Valeriu Lupu - Mihai Eminescu: pe calea adevărului său de viață

 

Mihai Eminescu: pe calea adevărului său de viață

Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi

                                                                      (Ioan 8,32)

Ce importanță ar avea pentru Eminescu și opera lui cunoașterea adevărului său existențial? Este întrebarea care s-a pus de-a lungul timpului și pe care și-o pun și inițiatorii studiului academic, întitulat ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” (apărut la Editura FNSA în două ediții; 2015 și 2021)^35,40. Mai puțin își pun această întrebare cei care încearcă abordări fanteziste legate de subiect, uneori cu bună credință, dar de o manieră îndoielnică⁴. Nu rareori o fac și din interese oculte, sau mai grav, pentru a minimaliza intenționat valoarea operei eminesciene, chiar dacă afirmă că o fac din dorința aflării adevărului, pentru că numai adevărul (pretind ei), este cel care contează prin valoarea sa axiomatică^6,18,29.

Concluzia generală ar fi că viața creatorului nu împietează asupra operei sale, nu-i știrbește cu nimic valoarea și nu o compromite cu nimic în ochii posterității⁴⁰. Atunci de ce atâta preocupare în cazul lui Eminescu? De ce atâtea controverse? De ce atâtea dezbateri și mai ales această adevărată știință – eminescologia – care vizează deopotrivă existența poetului și opera sa?^7,13 Răspunsul în această situație nu poate fi dat decât dacă privim lucrurile din patru perspective diferite, deși aparent ele se leagă între ele;

- opera creatorului;

- creatorul ca personalitate;

- raportarea la realitățile sociale ale timpului său;

- proiecția operei sale în perspectiva viitorului.

Or, Eminescu omul, creatorul, trăitorul în contextul social al timpului său și mai ales vizionarul în perspectiva viitorului neamului său, a stârnit interesul legitim, nu numai al exegeților operei sale, ci și a numeroșilor cititori, fascinați de opera sa poetică și politică, printre care, din nefericire, și destui pescuitori în ape tulburi^15,31.

Din perspectiva operei, majoritatea exegeților sunt de părere că aceasta rămâne la fel de importantă, la fel de relevantă, la fel de edificatoare pentru cultura română și nu numai, cu o singură condiție; să nu se coreleze anumite aspecte ale operei cu viața personală, condiția socială, starea de sănătate fizică sau psihică a creatorului¹⁵. Aici trebuie să recunoaștem că fiecare epocă și mai ales, fiecare regim politic, pentru că nu s-a putut lepăda de Eminescu, i-a trunchiat sau răstălmăcit după propriul interes, îndeosebi opera politică. S-au remarcat aici cu deosebire liberalii (partidul roșu – după cum îl denumea Eminescu) și regimul comunist, deși tocmai acesta este cel care l-a ales postmortem membru al Academiei Române (1948) în noua alcătuire impusă  acestui înalt for cultural și științific.

Singura formațiune care și l-a asumat pe Eminescu în integralitatea lui a fost Mișcarea Legionară, motiv pentru care a și fost considerat un promotor al acestei mișcări (vezi ”Destinul unei generații”)²¹.

Din perspectiva creatorului, este de așteptat ca în fața unei opere de grandoarea celei eminesciene; cititorul, cercetătorul și iubitorul operei lui Eminescu să  se intereseze de personalitatea acestuia, de viața și contextul social în care a trăit și creat. De aceea cred că este o chestiune de elementară decență și respect, nu numai prezentarea personalității la nivelul realităților trăite, ci chiar mai mult, la nivelul operei sale²⁴. Mai mult ca atât, nu trebuie pierdut din vedere și faptul că orice societate caută modele pentru generația trăitoare, ori acestea nu se regăsesc decât în personalitățile creatoare care marchează o epocă sau alta, devenind astfel un ideal de viață, de atitudine și comportament pentru societate. Or, Eminescu a fost și rămâne un astfel de ideal, mai ales pentru generațiile care i-au urmat²¹. 

Cât privește raportarea la realitățile timpului său, pentru Eminescu aceasta a fost o constantă, atât prin implicare directă, manifestă (ideea națională de pildă), cît mai ales prin activitatea sa de gazetar care-i cerea, prin natura ei, să fie la curent cu tot ce se întâmplă în societate. Or Eminescu a fost, cu asupra de măsură, un martor activ și deosebit de critic al timpului său.

Plecând de la aceste realități, perspectiva  viitorului devenea de asemenea o constantă nelipsită în nici o analiză eminesciană care uimește și astăzi prin perspicacitatea sa¹⁷.

Iată de ce clarificările privind viața, boala și moartea lui Eminescu se cereau lămurite într-o manieră științifică, astfel încât, orice speculație, orice tendință de maculare a existenței sale, orice fantezie conspirativă sau cabală antieminesciană să nu-și mai găsească locul^4,14.

 

În sfârșit, ziua fastă a adevărului

 

Deși mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit, lumea academică avea să-și precizeze poziția de o manieră mai mult decît convingătoarea, pornind de la analiza personalității omului Eminescu din perspectivă medicală¹³.

În contextul creat de perpetuarea unor neadevăruri privind boala și creația eminesciană și încheind cu cabala antieminesciană pe de o parte, iar pe de altă parte, de atacul în justiție (de-a lungul a opt ani) din partea unor asociații, motivat prin faptul că Academia Română nu s-a implicat timp de peste o jumătate de secol în apărarea demnității și onoarei unui membru al său, la nivelul conducerii academiei se i-a hotărârea de a se alcătui un grup de studiu din specialiști de top (membri ai Academiei Române și ai Academiei de Științe Medicale), coordonat de președintele acestei instituții – Irinel Popescu, care să analizeze circumstanțele morbide ale poetului, deopotrivă cu impactul lor asupra sănătății, vieții, și morții sale^40,35.

Dintru început trebuie făcută precizarea că s-a dorit ca abordarea medicală să fie una pluridisciplinară, în măsură să acopere tot spectrul manifestărilor clinice ale suferinței poetului³⁵. Dovezile care au stat la baza studiului au fost extrase din mărturisirile proprii, relatările contemporanilor^41,42,43, documentele medicale ale epocii, încercările patografice anterioare, toate însă, judecate prin prisma achizițiilor științifice medicale de-a lungul timpului și până astăzi.

 Rezultatul acestui demers științific s-a concretizat prin faptul că fiecare din cei opt specialiști a reușit, nu numai încadrarea simptomelor în realitatea bolii, dar au oferit și suportul științific necesar, așa încât, concluzia fiecăruia, trecută și prin filtrul progreselor științelor medicale, devin astăzi mai mult decât convingătoare, sunt absolut de netăgăduit. Dacă pentru sfera cardiologiei (Eduard Apetrei)², dermato-venerologiei și alergologiei (Călin Giurcăneanu)¹⁹, anatomopatologiei (Vladimir Beliș)³ și ORL (Codruț Sarafoleanu), excluderea manifestărilor luetice a fost oarecum lipsită de dificultăți, pentru specialitățile psihiatrie (Dan Prelipcean)³⁶, neurologie (Bogdan O. Popescu)³⁴ și toxicologie (Victor Voicu)⁴⁶, a fost incomparabil mai dificilă datorită faptului că suferinței psihice (încadrată mai târziu ca psihoză maniaco-depresivă - Kraepelin, 1892 -²⁰, iar în zilele noastre ca maladie afectivă bipolară), s-au adăugat efectele toxice, predominant neurologice, ale preparatelor mercuriale. Aici trebuia demonstrat impactul manifestărilor neurologice asupra evoluției bolii psihice, care aparțineau de fapt intoxicației mercuriale și nicidecum neuroluesului (sifilisului cerebral), invocat de unii contemporani și cercetători din postumitatea poetului^6,45.

Există dovezi că aceste preparate s-au administrat chiar de la prima internare sub formă de preparate vezicătoare, care conțineau doze minime de mercur (biiodură, sau clorură de mercur), folosite pentru băi sau aplicații¹¹. Deși dozele erau minimale, ele s-au dovedit a fi suficiente însă, pentru a produce alergia la preparat, regăsită ulterior la celelalte tratamente sub formă de erupții cutanate. Urmează apoi în primăvara-vara anului 1887 (mai-iunie) terapia cu doze mari de mercur (4 – 7 grame/zi), sub formă de aplicații, frecții și fumigații și în cele din urmă tratamentul injectabil cu preparate mercuriale administrat la ultima internare în perioada aprilie-iunie, 1889^16,44.

De reținut faptul că, alături de salivația excesivă (unul din simptomele intoxicației cu mercur), erau și erupțiile cutanate asociate manifestărilor neurologice, foarte evidente în timpul tratamentului efectuat de dr. Francisc Itzac la Botoșani în perioada mai-iunie 1887³⁸. La rândul lor, manifestările neurologice; tremurături, mers nesigur cu baza lărgită, neliniște motorie, incoordonarea mișcărilor, pareze și parestezii, au fost eronat puse pe seama paraliziei generale progresive întâlnită în neurolues. Aici Bogdan O. Popescu și Călin Giurcăneanu au reușit un diagnostic diferențial riguros științific, cu descrierea efectelor toxice și încadrarea psihiatrică a bolii de fond, argumentate și demonstrate științific apoi de Dan Prelipcean și Victor Voicu.

În final, autorii au reușit un diagnostic corect care pune în evidență natura ereditară a bolii psihice a poetului, agravată de circumstanțele concrete ale unei vieți zbuciumate marcată de suprasolicitarea psiho-intelectuală, la care s-au adăugat efectele nefaste ale terapiei mercuriale. Aceste efecte, nu numai că au adăugat elemente noi manifestărilor clinice, dar au și sporit confuzia abordărilor postume generată de sfârșitul tragic al poetului⁴⁸.

 

O carte de referință în domeniul eminescologiei

 

Este necesară precizarea că această lucrare amplă a apărut într-o primă ediție tipărită în 2015, sub titlul ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” și avea să stârnească o adevărată furtună în lumea eminescologilor, mulți dintre ei contrariați fiind de adevărurile medicale și existențiale interpretate într-o cheie științifică, care nu mai lasă loc abordărilor fanteziste, conspirative sau de altă natură.

Ediția II-a a aceleeași lucrări, revizuită și adăugită (apărută la aceeași editură șase ani mai târziu), îngustează și mai mult zona speculațiilor, oferind celor interesați de odiseea eminesciană, adevărul său existențial prin prisma evaluărilor științifice la cel mai înalt nivel. Astfel, parcursul istoric al geniului eminescian este evocat, în detaliile sale cele mai semnificative, în expozeul istoricului Ioan Aurel Pop (președintele în exercițiu al Academiei Române) în colaborare cu Cecilia Cârjă și Ioana Mihaela Bonda, întitulat ”Mihai Eminescu și lumea prin care a trecut”³³.

Cuvântul înainte, cu care se deschide cartea, este semnat de cunoscutul scriitor, istoric și critic literar Eugen Simion⁴⁰, care face distincția netă între opera eminesciană și omul Eminescu, urmat de o prefață semnată de prof dr. Irinel Popescu, coordonatorul echipei academice desemnată să facă lumină în controversata patografie eminesciană. Cu perspicacitatea omului de știință și cu acuratețea chirurgului, neeludând dificultățile inerente și limitele patografiei unei personalități de talia lui Eminescu (mai ales atunci când cantitatea de informații este atât de bogată, iar simptomatologia este atât de stufoasă), academicianul Irinel Popescu reușește un expozeu intențional de înaltă calitate academică, cu deosebire în prefața celei de a II-a ediții³⁵.

Apoi, importanța și dificultățile studiilor patografice sunt dezvoltate într-un amplu eseu, cu care practic se deschide cartea, aparținând profesorului  Octavian Buda, un iatroistoriograf de forță în medicina românească și vicepreședinte în exercițiu al Societății Române de Istoria Medicinei. Încursiunea domniei sale în primele patografii eminesciene, aparținând psihiatrului Panait Zosin și internistului Constantin Bacaloglu, devin relevante în alcătuirea tabloului psihobiografic cu toate dificultățile unor încadrări subiective atunci când volumul de informație nu este suficient (la vremea lor), sau mai ales, când prejudecățile domină gândirea analitică. Una peste alta, studiul lămurește locul și rostul patografiei în evocarea istorică a unor genii care au marcat cultura noastră și nu numai, ca și impactul patologiei psihice în creația de geniu⁷.

Abordarea pluridisciplinară, la care mă refeream mai sus, cuprinde capitole distincte pentru specialitățile implicate în biografia poetului (Psihiatrie, Dermato-venerologie, Neurologie, Cardiologie, Oto-rino-laringologie, Toxicologie și Anatomo-patologie), cu demonstrații și argumentații pertinente, utilizând un limbaj accesibil pentru cititorul obișnuit, dar și pentru specialistul în domeniu, ceea ce face lectura interesantă pentru toată lumea, cu deosebire însă pentru eminescologi.

Pentru completarea tabloului suferinței eminesciene, ultima ediție (2021) cuprinde și o Addenda întitulată ”Eminescu și medicii săi”,²⁵ care contabilizează opiniile medicale exprimate de-a lungul timpului de cei 66 de medici care s-au ocupat de problematica medicală a poetului. O evaluare simplă a acestor opinii, sprijină convingător opinia specialiștilor formulată și argumentată științific în capitolele anterioare. Reiese și din acest capitol că opinia dominantă a contemporanilor, cât și a celor din postumitate, a fost a unei boli psihice încadrată ulterior ca psihoză maniaco-depresivă (astăzi maladie afectivă bipolară) cu o puternică conotație ereditară pe linie maternă.

Reamintim faptul că, dacă apariția primei ediții a stârnit un val uriaș de critici din partea eminescologilor, ediția II-a (2021), mult mai completă ca structură, conținut și ținută grafică, a făcut liniște în lumea agitată a acestora. Se pare că li s-a tăiat cordonul fanteziilor literare, fie ele partinice sau conspirative, un fel de silențio stampa în fața argumentelor de netăgăduit ale cunoașterii științifice medicale.

Să fie acesta un semn încurajator pentru înțelegerea și cunoașterea omului Eminescu? Mă îndoiesc! Cred totuși că după această amplă investigație medicală, medico-socială, istortico-literară și iatroistoriografică, nu mai poate fi loc pentru speculații, conspirații, cabale fanteziste, unele chiar cu implicarea  celor sub aripa cărora Eminescu și-a petrecut tragica sa existență (Titu Maiorescu și ”Junimea”).

Ne întoarcem astfel la ceea ce Titu Maiorescu spunea răspicat și cu toată convingerea la vremea lui ”Dacă a înnebunit?!  Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui știu că la doi frați ai săi, morți sinuciși, a izbucnit nebunia înainte de a sa și că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă”²⁶, iar ilustrul eminescolog Theodor Codreanu, afirma ”cu această argumentație și demonstrație problema bolii și morții lui Eminescu ar putea fi tranșată definitiv”¹⁰

 

          Eminescu în abordare juridică

 

Cât privește ”sentința în procesul Eminescu”, cuprinsă în cartea cu același nume,  apărută la Editura BIBLIOSTAR Râmnicu Vâlcea în anul 2021, se poate spune că a însemnat o cruntă dezamăgire pentru inițiatorii acțiunii. Cartea în sine este structurată în două părți; prima parte cuprinde odiseea în justiție a cazului Eminescu, iar partea doua, o serie de mărturii prezentate în instanță ca probe doveditoare împotriva stigmatului luetic, proferat cu obstinație de G. Călinescu în biografia eminesciană^8,9. Aducerea în fața justiției a fost motivată de faptul că Eminescu a fost trimis în posteritate ca sifilitic, o boală venerică netratabilă pe atunci, dar frecventă în zonele periferice ale societății, binecunoscută astăzi (devenită istorie între timp), dar care conferea persoanei un statut de moralitate îndoielnică, iar creația sa discutabilă ca valoare, mai ales opera publicistică⁹.

Trebuie reținut faptul că la vremea lui Eminescu, înalta societate taxa sever și necruțător pe cei care sufereau de această boală, așa încât pentru cel în cauză era un adevărat stigmat al rușinii și degradării umane, întâlnită mai frecvent în zonele periferice și imunde ale societății. În opinia unora această boală ar fi fost la originea derapajului psihotic al poetului în ultimii șase ani de viață. Stigmatul luetic va fi perpetuat cu obstinație în posteritate prin biografia eminesciană scrisă de George Călinescu care, în 11 ediții succesive (1932-2007), susține aceeași inepție defăimătoare deși, încă din 1945, boala avea  tratament eficace, iar în 1964, când G. Călinescu pregătea cea de a șaptea ediție, boala era pe punctul de a fi eradicată.

G. Călinescu, considerat și astăzi biograful oficial al poetului, deși contemporan cu aceste realități medicale și științifice, nu numai că nu și-a modificat poziția, dar nici măcar nu a avut curiozitatea să consulte un specialist care i-ar fi strecurat un sâmbure de îndoială față de un stigmat atribuit în mod eronat arheului culturii noastre³⁹.

După un periplu de opt ani prin diferite instanțe (Judecătorie de sector, Tribunal, Curte de Apel), până la Înalta Curte de Casație și Justiție, inițiatorii aveau să constate cu tristețe că nici una dintre aceste structuri judecătorești nu s-au angajat în izbăvirea poetului național de stigmatul luetic, deși sau prezentat probe fără echivoc în favoarea cauzei.

Remarcabil este faptul că, inițiatorul și sufletul acestui demers a fost, nimeni altul decât celebrul muzician și interpret de romanțe pe versuri de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Octavian Goga, autorul antologiilor muzicale ”Mai am un singur dor” și ”Dorurile mele”, Gheorghe Sărac, personalitate de referință al culturii noastre, eminescolog prin preocupări (a publicat în România cartea lui Ovidiu Vuia,”Misterul morții lui Eminescu”), el însuși autor a două cărți; ”Documente privind adevărul despre moartea lui Eminescu”³⁸ și ”În apărarea lui Eminescu”³⁹. În demersul său, Gheorghe Sărac, a fist mandatat și susținut de cinci asociații culturale; Asociația ”ASIRAD” (păstrarea și promovarea valorilor culturale și naționale ale poporului român), ”Renașterea neamului românesc”, ”Asociația Mihai Eminescu Viena”, ”Asociația de vaxilologie, Tricolorul” și ”Asociația culturală Probasarabia și Bucovina”, pentru a se constitui în parte civilă în instanță pentru izbăvirea poetului de stigmatul pe care îl poartă în istorie prin ofensa adusă de G. Călinescu.

Justiția, oarbă fiind după cum o știm, nu a fost în măsură să se ridice la nivelul cauzei, așa încât rezultatul nu putea fi decât unul previzibil, adică negativ, deși reclamantul nu cerea decât o reabilitare simbolică și, de ce nu, una istorică pentru poet. Reclamanții cheamă în instanță Academia Română a cărei vină era faptul că nu a apărat demnitatea și onoarea lui Mihai Eminescu, ca membru al său, la neadevărurile empirice și nefondate, proferate de un alt membru al Academiei, în persoana biografului poetului, George Călinescu care, ostentativ, nu a luat în considerație achizițiile științifice medicale, menținându-se la empirismul primelor ediții^3,22.

Partea a doua este cea mai interesantă totuși, întrucât conține o colecție de documente și mărturii prezentate instanțelor de judecată, grupate în șapte capitole care certifică și susțin justețea solicitării, Începând cu convingerea de nezdruncinat a lui Titu Maiorescu privind boala poetului și terminând cu prefața la ediția I-a a cărții ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” semnată de președintele Academiei de Științe Medicale, prof. dr. Irinel Popescu, cartea mai cuprinde mărturiile doctorului Victor Vineș (medicul curant al poetului), studiul Potra (în care sunt consemnate mărturiile doctorului Petrescu – alt medic curant al poetului), studiul patografic al lui Ovidiu Vuia, alături de relatările poetului Alexandru Vlahuță și erorilor voite și tendențioase ale lui G. Călinescu, consemnate de subsemnatul în calitate de coautor.

Această colecție de documente, lămuritoare pentru speța adusă în fața justiției, asociată studiului academic elaborat de Academia Română sunt suficiente pentru a cunoaște adevărul privind viața, opera și moartea bardului culturii noastre. De altfel, replica Academiei Române a fost tocmai acest studiu pluridisciplinar, prin care a demonstrat cu asupra de măsură, poziția sa în cazul Eminescu, ceea ce avea să cântărească greu în fața completului de judecată.

 

În loc de concluzii:

 

Chiar dacă justiția nu s-a pronunțat în sensul dorit de petenți, ea a reușit să pună în mișcare resorturile investigației științifice prin antrenarea în acest demers a unor personalități de referință în specialitățile medicale evocate, al căror verdict are valoarea certitudinii în zbuciumata abordare biografică și patografică a poetului.

Am convingerea că orice abordare biografică eminesciană nu va putea trece peste această temeinică abordare științifică, pentru că se bazează pe concluziile unui studiu elaborat la cel mai înalt nivel.

Indiferent de resorturile care au stat la baza elaborării sale, studiul apare ca o necesitate împlinită, menită să restabilească demnitatea și onoarea celui care ne-a oferit, prin opera lui, un loc demn și onorabil în marea și frumoasa familie a culturii europene și universale.

Bibliografie;

 1. *  *  *  ”Arheu” – Revista Centrului Eminescu, Bârlad, 2012-2015,

         nr.1,2,4,5,6,7);

 2. Apetrei, Eduard – Date privind patologia cardiovasculară la Eminescu în Maladia

lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, ediția II-aa,Editura FNAS, Buc. 2021, pg 134-142;

3. Beliș, Vladimir – Controverse privind sănătatea poetului în Maladia

          lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.

          2021, pg 164-175;

4. Boia, Lucian – Mihai Eminescu, românul absolut, Ed. Humanitas, Iași, 2015;

5. Botez Corneliu - . Comitetul comemorării, Galaţi – Omagiu lui Mihail Eminescu,

Editura Socec  & Co, Bucureşti, 1909, pg 20-29;

6. Brânzei, Petre – Itinerar Psihiatric, Editura Junimea, Iași, 1979;

7. Buda, Octavian – Patografia – între biografie și medicină, primele patografii

          Eminesciene în Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale

eminescologilor, Editura  FNAS, Buc. 2021, pg 32-58;

8. Călinescu, G − Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, 1986,

pg 240,303,309,312,317;

9. Călinescu, − Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum

          IO, Bucureşti, 1995, pg 223-257, 94-139;

10..Codreanu, Theodor − Eminescu, incorect politic, Editura Scara,

         Bucureşti, 2014;

11. Codreanu, Theodor – Eminescu în captivitatea ”nebuniei”, Editura

        Tipo, Moldova, Iaşi, 2013;

12. Codreanu, Theodor − Exerciţiu de admiraţie, ”Lumină Lină/Gratious

          Light”, New York, an XXI, ian-martie, 2016);

13. Constantinescu, Nicolae – Bolile lui Eminescu – adevăr şi

            mistificare, Revista de politică ştiinţifică, 3, 2014;

14. Crişan, Mihai Radu; Baiaş, Ion; Bârzoi, Cezarina – Testamentul

          politic al lui Eminescu, De ce a fost asasinat Eminescu,

          Asociaţia Prezent, Bucureşti, 2007, pg 33-48;

15. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe – Eminescu, Editura Tineretului,

          Bucureşti, 1972;

16. Eminescu, Henriette – Scrisorile către Cornelia Emilian (Ed Șaraga, Iași 1893),

în Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu,

Ed Malasi, Buc. 2000, pg19-98;

17. Eminescu, Mihai – Opera Politică, vol I şi II, Editura Eminescu,

         Bucureşti, 2000;

18. Georgescu, Nicolae – Boala şi moartea lui Eminescu, Editura      

         ”Criterion”, 2007;

19. Giurcăneanu, Călin – Punctul de vedere al dermatologului privind diagnosticul de

Sifilis, în Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021, pg 113-121;

20. Iftimovici, Radu – Istoria universală a medicinei şi farmaciei, Editura

          Academiei, Bucureşti, 2001, pg 317-332, 381-386, 511-512, 699-710;

21. Ionescu, Nae; Papanace, Constantin − Destinul unei generaţii,

          Editura Scara, Bucureşti, 2002, pg 73-76;

22. Lupu, Valeriu – Cu bisturiul în obrazul lui Eminescu, Pagini Medicale

           Bârlădene, nr. 166-167, 2012;

23. Lupu,Valeriu – Eminescu și boala sa-dileme biografice,din

În apărarea lui Eminescu, Ed. Biharia internațional, 2014, pg 126-148;

24. Lupu, Valeriu – Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială,

          Editura TipoMoldova, Iași, 2016, pg 67,73, 90-99,150;

25.Lupu Valeriu – Eminescu și medicii săi, în Maladia lui Eminescu și maladiile

imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021, pg 180-222;

26. Maiorescu, Titu – Eminescu și poeziile lui Ed. Socec, Buc. 1889;

27. Maiorescu, Titu – Opinii și scrisori în ”În apărarea lui Eminescu”, Ed Biharia

          Internațional, 2014, pg 161-165;

28. Manolescu, Nicolae – Boala şi moartea lui Eminescu, ”Adevărul”,

28 iunie, 2013;

29. Munteanu, George – Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Editura

          Minerva, Bucureşti,1973;

30. Nica, Ion – Eminescu, structură somato-psihică, Editura Eminescu,

          Bucureşti, 1972, pg 269, 341;

31. Olaru, Alexandru – Eminescu - portret psihosomatic, revista ”Ramuri”

          Decembrie, 1968;

32. Petrescu M, Petra – Din junețea lui Eminescu, în Familia, an XXXVI;

33. Pop, Ioan Aurel, Cârjă, Cecilia, Bonda, Ioana Mihaela – Mihai Eminescu și lumea

prin care a trecut,  în Maladia lui Eminescu și maladiileimaginare ale

eminescologilor, Editura FNAS, Buc. 2015, pg 23-29 și ediția II-a,

2021 pg 25-28;

34. Popescu, O. Bogdan – Boala și moartea lui Mihai Eminescu-

o perspectivă a neurologului de astăzi  în Maladia lui Eminescu

și maladiile imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.

          2021, pg 124-133;

35.  Popescu, Irinel – Cuvânt înainte în Maladia lui Eminescu și maladiile

imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.

          2015, pg 23-29 și ediția II-a, 2021 pg 25-28;

36. Prelipcean, Dan – Eminescu și boala sa psihică: argumente din

          perspectiva psihiatriei actuale în Maladia lui Eminescu și maladiile

imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021, pg 99-112;

37. Potra, George – Mihai Eminescu - Cauzele morţii sale-studiu,

          În Doc. Privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu, Ed. Malasi

Buc. 2000, pg 108-120;

38. Sărac, Gheorghe – Documente privind adevărul despre boala şi

         moartea lui Eminescu, Editura Malasi, Bucureşti, 2000 pg 18, 19-98;

39. Sărac, Gheorghe – În apărarea lui Eminescu, Editura Biharia

          Internaţional, 2014,pg 160, 166,169-170,181;

40. Simion, Eugen − Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale

          eminescologilor – Editura FNAS, Bucureşti, 2021, pg 9-16;

41. Slavici, Ioan – Eminescu omul, în Omagiu lui Mihail Eminescu,

          Editura Socec  & Co, Bucureşti, 1909, pg 5-24;

42  Stefanelli, Theodor – Comunicare, în Omagiu lui Mihail Eminescu, Editura

Socec, 1909, pg 42;

43. Șuțu, Alexandru – Sănătatea lui Eminescu, ”Tribuna” nr 123, 1889, pg 489-490;

44. Vineş, Victor  − Câteva date asupra  ultimelor zile ale poetului

           Mihai  Eminescu, ”România medicală”, 1931;

45. Vlad, C – Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Editura Cartea

          Românească, Buc 1932;

46. Voicu, Victor – A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia

eminesciană  în Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare

 ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021, pg 150-161;

47. Vuia, Ovidiu – Misterul morţii lui Eminescu, Editura Paco, Bucureşti,

          1996, pg 86-85;

48. Vuia, Ovidiu – Despre boala şi moartea lui Eminescu-studiu

          patografic, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1997, pg 77-80.

                             

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale       

.