Despre
comunicare, înțelegere și logica întrebărilor
Dr.
Nicolae Balaşa
10
Septembrie 2023
Astăzi, vrem sau nu, trebuie să ne ținem
promisiunea și, desigur, să vorbim despre Erotetică, știință ce se ocupă de
întrebări, în special de logica acestora, în cadrul științelor comunicării. O
vom face, conștienți fiind de faptul că în comunicare, dar mai ales în procesul
cunoașterii, întrebările ocupă, de cele
mai multe ori, peste 50% din actul comunicațional, ca ansamblu.
Înainte de a intra în dezbateri, de a
despica firul în patru, vorba vine, sunt specialiști care și-au dedicat
întreaga viață acestui domeniu și abia pot spune că „stiu că nu știu nimic”-
Socrate (n.469 îHr - februarie, 399 îHr, Atena, Grecia). Și pentru că l-am
citat și i-am pomenit numele, vă voi aminti, înainte de toate, „Testul celor
trei” folosit contextual de către acesta în vremurile sale.
După spusele lui Platon, fost student al
lui Socrate, într-o zi, un cunoscut al marelui filosof a alergat spre el agitat
și i-a spus:
„- Socrate, știi ce-am auzit despre unul
din studenții tăi?
- Stai o clipă, a replicat Socrate.
Înainte să-mi spui aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor
trei.
- Testul celor trei?
- Exact" - a continuat Socrate.
Înainte să-mi spui ceva despre studentul meu, hai să stăm puţin și să testăm ce
ai de gând să spui. Primul test este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce
vrei să-mi spui este adevărat?
- Nu, a răspuns omul. De fapt de-abia am
auzit despre acest lucru.
- Bine, a spus Socrate. Deci nu ştii
concret dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm al doilea test, testul
Binelui. Este, ceea ce eşti pe cale să-mi spui despre studentul meu, ceva bun?
- Nu, dimpotrivă.
- Deci,
a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, chiar dacă nu
eşti absolut sigur că este adevărat?
Omul ridică din umeri, puțin jenat.
Socrate a continuat.
- Ai putea totuşi să-mi spui acel lucru
pentru că există un al treilea test - al Utilităţii. Îmi este de vreun folos
ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu?
- Nu, nu chiar.
- Ei bine, a concluzionat Socrate, dacă
ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici măcar util, de
ce să mi-l mai spui?”[1].
Impresionantă atât răbdarea filosofului,
cât și dibăcia cu care a pus întrebările, însă dacă trecem cu ușurință, fără a
medita asupra celor spuse în dialogul de mai sus, am putea considera testul o
comunicare obișnuită, fără prea mult conținut. În realitate însă, Testul celor
trei face parte din filosofia morală dezbătută și pusă în scenă de către
Socrate, filosofie pe al cărui principiu ar fi trebuit să funcționeze
societatea din vremurile sale. Pe de altă parte, întrebările puse, în acest
test îndeamnă la cunoașterea de sine apoi la formarea sinelui moral
(interlocutorul lui Socrate, pus în dificultate, se îndoiește de propiile
cunoștințe, apoi se jenează și își face probleme de conștiință).
În timpul vieții sale, dar și astăzi,
înțeleptul grec este cunoscut lumii pentru metoda sa de scoaterea
gândului/ideii la lumina, gând/idee, după el existentă în individ. Principiul
neștiinței (știu că nu știu nimic), ironia (ca formă de a fi) și maieutica
(arta de a pune întrebări), luate la un loc, ar forma, în termeni moderni,
metoda cunoașterii inductive, folosită și atunci, dar și astăzi pentru a pune pe calea adevărului, a binelui,
a frumosului și utilului pe cel ce vrea să știe, pe cel avid de cunoaștere și
mai ales pe cel avid de adevăr. Prin metoda sa Socrate a descoperit Esența, în
plan ontologic și Noțiunea, în plan logic, precizând, în același timp, că
sufletul este tot ce are mai de preț omul și că înțelepciunea este dragoste.
Evident, nu dragostea asta, vulgară și viciată din zilele noastre!
Odată deschis acest domeniu al
întrebărilor, amintim faptul că opera lui Platon, de o importanță covârșitoare
pentru filosofia modernă, se află scrisă sub forma dialogului. Din altă perspectivă, oricare pas spre cunoaștere
făcut de om, precum și toate descoperirile științifice ale întregii omeniri își
au substanța în comunicări mai mult sau
mai puțin complicate, comunicări în cadrul cărora întrebările au ocupat un loc important.
Din punctul de vedere al specialiștilor în
domeniul comunicării, în conținutul unei întrebări bine formulate s-ar găsi și
o parte din răspunul ce ar trebui să umple golul în cunoaștere. Există însă
întrebări de genul: „Ce este binele?”, „Ce este corect?”, „Ce este justiția?”,
„Ce este dreptatea?” „Ce este adevărul?” etc. al căror răspuns nu este tocmai la îndemăna oricui. În
astfel de situații, angoasa face ravagii, iar, contextual, sensul existențial
al omului se clatină. Tocmai în aceste
situații Erotetica are rolul de filtru în formularea întrebărilor, mai ales a
celor ce se pun în lumea sensibilului, locul în care adevărul foșnește doar ca
o adiere de vânt. Cu toate acestea, cu tot acest filtru, există întrebări cum
sunt cele formulate de către Kant, în Critica rațiunii pure: „Ce pot să știu?”
„Ce pot să fac?” „Ce pot să sper?” și „Ce este omul?”, la care până în prezent
nici măcar știința nu a putut răspunde.
Dacă tot am amintit de gânditorul german,
trebuie spus că în „Critica puterii de judecată”, Secţiunea 21 a „Analiticii Frumosului”, Kant
precizează: „Cunoştinţele şi judecăţile noastre, împreună cu convingerile care
le însoţesc, trebuie să poată fi universal comunicabile, căci altfel nu ar
exista concordanţă între ele şi obiect; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc
subiectiv al reprezentărilor, exact aşa cum a pretins scepticismul. Dar dacă
cunoştinţele trebuie să fie comunicabile, atunci şi starea de spirit, adică
acordul puterilor noastre de cunoaştere în vederea unei cunoaşteri în genere,
şi anume proporţia necesară pentru a face dintr-o reprezentare (prin care ne
este dat un obiect), o cunoştinţă, trebuie să fie universal comunicabilă. Căci,
fără această stare de spirit, ca o condiţie subiectivă a cunoaşterii,
cunoştinţa, ca efect al ei, nu s-ar putea naşte: comunicabilitatea universală a
cunoaşterii noastre este presupusă în cazul oricărei logici şi al oricărui
principiu de cunoaştere care nu este sceptic”[2]. În termenii profesorului Ilie
Pîrvu, „de la calea ideilor la calea cuvintelor” ar fi pe scurt formularea
perspectivei kantiene la nivelul teoriilor contemporane ale limbajului și
comunicării.
Revenind, la întrebare ca parte intrinsecă
a comunicării, trebuie precizat faptul că o analiză performantă a întrebării,
se poate obține doar punând în discuție
actul comunicațional. Una din problemele importante în analiza întrebării ca de
altfel și a comunicării în ansamblul său ține în special de înțelegere, apoi de
acțiunea socială. Cu alte cuvinte, o abordarea
triadică din perspectiva comunicării însăși, din perspectiva înțelegerii
și a acțiunii sociale este absolut necesară, convinși fiind de faptul că atunci
când formulăm o întrebare, am înțeles ,
am și comunicat, iar prin intermediul
celor două am produs cel puțin o mișcare a spiritului (în cazul comunicării
intrapersonale) sau măcar o mobilizare a gândurilor în cadrul comunicării
interpersonale.
În
condițiile enunțate anterior, apare problema definirii înţelegerii sau cel
puţin a caracterizării ei, sarcină justificată nu numai de considerente
gnoseologice, ci şi din necesitatea maximizării înţelegerii în procesul de
comunicare şi astfel de nevoia asigurării şi sporirii eficienţei acestui proces
în relaţiile sociale. Există o „înţelegere” comună, cotidiană şi naivă a
conceptului de înţelegere, acceptabilă în limitele nevoilor obişnuite ale
omului, deşi marcată de o extremă relativitate şi subiectivitate. Pentru nevoi
mai înalte, însă, accepţiunile cotidiene şi subiective ale acestui concept se
dovedesc nu numai insuficiente, dar şi inadecvate.
Conceptul de înţelegere, ca şi cel de a
comunica, de altfel, se pretează la abordări multiple şi variate. Într-o primă
instanţă, el poate fi cercetat din punct de vedere lingvistico-semantic. În
acest sens, putem vorbi de înţelegerea unui cuvînt, a unei propoziţii, a unui
text şi, la rigoare, de înţelegerea unei limbi. În particular, analizele de
acest tip se dovedesc deosebit de necesare şi utile pentru activităţile de
traducere şi de interpretare de text. Dar tot aşa de bine vorbim despre
înţelegerea unei acţiuni, a unui eveniment, a unui om sau grup de oameni, a
unor relaţii personale şi sociale, chiar a unor obiecte, fenomene, procese,
proprietăţi şi relaţii din realitatea fizică.
Sub un alt aspect, înţelegerea formează un
important obiect de cercetare pentru studiile de psihologie generală şi
psihologie socială. Din acest punct de vedere, sunt studiate nu numai procesele
psihice de la nivelul individului uman care intervin şi fac posibil actul de
înţelegere, dar şi diferitele cadre socio-culturale în care sunt crescuţi şi
educaţi oamenii şi de care depind capacităţile lor de înţelegere. Un caz
particular în acest context îl constituie analiza factorilor care fac posibilă
înţelegerea, dar care şi împiedică înţelegerea (de exemplu, stereotipurile
culturale şi etnocentrismul), dintre indivizi aparţinând unor culturi diferite.
Pe de altă parte. a investiga înţelegerea
umană înseamnă, în general, a investiga natura sa, structura principală,
funcţiile şi limitele probabile, şi nu doar anumite laturi: psihologice,
sociologice etc. În analiza înţelegerii umane, „trebuie luată în considerare
întreaga formă explicită a înţelegerii, de la punctul de vedere practic,
inter-personal, comunicaţional, ştiinţific şi filosofic, la cel etic, metafizic
şi spiritual”[3]. Analiza corelaţiei dintre comunicare şi înţelegere conduce la
dezvăluirea unor mari complicaţii datorate, printre altele, existenţei unei
mari diversităţi nu numai a accepţiunilor şi semnificaţiilor înţelegerii, dar
în aceeaşi măsură privitoare la comunicare. Dacă avem în vedere atât faptul că
există: comunicare verbală, comunicare paraverbală şi comunicare nonverbală;
comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup,
comunicare publică şi comunicare de masă; comunicare intraculturală şi
comunicare interculturală; comunicare naţională şi comunicare internaţională;
comunicare politică, comunicare juridică, comunicare religioasă, comunicare
didactică, comunicare medicală etc., cât şi faptul că acestea se combină cu
diversele forme ele înţelegerii, ne dăm seama de complexitatea problemei aflate
în discuţie.
În altă ordine de idei, de exemplu, din
punctul de vedere al lui Francis Jacques, autor francez familiarizat atât cu
tradiţia continentală, cât şi cu descoperirile anglo-saxone, face o distincţie
între comunicabilitate şi comunicativitate. Ultima este, din perspectiva sa,
„echivalentă cu comunicarea-transmisie, pe când prima desemnează
comunicarea-participare”[4].
Pentru autorul francez menţionat, chiar şi
dialogul are o altă semnificaţie. Antropologia sa propune o nouă teorie, una a
dialogului referenţial. Modelul dialogului referenţial permite reînnoirea
teoretică a abordării comunicării. Conform acestui model, a comunica înseamnă a
pune în comun sensul şi referinţa discursului, întrucât comunicatorul şi
receptorul sunt deja într-o relaţie interlocutivă.
Noica găseşte potrivit pentru conceptul de
comunicare, cuvântul „cuminecare”, cuvânt ce aparţine nu numai limbii române.
El „vine din latinescul communicare, şi prin latina ecleziastică a capătat
sensul de a se împărtăşi, de la a se împărtăşi întru ceva”[5].
Sensul cuminecare pare a fi mai apropiat de
comunicare umană. Comunicarea, precizează C. Noica. „e de date, de semnale, sau
chiar de semnificaţii şi înţelesuri, cuminecarea e de subînţelesuri”[6].
Şcoala de la Palo Alto, prin
reprezentanţii săi, proiectează organic comunicarea şi apreciază că noul termen
exprimă relaţia omului cu lumea. De la simplul instrument al cunoaşterii,
comunicarea se înalţă la rangul de referent general, de context totalizator.
Noua metaforă a organismului, opusă metaforei maşinii, introduce în studierea
comunicării o abordare holistă. Din perspectiva acestei şcoli, noi comunicăm
direct cu întreaga noastră fiinţă (comunicarea interioară) şi cu natura
întreagă, în ambele dimensiuni ale prezenţei şi devenirii.
Un model de o mare semnificaţie teoretică
pentru secolul al XX-lea, în ştiinţa
comunicării, a fost formulat de către J. Habermas. Intensele sale
preocupări asupra conştiinţei şi raţiunii au evoluat spre o teorie centrată pe
comunicarea şi pe structura acţiunii umane. În introducerea la cartea Morală şi
comunicare (versiunea în limba franceză), Ch. Bouchindhomme precizează:
“Habermas a propus un gen de cură autoreflexivă a societăţii contemporane, cu
scopul de a găsi veritabile interese practice şi de a elibera astfel spaţiul
public (spaţiul social) de paraziţii ideologici care perturbă comunicarea”[7].
În principal, Habermas distinge între ştiinţele critice şi ştiinţele
reconstructive. Printre acestea, aminteşte lingvistica, ştiinţă ce are ca scop
să facă explicite, într-o formă teoretică, variatele capacităţi necesare pentru
interacţiunea umană şi pragmatica universală care analizează condiţiile
universale ale comunicării şi interacţiunii.
Paul Ricœur, filosof francés, precizează
că omul conferă sens lucrurilor, realităţilor, dar în acelaşi timp îşi conferă
sieşi sens prin comunicare. Acest lucru l-a făcut de la începuturi prin
conversaţia faţă în faţă, prin
mitologii, filosofii, utopii sau literatură şi artă. Pierderea sensului,
adică constatarea că viaţa e absurdă, că preocupările nu au sens, reprezintă
înstrăinare umană. Pierderea sensului (lipsa sensului existenţial) este un
obiect de meditaţie teoretică de largă răspândire în lumea actuală, o lume a
lucrurilor care au început să ne domine. De pildă, într-o lume în care chiar
mijloacele de comunicare au căpătat o extensiune fără seamăn, omenii comunică
din ce în ce mai puţin între ei (pe zi ce trece, relaţiile cu vecinii sunt din
ce în ce mai mici, sau chiar inexistente), în această lume simţim sentimentul
şi starea de insolitare.
Asta și pentru faptul că în timpul
comunicării interpersonale sau de grup, se transmit nu numai informaţii,
mesaje, ci şi simboluri, semne, semnificaţii, cu alte cuvinte, se transmit şi
se recepţionează „înţelesuri”, cunoaştere. În procesul comunicării, doar
informaţiile înţelese dau sens existenţial. Din acest motiv, comunicarea de
orice fel presupune un angajament care, de fapt, este o relaţie ce implică un
comportament.
Pe de altă parte, Laurenţiu Şoitu
promovează ideea conform căreia „comunicarea vizează provocarea unei
predispoziţii pentru acţiune; determinările acţiunii îşi găsesc în comunicare
suport cognitiv şi suport motivaţional, volitiv, momentan, tranzitoriu, ori de
altă natură subiectivă”[8]. Pentru a deveni acţiune, mesajul este iniţial
incitare care devine cunoaştere (în cunoştinţă de cauză) prin intermediul
înţelegerii. Omul gândeşte şi „se gândeşte”, „se cufundă în gândul său”, spune
C. Noica, selectează informaţiile noi, le verifică, le analizează din
perspectiva informaţiilor devenite deja norme şi valori, apoi acţionează. „Măsoară de zece ori şi taie o dată” este o
maximă care circulă în popor, maximă ce îşi are rădăcinile în „vezi ce alegi
(ce selectezi), și „gândeşte la ceea ce vei face înainte de a face (de a
acţiona)”.
Structura cunoştinţelor precum şi volumul
lor îşi au suportul în experienţa practică şi teoretică anterioară, în sistemul
de norme şi valori la care se raportează pe tot parcursul comunicării. Procesul
de înţelegere se desfăşoară în paralel cu actul de comunicare, deoarece
emiţătorul va dirija o parte a atenţiei spre a controla înţelegerea
interlocutorului (să vadă ce a înţeles). Emiţătorul, pe tot parcursul
comunicării, are nevoie de confirmarea receptorului, deoarece el este interesat
ca prin discursul său să atingă un scop, să fie înţeles: „Oratorul nu se
opreşte doar la demonstrarea unui enunţ, pe care-l aduce în atenţia
auditoriului său, ci urmăreşte ca auditoriul să înţeleagă şi să trăiască
măreţia sau insignifianţa lucrului, a binelui sau a răului, a gloriei sau a
ruşinei, a justiţiei sau a injustiţiei”[9].
În 1936, I. A. Richards defineşte retorica
drept „studiu al neînţelegerilor şi remedierilor acestora”[10]. , în încercarea
de a preveni anumite pierderi în procesul de comunicare. În consecinţă,
comunicarea, ca şi conţinut, ar putea fi definită ca o sinteză alcătuită din
informaţie, comunicarea propriu-zisă şi înţelegere corelată prin intermediul
cunoaşterii (comune, ştiinţifice, filosofice, artistice etc.), ce se desfăşoară
contextual din interes. Protagoniştii implicaţi în actul comunicaţional (emiţător
şi receptor care, pe parcurs, în unele cazuri, îşi pot schimba rolul) trebuie
să cunoască aceleaşi semne, simboluri, să se exprime în aceeaşi limbă etc., să
aibă în comun un sistem de valori, cel
puţin în parte acceptat de ambele părţi, iar în anumite situaţii, idealuri
asemănătoare.
În fine, dacă din punct de vedere
etimologic, termenul comunicare implică ideea relaţiei cu celălalt, termenul
informaţie capătă sensul de punere în formă (in-formare). Atribuirea unei forme
comunicabile obiectelor implică într-un anumit fel înglobarea realului în
spaţiul simbolic al comunicării. Punerea în formă este aceea care permite
relaţiile interindividuale şi constituirea modalităţilor sociale de schimb, în
câmpul social.
Noţiunea de informaţie are, ca şi cea de
comunicare, sensuri diferite. Un prim înţeles al termenului se regăseşte în
modelul matematic creat de către Claude Shannon şi Warren Weaver, cunoscut şi
sub denumirea de teorie matematică a informaţiei. Aici, informaţia reprezintă
măsura a ceea ce este „transmis”, „transportat” de la emiţător la receptor; cu
alte cuvinte, comunicarea este transmiterea de semnale. Mesajul, în contextul
acestei teorii, este marginalizat, deoarece autorii ei nu îşi pun problema semnificaţiei.
Noţiunile cele mai importante cu care operează sunt cele de: emiţător, canal,
receptor, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmiterea şi decodificarea
informaţiei).
Despre termenul informaţie din teoria lui
C. Shannon, teorie care implică noţiuni specifice ca cele de „incertitudine”,
„entropie”, „negentropie”, colaboratorul său, W. Weaver, spune că nu este legat
atât de ceea ce spune, ci mai curând de ceea ce s-ar putea spune. Aceasta
înseamnă că informaţia este o „măsură a libertăţii de alegere de care se
dispune când se selectează un mesaj. Conceptul de informaţie nu se aplică
mesajelor individuale (cum face conceptul de semnificaţie), ci mai curând,
situaţiei globale...”[11].
În viziunea lui Shannon, însă, informaţia
nu este incertitudine, ea este cea care reduce incertitudinea. Cantitatea de
informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu
cantitatea de incertitudine care era asociată înaintea acestui eveniment.
Pe de altă parte știm că incertitudinea
depinde de intervenţia factorilor întâmplători, adică de numărul de evenimente
posibile. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât incertitudinea celui care
se va produce va fi mai mare. Pe lângă numărul evenimentelor posibile,
incertitudinea mai este influenţată şi de probabilitatea de producere a
fiecăruia dintre acestea.
Dacă vom face o analogie între informaţie
şi energie, [energia este supusă entropiei („tot ce este structurat în univers
tinde spre destructurare şi dezorganizare” – pincipiu al termodinamicii)], vom
constata că informaţia este negentropică, adică ea tinde către ordine.
„Informaţia contribuie la producerea ordinei şi, în acest sens, mişcarea vieţii
este inversul mişcării materiei şi suscită o luptă constantă contra
degradării”[12]. În teoria matematică a informaţiei, bitul este o unitate
logaritmică în baza 2 de măsură a informaţiei. Aceasta reprezintă măsura
cantitativă a incertitudinii cognitive sau a gradului de nedeterminare a
rezultatului unui eveniment ce urmează să se producă. Ca o primă concluzie, am
putea spune că informaţia (potrivit teoriei informaţiei) este ceea ce reduce,
prin transmiterea ei, ignoranţa şi incertitudinea privind starea unei situaţii
date şi măreşte capacitatea de organizare, structurare şi funcţionare a unui
sistem dat.
Privită în ansamblul teoriilor
comunicării, raportată la modalităţile specific umane de comunicare, informaţia
comportă un element de conştiinţă.
Interpretarea „comunicaţională” a
informaţiei precizează că informaţia este „transmiterea către o fiinţă
conştientă a unei semnificaţii, a unei noţiuni, prin intermediul unui mesaj
spaţio-temporal”[13]. Din modelul matematic, s-a dezvoltat, nu prea târziu,
modelul cibernetic al comunicării. Potrivit acestui model, „comunicarea umană
este analogă unui dispozitiv de comunicare între maşini capabile să transmită
şi să interpreteze ordine”[14]. Schema comunicării este următoarea: orice
sistem este ca o „cutie neagră” dotată cu o „intrare” (input) şi o „ieşire”
(output) şi care posedă o funcţie de transformare, permiţând anticiparea
efectului „ieşirii”, pornind de la „intrare”. În principiu, în cadrul modelului
cibernetic, comunicarea este asimilată unei transmiteri de informaţie
cuantificabilă. Specific acestui model este faptul că circulaţia informaţiei
conferă sistemelor capacitatea autoreglării şi homeostaziei (proprietatea
sistemului de a-şi menţine constante anumite mărimi caracteristice) prin
mecanismul de feed-back.
În general, fie că este vorba de
comunicarea de tipul om-calculator, fie de un alt tip (intrapersonală,
înterpersonală, de grup, socială, politică, religioasă etc) în analiza
receptării informaţiei trebuie avută în vedere formularea de către subiectul emiţător,
a unei prisme, a unui orizont al receptorului cu rol de normă păstrată
permanent în desfăşurarea fazelor comunicării. Pe tot parcursul transferului de
informaţie, locutorul şi interlocutorul său respectă anumite reguli sau
standarde raţionale care, luate în mod global, guvernează actul comunicaţional.
O formă aparte a comunicării este trecerea
de la vorbă, la tăcere. Tăcerea are un loc aparte în teoria comunicării. De
altfel, tăcerea nu are sens prin ea însăşi, ea capătă valoare doar în relaţia a
două elemente suprapuse şi anume cuvântul care trebuie spus şi interdicţia
rostirii lui. „Există o elocvenţă a tăcerii care penetrează mai mult decât
limba” (B. Pascal, Cugetări, Editura AION, Bucureşti, 1998, p. 162), afirma
Pascal, pe când Wittgenstein dă o altă semnificaţie tăcerii: “despre ceea ce nu
se poate vorbi trebuie să se tacă”[15]. Principalele orientări filosofice
contemporane de analiză a comunicării sunt: filosofia analitică, fenomenologia
şi pragmatismul.
Filosofia analitică, într-o anumită fază a
evoluţiei sale, îşi centrează interesul asupra limbajului, deoarece acesta,
prin transparenţa şi prezenţa imediată, permite o mai mare claritate, rigoare
şi performanţă în formularea întrebărilor.
Pragmatismul porneşte prin Ch. S. Peirce
tot de la limbaj, însă nu de la sintaxa sau semantica acestuia, ci de la
performanţele lingvistice, de la acţiunea comunicativă.
Fenomenologia, întemeiată de catre Husserl
chiar la începutul secolului al XX-lea şi continuată de către Martin Heidegger,
ca şi celelalte direcţii filosofice enumerate anterior, nu îşi propune să
elaboreze un nou model teoretic, ci să clarifice natura însăşi a comunicării.
Majoritatea cercetătorilor menţionează ca
principale reguli ale comunicării maximele conversaţionale ale lui H. P. Grice,
în care se concretizează celebrul său Principiu al cooperării sau al
comunicării:
- maximele de cantitate, care cer
locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină informaţie decât o cere
scopul comunicării;
- maximele de calitate, care cer
locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are
dovezi;
- maximele de relaţie, care cer
locutorului să facă în aşa fel, încât contribuţia sa să fie pertinentă;
- maximele de mod, care cer locutorului să
contribuie la conversaţie într-o manieră ordonată şi să evite ambiguităţile,
prolixitatea şi obscuritatea[16].
Autorii olandezi Frans van Eemeren şi Rob
Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării şi,
prin urmare, ale acestor maxime în felul următor: “Fii clar, cinstit, eficace
şi pertinent”[17]. Ei precizează
totodată că în practică de cele mai multe ori este încălcată una sau mai multe
dintre aceste reguli, însă aceasta nu înseamnă că Principiul de comunicare este
abandonat. În cazul în care acest lucru se întâmplă, interacţiunea dintre
protagoniştii implicaţi în transferul de informaţie nu se realizează
corespunzător în acel moment (context).
Contextul, pe lângă mediere şi cooperare,
factori importanţi ai înţelegerii, reprezintă mediul specific al comunicării,
în cazul nostru, al întrebării. El, contextul, are în vedere desfăşurarea
procesului ca atare privit ca transmitere şi recepţionare de informaţie, proces
care nu este numai o trecere prin fazele standard: emiţător, canal de
transmisie, mesaj (informaţie), receptor, echivalent cu o deplasare „de la”
„prin” şi „pentru”, ci şi un proces de ansamblu care se desfăşoară în
conformitate cu legea contextului. Locutorul, pentru a fi înţeles, pentru a-i
fi recepţionată corespunzător informaţia sau întrebarea trebuie să-şi creeze
contextul, să ofere indiciile necesare înţelegerii. „(...) Actele de limbaj se
situează într-un context de enunţare. Acest context este generator de sens,
sensul născându-se din punerea în relaţie a acţiunii comunicaţionale cu
elementele contextului acesteia”[18].
În
consecinţă, atât canalul de transmitere, cât şi informaţia, dar și contextul au
funcţii de co-participare, de mediere, în sensul unei permanente receptivităţi
la posibilitatea de intervenţie şi reacţie în desfăşurarea comunicării. În
acelaşi timp, interlocutorul este în situaţia de a nu înţelege o informaţie
dacă nu este capabil să recompună datele contextului şi să le conexeze cu
sensul literar al acesteia. Legătura dintre sens şi context a fost tratată mai
întîi de semantica tradiţională (studiul relaţiilor dintre semne şi obiectele
la care se referă, studiul relaţiei dintre semnificat-semnificant), pentru a se
analiza semnificaţia cuvintelor. Wittgenstein formulează îndemnul de a nu căuta
sensul unui cuvânt, ci modul lui de intrebuinţare. Altfel spus, dacă se dă
contextul în care se întâlneşte cuvântul, se poate determina sensul său.
În sfârșit, după cum se poate observa,
despre comunicare putem vorbi mult, perspectivele de abordare sunt multiple iar
modalitățile de definire diferă de la un domeniu la altul, ba mai mult, uneori
apar diferențe chiar în cadrul aceluiași domeniu de la un autor la altul.
În paginile anterioare, am trecut în
revistă câteva din principalele puncte de vedere din cadrul științelor
comunicării pentru a ne familiariza atât anumite teorii cât și cu termenii și
conceptele ce le susțin. Tot ce am spus
mai sus se referă la cazurile ideale, normale sau pe aproape, ale
comunicării. Principalele teorii ale
comunicării nu iau în calcul carențele umane, omul mâzgă, omul de nimic, omul
trădător al semenului său, omul încurcă lume etc., într-un cuvânt, ne-omul ce
transformă în mod premeditat funcțiile comunicării în disfuncții. În aceste
situații, comunicarea nu mai este adevăr, ba mai mult, nici măcar nu mai tinde
spre așa ceva, ci devine minciună, în termenii actuali, dezinformare. Grav este
că în societatea contemporană
dezinformarea a devenit o armă prețuită de cei ce cred că viața însăși
este un fals, iar minciuna o formă de a fi.
În condițiile dezinformării, omul
mercantil profită, la fel cum profită mai toți șarlatanii de pe urma războiului
sau suferințelor umane. Ei, șarlatanii, ies ca păduchele în frunte și propun și
evenimente, înfințează cluburi etc. în care, din a bate câmpii, curg foloasele
materiale, de obicei din banul public, pentru că, spun ei, „totul e pentru om
și binele său”. În unele situații, în care sindromul supraevaluării este activ,
după ce singuri au produs dezinformarea, ei înșiși propun lecuri de dezintoxicare
pozând în salvatorii omenirii.
Și pentru că am început acest subiect cu
întrebările lui Socrate, întrebări ce vizau adevărul, binele-frumosul și
utilul, firesc e să mă întreb și să întreb de ce atâta minciună, de ce
atâta dezinformare? De ce acceptarea
minciunii, că de acceptat se acceptă dacă se propune decriptarea ei? De unde și
până unde decriptarea minciunii (minciună repet, promovată premeditat doar
pentru a crea vadul asemenea negustorului pus pe căpătuială), printro altă
minciună?
Oameni buni, probabil, fie doar și din ce
v-am spus eu de-alungul acestor pagini, ați simțit că științele comunicării
sunt complicate și greu de înțeles. Ele nu pot fi confundate sau, mai grav,
echivalate limbajului comun, și el, la rându-i, cu suficiente carențe.
Întrebările, de asemenea, nu pot sta sub semnul expresiei „vorbește și nea Ion,
că și el e om”. Cu alte cuvinte, analiza unui discurs, a unui act
comunicațional și punerea lui sub semnul întrebării, se face cu știință de
carte. Nu am fost niciodată împotriva
performanței intelectuale! Cu siguranță, nici acum când pe la toate colțurile
se bate toba cu dezinformarea și decriptarea ei în cadrul cursurilor de
educație media. Comunicarea socială, de masă, cunoscută și sub denumirea de
comunicare mass-media, este la fel de complicată ca toate celelalte tipuri de
comunicare. Acestui tip de comunicare, astăzi, i se mai adaugă și tehnologia.
Cei ce lucrează în domeniu, ca profesioniști, dacă sunt OAMENI știu că trebuie
respectat codul deontologic și regulile de minimă moralitate, altfel nu există,
nici ca oameni și nici ca truditori cu condeiul. Și pentru aceștia aș avea o
întrebare: în condițiile definiției lui Talcott Parsons, (n. december 13, 1902
–d. May 8, 1979, sociolog american ce a
făcut mult timp parte din Școala de la Palo Alto, California, SUA) când un fapt
de presă definit, devine fapt de presă dat, mai suntem în cadrul unei
comunicări obiective?
Revenind, din punctul meu de vedere,
pentru a face educație media la nivelul elevilor, din clasa I și până la
sfârșitul liceului, este nevoie de resurse umane cu știință, cu foarte multă
știință de carte. Nu de propagandă, nu de gargară cu prafuri cosmetizate este
nevoie în școli. E îmbâcsită omenirea cu așa ceva! Ori tocmai în acest domeniu,
al educației media, deocamdată, lipsesc specialiștii. Cei ce pozează în
mentorii adevărului , în marea lor parte, sunt activiși, propagandiști, ce s-au
pus în slujba unor intrerese, de cele ai multe ori, obscure.
Personal, consider și eficient, și de bun
simț, reintroducerea moralei în școli. Nu ca un obiect de sine stătător, deși
nu ar fi rău, (nu sunt bani!) ci, pentru început, ca un ritual în care oricare
dascăl, la oricare materie predată, împreună cu părinții, să spună
măcar o dată pe săptămână copilului: „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu
minți” și „să îți prețuiești aproapele”, pentru că el este „tu” căruia i-ai dat
la o parte ceea ce are el specific. În aceste condiții copilul acela, și
astăzi, și mai târziu, va ști să se comporte în societate în limitele
moralității, apoi va transmite același mesaj generațiilor viitoare. Este simplu
și fără costuri suplimentare! Totul e ca noi, oamenii, profesorii, elevii, dar
și clasa politică împreună cu instituțiile sale, să vrea. Mai ales ultimii, să
vrea, însă nu așa, de paradă... Nu de alta, dar parade au mai fost, unii au
bătut din palme, adulând-și conducătorul iubit, s-a bătut și pas de defilare,
însă în urma a tot, praful și pulberea! Analfabetism la propriu, analfabetism
funcțional la tot pasul și Gâgă pe post și de ciocan, și de nicovală, în ideea
de a mai îndrepta ceva. Pierdere de vreme și căderea omului din om, nimic mai
mult!
----------------------------------------
[1]
(https://epochtimes-romania.com/news/testul-celor-trei-al-lui-socrate---
20.12.070
[2] Imm. Kant, Critica facultăţii de
judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 131.
[3] L. Sfez, Critique de la communication,
Éditions du Seuil, Paris, 1992, p. 23.
[4] Fr. Jacques, L’espace logique de
l’interlocution. Dialogiques II, Presses Universitaires de France, Paris, 1985,
p. 33.
[5]
C. Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 16.
[6] C. Noica, op. cit., p. 17.
[7]
(Ch. Bouchindhomme, J. Habermas, Morale et communication, Éditions du
Cerf, Paris, 1986, p. 12.
[8]
(L. Şoitu, Comunicare şi acţiune, Institutul European, Iaşi, 1997, p.
88.
[9]
(J.-J. Robrieux, Éléments de Rhétorique et d’Argumentation, Dunod,
Paris, 1993, p.16.
[10]
(I. A. Richards, The Philosophy of Rhetoric, Oxford University Press,
New York, London, Oxford, 1936, p. 3.
[11]
(R. V. L. Hartely, „Transimission of Information”, în Bell System
Technical Journal, vol. 7, 1928, p. 164.
[12]
C. Zamfir, L. Vlăşceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura
Babel, Bucureşti, 1989, p. 166.
[13]
I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă
ŞANSA, Bucureşti, 1996, p. 16.
[14]
I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă
ŞANSA, Bucureşti, 1996, p.p. 16-17.
[15]
L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2001, p. 159.
[16]
H. P. Grice, „Logic and Conversation”, în P. Cole and J. L. Morgan
(eds.), Syntax and Semantics, vol. 3, Speech Acts, ACADEMIC Press, Inc., San
Diego etc., 1975, pp. 45-46.
[17]
F. van Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions
Kimé, Paris, 1996, p. 60..
[18]
J. D. Halloran, „Information and communication: information is the
answer, but what is the question?” în Journal of Information Science,
North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1983, p. 161.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu