Cristian Troncota - Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (5)

 

Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (5)

General Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota 

01 Februarie 2023

 

Informații despre doctrina militară sovietică

 

La sfârşitul lunii aprilie 1941, Biroul de analiză-sinteză al Frontului de Est a întocmit un amplu documentar intitulat „U.R.S.S. 1941. Sinteză asupra pregătirii de război”. Şi acest studiu dovedeşte că s-a cooperat din plin cu specialiştii Marelui Stat-Major, Secţia a Il-a şi alte structuri ale comunităţii informative româneşti, şi că s-a apelat la surse dintre cele mai diverse şi bine documentate atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, care erau în legătură cu S.S.I. Pe parcursul a 113 pagini dactilografiate, acest studiu face referiri la: situaţia gcografică a U.R.S.S.  şi pregătirea teritoriului pentru război (căi ferate, şosele, drumuri, comunicaţii pe apă şi fortificaţii); principiile de recrutare în Armata Roşie (personalul dc comandă şi trupă); drepturile şi îndatoririle ostaşilor sovietici; mobilizarea în timp de pace şi în timp de război. Un capitol aparte este dedicat tipurilor dc armament şi muniţiilor din dotare, iar ultimele două capitole se referă pe larg la aeronautica şi marina militară sovietică. Pe baza acestui document, se poate afirma, fără nici un fel de reţinere, că S.S.I., ca organ specializat de informaţii, şi-a adus din plin contribuţia la cunoaşterea în detaliu a organismului militar al U.R.S.S.  El a fost elaborat cu aproape două luni - mai exact 52 de zile - înainte de începerea campaniei pe Frontul de Est. Şi dc data aceasta, la fel ca în cazul sintezelor cu caracter politic privind relaţiile sovieto-germane, nu se fac referiri şi nici aluzii la şansele pe care le-ar avea vreo armată - sau coaliţie de forţe armate - într-o campanie ce îşi propune să zdrobească puterea militară şi potenţialul economic şi uman ale U.R.S.S.

 

Obiectivitatea evaluărilor, reţinerea de la tentaţia de a face sugestii, a determinat o reproducere reală a datelor şi al informaţiilor despre întregul potenţial de război al sovieticilor. Datele puse de acest document la dispoziţia factorilor de comandă ai armatei nu aveau, în nici un caz, menirea de a linişti spiritele războinice sau de a le crea iluzii în ceea ce priveşte şansele de victorie într-o eventuală confruntare cu potenţialul militar sovietic. Din acest punct de vedere devin şi mai greu de înţeles afirmaţiile făcute de Hitler - după desfăşurarea primelor operaţii militare pe Frontul de Est-, potrivit cărora, dacă ar fi cunoscut de la început potenţialul militar sovietic, s-ar fi gândit de două ori înainte de a lua decizia să înceapă o campanie contra U.R.S.S.[1].

 

Am adus acest aspect în discuţie, întrucât e şi mai greu de crczut că la elaborarea acestui document nu au colaborat şi specialişti ai Abwehrului, având în vedere relaţiile de cooperare cu S.S.I. E foarte posibil ca multe dintre datele şi informaţiile acestui document să fi fost obţinute doar prin filiera Abwehrului. Poate că, în luarea hotărârii, Fiihrcrul să se fi gândit la obţinerea unei victorii rapide împotriva „colosului de la răsărit”, mizând pe realizarea surprinderii strategice, pe moralul excelent al ostaşilor germani şi pe tactica blitz-krieg-ului, probată până atunci cu succes de Wehrmacht.

 

Revenind la documcntul S.S.I. din aprilie 1941, în opinia noastră, poate fi apreciat ca un model de sinteză, un produs a ceea ce se numeşte „laboratorul de creaţie” al unei comunităţi informative, mai numită astăzi și intelligence, prin care se realizează culegerea, stocarea, verificarea, evaluarea și difuzarea oricăror date şi informaţii ce pot concura la fundamentarea deciziilor, fapt pentru care se impune o prezentare a lui în părţile esenţiale.

 

Încă de la început, documentul releva faptul că, „datorită imensului său potenţial minier, agricol şi militar, U.R.S.S. joacă un important rol pentru beligeranţii actuali, care luptă fiecare să-l atragă în sfera sa de acţiune”[2]. Această evaluare frapează prin introducerea subtilă a tezei potrivit căreia U.R.S.S. constituia un imens potenţial de război, şi, ca urmare, problema care se punea era de a-l atrage în acţiune, şi nu altceva. Cu alte cuvinte, cine reuşea să-şi facă din acest colos un aliat, şi nicidecum un obiect al expansiunii, avea toate şansele să-şi asigure victoria în război. Or, la acea dată, principalele forţe care se confruntau dcschis erau Germania şi Anglia. După cum vom vedea mai departe, nu era singura formulare a documentului menită a da mai mult de gândit factorilor de decizie politică şi militară.

 

În ceea ce priveşte sistemul şi principiile de recrutare în Armata Roşie, studiul menţionează că Înaltul Comandament Sovietic a luat grabnica hotărâre pentru organizarea unităţilor după modelul german, continuând, în acelaşi timp, să introducă în armată „numai elementele credincioase regimului şi comunismului, în care scop face o foarte amănunţită selecţie”. Trierea se realiza cu ajutorul agenţilor N.K.V.D. şi al comisarilor politici din cadrul unităţilor, imediat după recrutare, ceea ce înseamnă că sistemul selecţiei „arată în ce măsură Sovietele se tem de pătrunderea elementelor puţin sigure în armată”[3]. Documentul sesizează intenţiile Kremlinului de a-şi crea o armată de elită, şi nicidecum o gloată care să devină „carne de tun”.

 

Forţele militare sovietice erau constituite, la acea dată, din Armata Roşie, Flota Militară Navală, Aviaţia Militară, Forţele Apărării Antiaeriene a Teritoriului, trupele de grăniceri şi N.K.V.D. pentru paza internă. Toţi militarii depuneau jurământ de credinţă faţă de poporul, patria şi guvernul U.R.S.S.[4]. în legea care introdusese obligativitatea serviciului militar[5], apărarea patriei sovietice era considerată o datorie sfântă a fiecărui cctăţean al U.R.S.S., iar serviciul militar o datorie de onoare[6].

 

În legătură cu disciplina militară, studiul SSI făcea referire la concluziile desprinse de Comandamentul Sovietic după războiul cu Finlanda (noiembrie 1939-martie 1940), în sensul că „numai o armată disciplinată poate da maximum de eforturi în luptă”. Meritul dc a fi introdus elementul de bază în oştire - adică disciplina - i-a revenit mareşalului Timoşenko, comandantul trupelor în campania contra Finlandei, numit apoi în funcţia de comisar al Apărării. Pe baza lipsurilor constatate şi a directivelor date de partid, guvern şi personal de Stalin, mareşalul Timoşenko a trecut imediat la reorganizarea Armatei Roşii. La 12 octombrie 1940, acelaşi general a introdus, pe bază de ordin, noul regulament disciplinar al Armatei Roşii. Concluzia oferită de documentul S.S.I. la acest capitol este că „măsurile disciplinare luate tind să pună Armata Roşie în situaţia de a se egala cu Armatele Occidentale, faţă de care trebuie să fie gata oricând a apăra independenţa politică a poporului său”[7].

 

Dar nu numai din punct de vedere al disciplinei, ci şi al înzestrării şi instruirii, Armata Roşie îşi schimbase total înfăţişarea faţă de ceea ce etalase în războiul sovieto-finlandez. O parte importantă a documentului face referiri la „noile metode de pregătire de război”, care se datorau tot mareşalului Timoşenko, unul dintre marii reformatori ai Armatei Roşii. Introducerea comandamentului unic, delimitarea atribuţiilor personalului politic şi întărirea autorităţii comandanţilor au format „jaloanele fără de care nu s-ar fi putut proceda la reorganizarea pregătirii de război”[8].

 

Manevrele militare sovietice din vara şi toamna anului 1940, ca şi cele din primăvara lui 1941, au avut în atenţie „instruirea în cât mai bune condiţii a unităţilor şi subunităţilor”. În noua strategie sovietică - prezentată de documentele S.S.I. -, noile metode ale instrucţiei infanteriei se bazau pe: „1. Părăsirea completă a «şablonului», instrucţia făcându-se într-un cadru cât mai apropiat de condiţiunile reale ale câmpului de luptă; 2. Dezvoltarea spiritului de analiză, atât la instrucţia individuală, cât şi la cea a unităţilor; 3. Aplicaţiile tactice se execută de regulă cu dublă acţiune şi totdeauna în teren variat; 4. Temele de bază ale aplicaţiilor cu dublă acţiune sunt ofensiva şi defensiva, într-o zonă fortificată în care acţionează infanteria întărită cu unităţi speciale; 5. Înainte de începerea acţiunii propriu-zise, unităţile execută marşuri grele (circa 70 km în 24 ore)”[9].

 

Arma cavaleriei a fost organizată printr-un regulament care intrase în vigoare în 1939. Ca noutate, documentul S.S.I. menţiona că „formaţiunile de mişcare ale cavaleriei au fost eşalonate în lărgime şi adâncime, adăugându-se o nouă formaţiune - împrăştierea - pentru a se camufla de vederile aviaţiei inamice”[10]. Formaţiunile carelor de luptă se instruiau pentru a realiza o cooperare „cât mai intimă cu infanteria, bazându-se pe principiul că orice problemă de luptă trebuie să fie realizată de comun acord”[11].

 

Aspecte interesante rezultă şi din setul de date şi informaţii referitoare la pregătirea statelor-majore sovietice. Pentru remedierea aspectelor negative din timpul războiului cu Finlanda, înaltul Comandament Sovietic lăcea următoarele recomandări: „Lucrările să se execute conform nevoilor câmpului dc luptă, şi nu în birouri; colaborarea efectivă a Statelor Majore cu unităţile respective pe timpul aplicaţiilor; situaţia generală să fie rezolvată de cătrc unităţi nu numai în părţile ce le privesc; să se asigure colaborarea în cât mai bune condiţii a diferitelor feluri de arme; organele de informaţii ale Statelor Majore nu se vor mulţumi numai cu centralizarea informaţiilor, ele fiind datoare a le căuta cât mai mult”[12].

 

Această ultimă recomandare dovedeşte că şi înaltul Comandament Sovietic punea mare preţ pe activitatea de informaţii, care trebuia să ofere permanent date, atât despre potenţialii inamici - sub toate aspectele -, cât şi despre teatrul de acţiuni militare. Reţinem deci că avea prioritate căutarea de informaţii, şi nu sinteza (centralizarea). Tot la acest capitol, documentul S.S.I. menţiona că în U.R.S.S. începuseră să apară diferite publicaţii în care se analizau probleme de strategie şi de tactică, subliniindu-sc nevoia fundamentării unei doctrine militare. Analizând elementele de doctrină militară sovietică, autorii documentului SSI remarcau câteva aspecte deosebite: „Armata Roşie este chemată să apere statul socialist, asigurând inviolabilitatea frontierelor şi independenţa U.R.S.S., căutând în acelaşi timp să strămute operaţiile militare pe teritoriul agresorului”[13]. Pentru realizarea acestui obiectiv strategic, întregul sistem de apărare al statului sovietic fusese adaptat stării de război, „iar ideea războiului total a devenit linia de conduită a întregii vieţi sovietice”[14]. Din punct de vedere militar, documentul SSI susţinea că Armata Roşie depăşea cu o treime forţa armată ţaristă, ajungând, în acea vreme la un efectiv de aproximativ 1.800.000 de oameni activi.

 

Un alt aspect asupra căruia factorii de decizie din statul român - care au cunoscut la timpul respectiv conţinutul documentului întocmit de S.S.I. - ar fi trebuit să reflecteze mai profund era acela că „doctrina Armatei Roşii recomanda ca operaţiile militare să urmărească victoria decisivă prin distrugerea totală a adversarului”. Soldatului sovietic i se recomanda, în consecinţă, „să caute lupta şi să atace fară ordin”. Victoria finală impunea ca U.R.S.S. „să angajeze toată forţa corporală, materială şi sufletească a întregului popor şi mai mult încă, de la început să transporte teatrul de operaţiuni pe teritoriul inamic, unde propaganda făcută din timp de pace să atragă masele de muncitori şi ţărani din armata adversă, precum şi populaţia de partea revoluţiei”[15]. Într-adevăr, prin informaţiile obţinute, SSI reuşise să evalueze corect doctrina militară sovietică. Astăzi ştim că unul dintre autorii acestei doctrine a fost mareşalul M.N. Tuhacevski, care, în lucrarea sa Voprosîstrateghii, fundamentând scopul războiului ca mijloc de extindere al sistemului sovietic, considera că nimicirea forţelor armate ale inamicului nu constituia finele războiului, ci doar etapa lui preliminară. „Fiecare teritoriu ocupat de noi”, spunea mareşalul Tuhacevski, „va deveni sovietic prin instaurarea puterii muncitorilor şi ţăranilor”[16].

 

În faţa acestor date, îi vine greu istoricului, care deţine privilegiul de a cunoaşte derularea evenimentelor, să nu facă o asociaţie între această orientare a doctrinei militare sovietice, privind distrugerea totală a inamicului, şi avertismentul dat de Molotov - vicepreşedintele comisarilor poporului - lui Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, în ziua de 24 iunie, ca reacţie la aflarea veştii că trupele române au atacat URSS alături de armatele germane: „Vă gândiţi la teritorii şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dv. de stat... V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi... sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi”[17]. În realitate, Molotov nu a făcut altceva decât să codifice în termeni diplomatici doctrina militară sovietică. Prin expresia „sunteţi pierduţi” înţelegea, de fapt, că România urma să fie pedepsită prin sovietizare.

 

Distrugerea totală a adversarului nu putea fi obţinută, conform doctrinei militare sovietice, „decât printr-un război de mişcare”, ceea ce presupunea echiparea, instruirea şi eşalonarea tactică ale Armatei Roşii pentru acest tip de luptă. „Fronturile propuse a duce un asemenea război au fost echipate din timp de pace, cu suficiente unităţi de cavalerie, întărite cu care de luptă, unităţi mecanizate şi monitorizate precum şi cu o suficientă armată aeriană” - menţiona studiul S.S.I.

 

Despre principiile care au stat la baza întrebuinţării diferitelor arme şi mijloace de luptă, documentul S.S.I. făcea următoarele referiri: „În ofensivă, carele de luptă şi artileria asigură intrarea infanteriei prin neutralizarea mijloacelor de foc inamice (mitraliere, mijloace antitanc etc.). În plus, carele de luptă, prin pătrunderea în interiorul zonei inamice, distrug rezervele, artileria posturilor de comandă. În atac, carele de luptă se întrebuinţează în masă. În apărare, se întrebuinţează pentru contraatac”[18].

 

După alte două capitole voluminoase, dar şi impresionante prin bogăţia de date privind armamenul din dotare şi dislocarea unităţilor şi marilor unităţi sovietice în timp de pace şi de război[19], studiul S.S.I. făcea referire la zonele de fortificaţie. Iniţial, lucrările de fortificaţii au fost încredinţate generalului M.N. Tuhacevski, recunoscut pentru capacitatea sa în domeniu; ulterior, bănuindu-se că planurile ar fi fost vândute străinătăţii de însuşi creatorul lor, lucrările, care erau aproape terminate, au fost distruse. Sovieticii nu au renunţat însă la realizarea lor. Imitând puterile occidentale, inspiraţi şi de valoarea liniei Maginot, au purces la o completă organizare defensivă a frontierei occidentale.

 

Fără a ţine seama de nici un considerent, decât de cel al construcţiei rapide şi în cel mai mare secret, autorităţile militare sovietice au evacuat toată populaţia din preajma frontierei, pe o adâncime de 45 km, dislocând-o în Siberia şi înlocuind-o cu lucrători aduşi de la est de Urali, care nu cunoşteau nici măcar limba rusă, în special deţinuţi politici[20]. Informaţiile de care dispunea S.S.I. fac referiri la faptul că oraşe întregi şi circa 10.000 de colhozuri, alcătuite din aproape 700.000 de gospodării, ar fi fost distruse fără milă, iar pe locul lor a început să crească faimosul „Maginot sovietic”. Întreaga zonă fortificată de vest a căpătat, ulterior, denumirea de „Linia Stalin”, la care se pare că au lucrat timp de trei ani circa un milion de oameni.

 

Această linie fortificată începea dc la frontiera finlandeză - regiunea de nord a lacului Ladoga - şi ţinea până la Marea Neagră, fiind întreruptă doar de ţinutul mlăştinos al Pripetului, continuând-o în regiunea Odessa, Oceakov, Nikolov, Sevastopol şi frontiera caucaziană. Fortificaţiile ce compuneau „Linia Stalin” se prezentau în general sub forma a două fâşii (zone), prima adâncă de circa 10 km, iar a doua cu o adâncime ce atingea circa 40 km. Prima fâşie era continuă, iar cea dc-a doua cuprindea mai multe sectoare de importanţă strategică deosebită. Fiecare regiune fortificată dispunea de materialul rulant de cale ferată, iar linia întâi, în plus, fusese electrificată.

 

Ca dotare, documentul S.S.I. menţionează că fiecare cazemată era prevăzută cu un bogat material de artilerie de mare calibru - montat în turele speciale cuiburi de mitraliere, cu aparate speciale pentru observare (periscoape puternice) şi legătură (aparate de radio emisie-recepţie). Manevrarea materialului se făcea automat. în interiorul cclei de-a doua fâşii erau construite garaje şi hangare subterane pentru avioane, precum şi centrale electrice, telefon, poştă şi depozite de alimente. De asemenea, în diferite puncte (oraşe şi localităţi) fuseseră construite adăposturi subterane care să servească drept sediu pentru cartierele generale şi statele-majore dc corpuri de armată şi armate. Astfel de lucrări se cunoşteau - din informaţiile S.S.I. - ca fiind realizate de sovietici la Ananiev, Jmerinko, Vinniţa, Berdicev, Jitomir şi Kiev[21].

 

O a doua zonă de fortificaţii fusese construită de sovietici în Polonia, după cucerirea şi anexarea teritoriului acestei ţări de către Germania şi U.R.S.S. În partea ocupată de sovietici s-au făcut lucrări pe diferite direcţii importante din punct dc vedere strategic cu fortificaţii permanente, ca de exemplu: lucrările din jurul oraşului Przemysl şi din lungul râului San; lucrările ce legau oraşele Stanislan-Kolomeia şi Sniatyn; mici raioane de lucrări pe valea superioară a râului Ceremuş[22].

 

A treia linie fortificată pe care o atestă documentul S.S.I. se afla la frontiera cu Finlanda, denumită iniţial de ruşi „Molotov" şi rebotezată „Voroşilov”[23].

 

În Basarabia şi nordul Bucovinei, fortificaţiile lăsate de trupele române au fost întoarse şi completate dc sovietici. Lucrările de construcţie fuseseră executatc în special în nordul Bucovinei, pe linia de frontieră şi la sud de Cernăuţi, fiind formate din amplasamente de arme automate, artilerie, şanţuri dc tragere anticar. În ceea ce priveşte întărirea punctelor strategice de la graniţele Extremului Orient, sovieticii au construit, începând din 1937, o zonă fortificată de-a lungul frontierei. Documentul SSI menţiona că, pentru realizarea acestei construcţii, guvernul sovietic pusese la dispoziţie peste 100 miliarde de franci francezi. Zona fortificată includea şi oraşele Nikolaevsk-Usrsurlsk şi Blagovescensk, situate pe fluviul Amur şi considerate adevărate „Verdun-uri ale Orientului”[24].

 

În decursul lunii mai 1941, SSI a furnizat, la solicitarea telefonică a conducătorului statului, sinteze informative bogat documentate cu biografiile unor generali sovietici, printre care G.K. Jukov - şeful Marelui Stat-Major General al Armatei Roşii -, M.G. Efremov, M.R Kovaliov, M.R Kirponos ş.a.[25]

 

Fluxul informativ cu caracter militar relativ la Armata Roşie, oferit de SSI în intervalul decembrie 1940-mai 1941, demonstrează că factorilor de conducere politică şi militară din România le erau cunoscute următoarele date: înaltul Comandament sovietic concentrase mari efective pe direcţia Sud-Vest, adică în Ucraina şi Moldova; Armata Roşie dispunea de o doctrină a războiului în mişcare; în cazul unui atac prin surprindere, teatrul de operaţii militare avea să fie mutat pe teritoriul adversarului - acolo unde terenul trebuia pregătit din vreme, ferit de acţiunile subversive ale Cominternului; sovieticii dispuneau de forţe armate, de capacităţi economice şi de producţie, de resurse umane şi naturale imense, prin care se putea menţine o astfel de doctrină militară, doctrină ce considera victoria îndeplinită doar atunci când inamicul era anihilat. Pe scurt, sovieticii erau dispuşi la un război de mişcare total pentru neutralizarea inamicului şi impunerea regimului bolşevic.

 

Avem acum şi mai limpede conturată baza informativă care a contribuit la elaborarea Directivei Operative nr. 32 din 24 aprilie 1941 de către Marele Stat-Major al armatei române. Documentul fundamenta ipoteza că, în caz de atac al forţelor armate, acestea îşi propuneau ca obiectiv cucerirea Moldovei şi a Deltei Dunării, precum şi o eventuală pătrundere în Muntenia şi Dobrogea. Acţiunea principală a armatei sovietice pe teritoriul românesc era întrevăzută pe direcţiile: Cernăuţi-Roman, Iaşi-Vaslui şi Basarabeasca-Râmnicu Sărat. Ca ripostă, Armatei a IlI-a i se încredinţase restul frontului, interzicându-se cu orice preţ o pătrundere inamică în Moldova de Jos[26].

 

Judecând din punctul de vedere al documentelor publicate în ultimii ani de istoriografia rusă, constatăm că fluxul informativ cu caracter militar al SSI privind pregătirile de război sovietice în aprilie 1941 nu erau departe de adevăr. Un document militar intitulat „Proiectul raportului Comisarului poporului pentru apărare” a fost înaintat lui Stalin, la 15 mai 1941, şi era semnat de mareşalul S.K. Timoşenko şi de generalul G.K. Jukov - noul şef al Marelui Stat-Major sovietic. Acest proiect, întocmit la 15 zile după sinteza documentară a SSI, stipula pentru Armata Roşie o acţiune cu un caracter eminamente ofensiv. El stabilea că primul obiectiv strategic al acţiunii Armatei Roşii îl constituia zdrobirea forţelor principale ale armatei germane desfăşurate la sud dc Brest-Debin şi ieşirea forţelor sovietice în a 30-a zi la nord de aliniamentul Ostroleka, râul Narev, Loveci, Lodz, Kenzburg, Oppeben, Olonanc. În ce priveşte Frontul de Sud- Vest, misiunea încredinţată era apărarea fermă a frontierelor de stat cu Ungaria şi România în raioanele Cernăuţi şi Chişinău, cu scopul distrugerii flancului de nord al armatei române, şi ieşirea pe aliniamentul râul Moldova-Iaşi”.

 

Deci, teza cu privire la nepregătirea Armatei Roşii în faţa iminentului atac al Wehnnachtului, ca urmare a miopiei lui I.V. Stalin, începe să fie tot mai clar anulată de evidenţa documentelor de arhivă. Evaluările făcute de analiştii SSI despre pregătirile de război ale U.R.S.S. se circumscriu, şi ele, pe aceeaşi direcţie. Prin aceasta se poate aprecia că S.S.I. a adus o contribuţie semnificativă la cunoaşterea, din punct de vedere militar, a potenţialului inamic de pe Frontul de Est înainte de declanşarea campaniei.

 

De asemenea, informaţiile oferite de SSI au contribuit, pe lângă fundamentarea planurilor de acţiune ale trupelor române, la o cunoaştere mai precisă a prevederilor noilor regulamente militare introduse în procesul de instruire, cât şi a liniilor directoare ale concepţiei doctrinei militare sovietice.

 

- Va urma -

 

 --------------------------------------------

[1] Apud Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului 1941, p. 119.

[2] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 393, f. 6.

[3] Ibidem, f. 9.

[4] Ibidem, f. 8.

[5] Legea privind serviciul militar obligatoriu a fost adoptată la 1 septembrie 1939, cu ocazia celei de a IV-a Sesiuni Extraordinare a Sovietului Suprem al URSS. La acea dată, legea reprezenta o noutate în istoria URSS (vezi Viktor Suvorov, Spărgătorul de gheată, p. 49).

[6] Arh. SRI, dos. cit., f. 7

[7] Ibidem, f. 21.

[8] Ibidem, f. 26.

[9] Ibidem, f. 28.

[10] Ibidem, f. 29.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, f. 30.

[13] Ibidem, f. 37.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, f. 38.

[16] Viktor Suvorov, op. cit., p. 565; vezi şi Ion Şişcanu, Instaurarea regimului sovietic în Basarabia, 1940, 1944-1945, în 6 martie 1945. începuturile comunizării României, Bucureşti, 1995, p. 191.

[17] Grigore Gafencu, Jurnal, 1940-1942, Bucureşti, p. 153.

[18] Arh. SRI, doc. cit., f. 39.

[19] Ibidem, f. 47-49.

[20] Ibidem, f. 84.

[21] Ibidem, f. 85.

[22] Ibidem, f. 86.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Gh. Buzatu, op. cit., p. 140.

[26] Arh. MR, fond 948, dosar nr. 1 066, f. 124.