Restituiri
de credință literară
IOAN
MICLĂU-GEPIANU: POEZIA, DRAGOSTEA MEA!
(Cuvânt
introductiv la Vol. POEZII ALESE – 2005)
”...Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și
propășirea libertății cu care ea este atât de strâns rudită”, ne
dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.
”...Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă
ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l
asculte” – ne asigura N. Iorga la vremea sa.
În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creionat și
Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în
sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere,
dezamăgire și suferință”.
Poezia este însăși viata sufletului nostru!
Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a
precizat-o , pentru totdeauna, poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:
”E
ușor a scrie versuri,
Când
nimic nu ai a spune,
Înșirând
cuvinte goale,
Ce
din coadă au să sune”.
E ușor, așadar, a scrie versuri când toți te mângâie
asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, care fuge vesel și ghiduș
printre flori de sânzâiene…
Nu-i prea ușor însă, când vrei să fii poetul
adevărului. Când, ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a
șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste
daruri prețioase, care scot din întuneric și asigură succesul atâtor
mediocrități” – ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului
poeziei românești. Acestea vor da celui ce se vrea poet o cruce însângerată.
Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port
prin lume, și, pentru că o simțeam alături, întotdeauna purtând-o la piept, azi
o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și
Divinului ceresc. Conștiința mea îmi spune că poetul adevăat este al Neamului
său, al omenirii chiar, și nicidecum al asociațiilor cu interese răstrânse.
Visul meu nu este a fi versuitorul vreunui partid sau altul, ci doresc din tot
sufletul să fiu versuitorul neamului român întreg. Fiecare avem o cruce de
purtat. Eu mă străduiesc să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o
cu dragoste, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată,
lingușind-o pentru glorii deșarte.
Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc
întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.
Deci iubitului cititor, doritor să pătrundă taina
poeziei mele, îi recomand să observe doar, simplitatea versului, să cântărească
singur picătura de înțelepciune ce pătrunde prin vers, iar poezia mea I se va
deschide singură, asemenea unei flori,”în acea câmpie literară a lui B.P.
Hașdeu, unde e loc suficient pentru fiecare creator de poezie”.
Oricât de frumos ar ști omul să-și exteriorizeze
sentimentele interioare în fața generozității mediului natural, nimic nu este
mai înălțător pentru firea sa, decât fenomenul reînvierii Naturii, sosirea
Primăverii, care parcă ne reânvie și ființa noastră umană!
Cuvântul Primăverii este un adevărat imn universal,
pătrunzător, fermecător și poetic. O revărsare divină, care cheamă la reînvierea
și alinierea în veșnicul marș al Naturii, după legitatea creațiunii lui
Dumnezeu.
Natura este un adevărat templu universal, pe altarul
căruia se înobilează, jertfește și reînoiește totul ce îi aparține.
Splendoarea universală pulsează, se expandă, embrionând reînoirea, chemându-l
și pe om, această maximă a creațiunii, la îngrijirea ființei sale, la
îngrijirea sănătății sociale în care există, astfel imnul universal al
Cântării Primăverii va fi complet, plăcut și dorit.
*
Dacă-n
iubiri…!
Dacă-n
iubiri mi-e visul meu mereu,
E
pentru că în viață-mi,
Eu
am pe Dumnezeu!
Dacă
de-apururi sunt naiv și bun,
E
pentru că-s român
Din
neamul meu străbun!
Iubirea-mi
dărui scrierea și fapta,
Eu
nu trăiesc din intrigi,
Căci
calea mea e alta;
Primesc
pe orișicine în mica mea odae,
Servesc
cu tot ce am,
Iubesc
și-aproapele ce uneori mă taie!
*
PE
DRUMURILE ARTEI
Zbor
cu gândul, roibul vieții,
Cu
aripile-aurite
Și
cu graiul omenesc,
Pelerin
pe drumul artei
Precum
însuși Făt-Frumos
Prin
vremi mândre și străbune!
Din
chiar zorii dimineții,
Sfântul
Soare cu-a lui roze felurite,
Învelind
cu nestemate tot rotundul pământesc,
Auzii
cum îmi șoptește roibul meu orgolios;
Eu
îl ascultam ce-mi spune!
Punea-n
cetini a lui șoapte și în râuri susurânde,
Apoi
înspre cer cu stele privea, frâul spumegând:
”Fii
stăpân, să te ții bine, căci vom trece
Prin
păduri de-argint și aur, vezi pe drumuri cotituri,
Grămezi
mari de nestemate, aur mult, iscoditor,
Nu
gândi să le ai toate căci ești simplu muritor -
De
vrei Arta cea frumoasă,
Ce-i
a Duhului lucrare,
Zi
întâi o rugăciune,
Zi
”Ajută-mi mie Doamne!”
Ia-ți
pe umeri sfânta Cruce!
Grea
ispită-i Poezia,
Duci
pe umeri grea povară,
Ea
te frige ți te arde,
Căci
e focul din origini,
Vântul
rechemării sacrei
Înspre
muntele IUBIRII!
*
DOR
Mi-e
dor de-al mamei mele grai,
De
portul și de cântul ei;
Câmpia
cu-a Miorii plai,
Revarsă-n
soare viu cover,
Culoarea
vetrei azi cu dor,
Se-adună-n
ochii mei!
Iar
de mă rog cuiva acum -
Mă-nchin
l-altarul vetrei tale,
Oprindu-mă
bătrân în drum:
”O,
cât de tânără ești Țară!
Cum
ași dori să-ți mângâi iară
A
florilor petale!
Sfioasă-n
dalba ta câmpie,
Tu,
scumpă zână din Carpați,
Cu
sânii plini legați în ie,
De
ce ți-e tristă fața Ta?
Tu,
Mamă a trei frați,
Recheamă-ți
dulcea veselie
Și
nu te întrista!
Căci
de tristețea Ta aude Dumnezeu
Și
nu vei suferi, nici eu!”
~*~
IOAN MICLAU-GEPIANU
Biblioteca MIHAI EMINESCU Cringila
AUSTRALIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu