fie ce a fost, pentru că
dintr-o disciplină eminamente umanistă devine treptat una tehnică, în care
bolnavul este un număr sau un caz, subiect al unor algoritme diagnostice și
protocoale terapeutice, iar medicul un tehnician așezat confortabil în spatele
unor ecrane care încadrează șablonard suferința unui om pentru care, poate, ar
conta mult mai mult o comunicare apropiată sau o relaționare directă. Din
nefericire, tehnicizarea excesivă a actului medical tinde să transforme
medicina zilelor noastre într-un meșteșug.
Apar termeni noi care ridică tot atâtea probleme noi, cum ar fi
biomedicina, biodreptul sau bioetica care încearcă să raporteze medicina în
ansamblul biologic, social și juridic în care ființa umană viețuiește, așa cum
la vremea lor biochimia și biofizica au devenit parte a medicinei practice
bazată pe dovezi. Mai mult, aceste noi orientări merg până acolo încât pun
problema redefinirii ființei umane din perspectivă biologică și juridică, ne
convinge Veronica Dobozi într-o pledoarie extrem de aplicată.
Fără îndoială, dezbaterea este una captivantă, pentru că multe din
ipotezele trecutului, etichetate cândva ca fiind de domeniul science fiction sunt astăzi realități
care se cer a fi integrate în contextul actual și mai ales de perspectivă. Așa
încât, domenii precum cele ale biochimiei, biofizicii, bioastronomiei,
bioeticii, biomedicinei sau biodreptului (deja amintite), vor trebui integrate
într-un context nou care să pună în gardă ființa umană în fața pericolului în
care se află. Pentru că da, și știința medicală, ca oricare altă știință, poate
deveni un pericol pentru om, dacă nu cumva este deja.
Aici mi se pare potrivită reflecția omului de știință, Constantin
Maximilian (părintele geneticii și bioeticii moderne românești), când încerca
să definească bioetica ca fiind ”punctul
de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor
științei”. Și aici aș menționa
viitorul ființei umane, mai ales prin priema modificărilor pe care le poate
aduce ingineria genetică sau transplantul de organe, xenotransplantul,
protezarea cu sisteme artificiale, ca să nu mai vorbim despre transferul
conștiinței umane (psihismului uman) pe suport artificial.
Apoi, degradarea continuă a mediului, îndeosebi a biosferei prin acumularea
deșeurilor de orice natură care riscă să transforme planeta într-o groapă de
gunoi, întâi datorită științei, care a ajuns să creeze tot atâtea probleme pe
cât reușește să rezolve, apoi tendinței nestăvilite a omului de ași îmbunătăți
”comodul fizic și mental” (Petre Țuțea –Trata de antropologie creștină, Ed
Timpul, Iași, 2003).
Și multe alte fațete legate de acest aspect asupra cărora Viorica Dobozi ne
atrage atenția, subliniind faptul că sunt domenii care trebuie abordate cu
maximum de celeritate și responsabilitate ”ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU” cum se și
intitulează o excelentă carte semnată de academicianul Ion Iețcu apărută la Editura
PIM, Iași, în anul 2019.
Pentru că subiectele abordate în carte țin de domeniul filosofiei și
îndeosebi de filosofia științei, aș adăuga și eu o constatare și o interogație.
Constatarea ar fi că civilizația umană pare să fi ajuns într-un punct critic,
de la care cale de întoarcere nu pare să mai existe. Motivația nu este greu de
găsit, pentru că omul nu va renunța niciodată la binefacerile științei sale în
raport cu civilizația pe care și-a construit-o. Indiferent de costuri și
riscuri omul nu va renunța la ”comodul fizic și mental”. Întrebarea ar fi; când
toate acestea vor avea un sfârșit? pentru că ”lunga timpului cărare” (Mihai
Eminescu) pare că se scurtează pe zi ce trece.
Mai trist este faptul că omul uită că el însuși este parte din natură, iar
natura își are legile ei și se răzbună aprig pe cel ce le încalcă, ceea ce
astăzi pare că se întâmplă prin fenomenele geoclimatice pe care le parcurgem.
În egală măsură, se uită faptul că tot ce universul cunoaște ca evoluție se
desfășoară în limitele legii echilibrului și simetriei universale. Prin urmare,
așa cum pe pământ orice progres științific, în sensul său civilizator, a
însemnat un atac împotriva naturii, tot așa și natura își caută echilibrul prin
fenomene care îi aparțin și pe care omul nu va ajunge să le stăpânească
niciodată. Așa încât, concluzia formulată de filosoful Florian Georgescu ”să nu
fie prea târziu”, devine cât se poate de reală prin demonstrația
interlocutoarei sale, Viorica Dobozi, specializată în bioetică, biodrept și
biomedicină
În concluzie; cartea este o
interesantă abordare filosofică a medicinei care reușește să consolideze statutul
profesiei medicale ca știință, să o ridice la rang de discuție filosofică și să
îi confere un rol important în dezbaterea filosofică asupra unei finalități
către care ineluctabil omul se îndreaptă. Remarcabile rămân; tematica abordată
și calitatea dialogului asigurată, cu asupra de măsură, de valoarea
interlocutorilor, a căror preocupare în domeniu se vede că depășește cu mult
limitele specializării lor.
Departe de a fi epuizat subiectul sănătății în raport cu boala și moartea,
cartea deschide, la modul generos, calea unor noi investigații în plan
filosofic, pentru că are ca subiect omul în evoluția sa existențială, marcată
de cele patru condiționalități inerente existenței sale; sănătatea - de care
trebuie să se îngrijească, boala - pe care trebuie să o vindece, viața pe care
trebuie să o prelungească și moartea - pe care trebuie să o preîntâmpine ca pe un
dat natural.
Valeriu
Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu