Eroism, puritate, frumusețe, demnitate, noblețe, poezie,
martiriu întru sublimul MARIEI
(partea a II-a)
„Jertfa
muceniciei este cea mai fericită
stare din care
pot să Te cânt, să Te ador
și singura stare
din care pot să Te merit!”
(Traian Dorz)
„Trebuie să
suferim ca să putem muri!/
Trebuie să murim
ca să putem învia!”
(Valahiel
Monahul, Imn martiric)
În perioada interbelică Patria noastră a
fost asaltată de tot felul de curente anticreștine și antiromânești care
amenințau Ființa și Unitatea noastră națională abia reîntregită prin jertfa
sângeroasă, martirică a peste 800 000 de ostași eroi, alături de jertfa
întregului popor creștin.
Din Apusul apus veneau valuri de amenințări
vrăjmașe și revanșarde, culminând cu Dictatul de la Viena din vara anului 1940,
care ne-a smuls samavolnic Ardealul din Trupul Țării Mamă.
Din nord și est s-a rostogolit tăvălugul
bolșevismului marxist-leninist-ateu, infiltrat masiv prin migrațiile
nesupravegheate de guvernul liberal, amenințând să destabilizeze instituțiile
fundamentale ale statului unitar din Sânul Patriei eminamente creștin-ortodoxă.
Într-o atare situație Pronia divină, pogoară
din albastrul Cerului, semnul destinului, care schimbă brusc și total cursul
normal al istoriei poporului Său ales, creștin-ortodox, ORA ASTRALĂ, ce poate hotărâ pentru decenii ori chiar veacuri
soarta sau destinul poporului valah.
Istoria Neamului nostru primordial a fost
deseori punctată cu astfel de Ore
Astrale, multe providențiale, în
care se revelează Adevărul, altele fatale, acoperite de minciună, trădare și
impostură.
„Dumnezeu
a inspirat și încurajat o echipă de tineri români, mărturisește una dintre
Eroinele acelei Generații de Aur – 1948,
Monahia Patricia Codău, să formeze un zid de apărare în fața
pericolelor evidente. S-au organizat
într-o formațiune educativă în duhul marelui voievod Ștefan cel Mare,
actualizat de spiritul curat național al Luceafărului de la Ipotești și al lui
Ciprian Porumbescu, autorul minunatei balade.
Astfel,
tineretul mobilizat ca la chemarea cornului de luptă al marelui Voievod de la Putna a intrat cu
entuziasm în aceste organizații național-religioase pentru formarea caracterelor pe baza virtuțiilor creștin-morale și
naționale. În cadrul acestor formațiuni au fost primiți tineri de la sate și
orașe cu deosebite performanțe intelectuale și ținută demnă. La școala aceasta
se urmărea formarea românului integru,
demn, disciplinat, conștiincios, cu un deosebit simț al răspunderii, cu
dragoste de muncă, cu credință nelimitată în Dumnezeu, cu iubire de patrie și
de aproapele.
Pândite și
urmărite cu dușmănie de conducerea țării sub cele trei dictaturi – carlistă,
antonesciană și comunistă – acese organizații educative au fost sistematic
supuse exterminării după planuri bine puse la punct.” (Monahia Patricia
Codău, Pagini de eroism feminin
românesc, Timișoara, 10 Nov. 2005, în A
Fost Odată, de Aspazia Oțel-Petrescu, București, 2011, p.55-56)
Prigoana ateo-bolșevică a pornit
persecuțiile diabolice asupra Tineretului Creștin Ortodox Român, cu o ură și
înverșunare de fiară apocaliptică, transformând Patria – Grădina Maicii Domnului, într-o Republică Penitenciară,
umplând temnițele cu Floarea mistică a României
Ortodoxe.
Între zidurile reci, cu pereții flămânzi de
sufletele frumoase, sensibile, delicate, întemnițatele religios au reformat
Omul evanghelic, după tiparul Hristic, erou-martir-sfânt.
Înfiiate Iubirii lui Hristos și Fecioarei Maria, Florile mistice s-au simțit apărate, ocrotite, întărite în
dragoste. „Iisus și Sfânta Sa Maică le-au
fost ajutor, salvare, ideal, modele ce trebuiau urmate.” (ibid., 58)
O astfel de ORĂ ASTRALĂ a fost CLIPA
SUBLIMĂ, în care acele SUFLETE
curate, acei FII aleși, acele LUMINI vii, au obținut prin jertfa
sângelui cu care au botezat pietrele ce le măcina viața, vremea de regăsire, într-o
frățietate de mult apusă, ca ofrandă
întru mântuirea Neamului nostru.
Marele filosof Lucian Blaga, numea jertfa Tineretului creștin ortodox valah al
Generației-1948, privind caratele purității lui mucenicești,
ca pe o „Cruciadă a copiilor”, Dramă în al cărei personaj, în gura
călugărului Teodul, grăiește: „Minunat și de-a pururi pomenit va rămâne
acest leat în care Copiii schimbă în fapte deznădejdea părinților”
(Aspazia Oțel Petrescu, Crucea de la
Miercurea Ciuc și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la
Mislea, București, 2001, p. 8)
NICOLETA
CONSTANȚA – Fecioara Băniei
Nicoleta Constanța a fost o strălucită Fiică
a Băniei din Țara Oltenia, dublă licențiată în Filosofie și Litere, o Amazoană
luptătoare întru Adevăr și Dreptate, o statornică zeloasă a credinței străbune,
o apărătoare vehementă a Tradiției, o purtătoare a Iubirii mistice care și-a
încununat destinul cu lamura eroismului dac și aura martiriului hristic.
Primăvara vieții ei strălucitoare și-a
făcut-o TESTAMENT de IUBIRE pentru pământul străbun și cerul serafic!
„Nicoleta
pledează pentru dreptul Femeii de a lupta și de a-și da și ea obolul de sânge
pe Altarul neamului. Astfel, această bravă inimă știe că există o chemare mult
mai înaltă a Femeii dacoromâne, dincolo de fireasca maternitate și anume aceea de luptătoare și martiră.” (Petru C. Baciu, Sunt strigătul din urmă, Ed. Babel, 2012, p. 102)
Nicoleta
Constanța a fost prototipul prin excelență al Dacoromâncei luptătoare!
„Și să
vrem conștiinței să dăm țării acesteia o Femeie
mare, o Femeie care nu șovăie,
care călcându-se pe ea, închină tot:
minte, inimă, voință, neamului ei.
Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte.”
(Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei,
p. 15)
De veghe permanentă la Cumpăna Neamului
și pavăză la Streașina Cerului atinsese nimbul unei IOANA d-Arc a Dacoromâniei, când ghearele siguranței carliste,
permanent înroșite de sângele sacru al martirilor/ mucenicilor, au smuls-o din
timpul valah, mesianic, noaptea ca furii, torturând-o ca în chinurile iadului,
fiarele sălbatice s-ar fi înfiorat de această mârșevie, profanând-o ca cele mai
întunecate creaturi împielițate și aruncând-o de vie în flăcările crematoriului,
acele jivine spurcate cu înfățișare de bestii, Patrichi, comisarul de
poliție-București și agentul său maghiar, Horwart.
Cum or fi murit acele bestii umanoide? La fel
cum au trăit, în bezna întunericului satanic!
„Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca
cenușa ei să fie pusă la loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe
eticheta pusă pe urnă: „Necunoscută
adusă în noaptea de 10 Iulie 1939 din ordinul Siguranței”... Atunci, mărturisește
Sofia Cristescu Dinescu, o camaradă apropiată, când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat
cu tricolor, a început să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta
prinse dedesupt și care erau acum corojite, dar destul de clare.” (Nistor
Chioreanu, Lacrima Prigoanei, p.
14-15)
Caracterul ferm,
fecioria, curajul, autoritatea, spiritul mistic, educația creștină,
sacrificiul, intuiția, viziunea, spontaneitatea, dăruirea, iubirea, jertfa
întru Dumnezeu și întru Neam i-au conferit Fecioarei
Băniei, Nicoleta – Constanța, noblețea și aura legendarului Cavaler trac!
OLTEA Manoliu
Bellu
Oltea Manoliu s-a născut în istorica Cetate Hotin, a
Daciei Mari, la 19 Martie 1924. În ultimul an de medicină a fost întemnițată
religios, rămânând între zidurile reci din 1948, până-n 1964. Ființa ei suavă, avea
ceva enigmatic de Floare rară, ceva tainic de Floare mistică, de aceea i s-a
potrivi ca chip, o FLOARE-simbol, în
care să strălucească sublim frumusețea tuturor Florilor.
„Floarea
care se potrivea cu Oltea! O lăcrămioară mistică! Atât de modestă, dar atât de
desăvârșită, atât de emblematică pentru sufletul Oltei!
O lăcrămioară
mistică în a cărei discreție sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar
sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii.
O lăcrămioară
mistică în ale cărei potire micuțe ard arome ce vorbesc despre mireasma
duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească.
O lăcrămioară
mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim.” (Aspazia Oțel
Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros,
București-2008, p. 108)
GEORGETA Iancu
Gheorghiu
Georgeta Iancu s-a născut în Cetatea Filosofilor – Brăila, la 3 Octombrie 1923. Absolventă a
Academiei Comerciale-București, și-a întemeiat familia pe principiile moralei
creștine. Bucuria nașterii Odorului Mihnea, i-a fost întunecată 11 luni mai
târziu, când regimul roșu diabolic a întemnițat-o religios între anii
1948-1953. După ce și-a reîntregit familia, la scurtă vreme a fost întemnițat
și soțul, tot religios, pentru un deceniu la terezianul penitenciar Aiud.
Ființă
discretă, smerită, dăruită permanent Gliei și Cerului, a întrupat desăvârșit
OMENIA dacoromână!
Georgeta Iancu
Gheorghiu a fost sufletul, temelia și stâlpul Paraclisului de la Mislea,
închinat Maicii Domnului – Ocrotitoarea valahelor întemnițate religios.
„Paraclisul
s-a înălțat din arderea de tot a sufletului Getei! Îi simțeam sufletul
incendiat, pur și simplu. Cu fiecare realizare îi înțelegeam elanul fără să fie
rostite cuvinte. Seara, ostenite, întinse pe saltele pentru odihnă, mi se părea
alături de ea, că noaptea ce coboară peste truda noastră este mai adâncă, mai
parfumată, mai sfântă. Cerul era atât de aproape de noi încât am fi putut, așa
cum spunea un poet, „să ne aprindem
degetul de la stele... Sublimul acesta, Pazi, oare, nu-l visez? Este
aevea?... În pas cu noi pășea biserica
cea vie, cea de patru veacuri a fostei mănăstiri. Pășeau și acelea dintre
noi care nu mai erau pe pământ...” (ibid., p. 115-116)
Georgeta Iancu a fost mai presus de toate lucrurile
obișnuite, „un ostaș de primă linie, cu o chemare specială pe un front al unui
destin ce trebuia împlinit. Și l-a împlinit până la capăt... Era o tânără frumoasă, tăcută, cu ochii
numai lumină... Ea înțelegea credința ca
pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenței în comori
ce amplifică abnegația și devotamentul, calități ce înmoaie inimile cu
lacrimile iubirii... Vedea iubirea ca
pe o bucurie de a fi și de a te simți împreună, de a se considera unii cu alții
ca fii ai unui Tată pe care să-L
cunoaștem, să-L gândim și să-L simțim ca pe un Tată – Iubire... Vedea speranța
ca pe o atenție a Duhului Sfânt.” (ibid., p. 111-114)
MARIA Leșanu
Maria
Leșanu a iubit suprem valorile sacre ale Tradiției, astfel că iubirea ei a
rodit iubire!
Maria Leșanu a fost o miraculoasă ființă
plină de har, de farmec, de grandoare, cu un cult adevărat pentru prietenie, iar
mai presus, o frumusețe spirituală
care întrecea cu mult strălucirea lui Solomon. Dincolo de acestea se adăuga, „o bunătate nedezmințită, dăruire neprecupețită,
modestie nefățarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credință
tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare.” (ibid., p. 131)
NATALIA
Nicolicescu Vasilcovshi
Natalia Nicolicescu își cobora chipul strălucitor,
armonios din aristocrata frumusețe argeșeană, cu un caracter frumos
împletit în nobile virtuți, cu „privirea
ei caldă și învăluitoare ca o discretă îmbrățișare. Avea ochii mari, de
culoarea plăcută și caldă a castanei proaspăt căzută din pom. Erau atât de frumoși
și expresivi, toată ființa ei se concentra în aceste minunate oglinzi ale
sufletului ei.” (ibid., p. 146)
EUGENIA Indreica
Damian (Gigi)
Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna
Corund-Harghita, la 20 Octombrie 1925. De mică a fost atrasă de carte și de
rugăciune, terminând ciclul primar și gimnazial printre primii elevi, absolvind
cursurile Liceului de la Blaj cu brio.
În anul 1949, era studentă la Istorie în cadrul Universității din Cluj, când a
fost întemnițată religios alături de sora cea mică Lolița și fratele lor. Tribunalul Militar Cluj i-a dat Eugeniei 10
ani temniță, dar a executat 12, în închisorile Mislea, Dumbrăveni, Miercurea
Ciuc, Jilava, Botoșani, Arad.
„Eugenia (Gigi), mărturisește marea Eseistă a Crucii – Aspazia Oțel
Petrescu, este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumusețe și cu mulți talanți deosebiți pe
care ea, cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a
trecut. Ea a fost GYR-ul femeilor
întemnițate, versurile sale au încântat și au alintat sufletele încarcerate
după măsura sufletului său generos. A fost izvor bogat de trăiri de neuitat,
reușind ca, în cele mai infernale împrejurări, să înflorească un zâmbet.” (Aspazia
Oțel-Petrescu, A Fost Odată..., p.
145)
Eugenia
cânta cu sufletul ei plin de lumină serafică, POEZIA mistică de vibrație
celestă!
În Slovele ei de Aur aduna toate frumusețile naturale ale
Patriei arhimilenare, împletindu-le cu sublimul miracolelor cerești,
cuprinzându-le în grai, dor, ritm, măsură, culoare, splendoare.
Cu adevărat Eugenia
Indreica a fost Gyr-ul feminin al Elitei spirituale, a întemnițatelor religios, dăruind tuturor mireasma și savoarea
geniului său creștin, și fiecăreia dintre camaradele cu care a pătimit, câte un
dar liric în care se reflecta Icoana persoanei respective.
Toate poeziile
Eugeniei Indreica sunt străbătute de har, de lumină, de cânt, de rugă, de
lacrimi, de surâs, de grăiri serafice, de mireasmă celestă, de mistică
filocalică, de sublim sofianic, pe care le-a legat cu o panglică tricoloră
într-un buchet mirific de frumoase AMINTIRI...
„Amintirile
sunt niște păsări nestatornice... (cuvinte scrise pe spatele unei
fotografii trimise prietenei sale dragi Aspazia), uneori se așează pe sufletul nostru ca pe o creangă de măr ca să se
odihnească... Nu le alunga, suportă-le povara, că nu vor zăbovi prea mult...
dar, iar și iar, se vor întoarce să caute, poate, o lacrimă... poate o floare
vindecătoare.”
AMINTIRI
„Mi s-au risipit
cuvintele frumoase prin suflet/ ca un pumn de semințe spulberate de vânt/ și nu
le mai știu potrivi într-o rostire curată./ ... dar au rămas Florile să înlocuiască vorbele./ Mi
s-au dus gândurile ca un stol de păsări,/ speriate de oameni sau izgonite de
frig/ și n-au găsit același cer limpede să se întoarcă./ ...în schimb au rămas Florile, la fel de frumoase și pure,/
ca să rostească neadunatele gânduri.// Mi s-au răzvrătit amintirile,/ zidite
într-o carapace a timpului,/ când am încercat să le ating cu privirea./ ... dar
am întâlnit în cale Florile/ și,
uimită, m-am trezit înlocuindu-le,/ rând pe rând, cu AMINTIRI.” (Eugenia
Indreica Damian, cf. Aspazia Oțel Petrescu, In
Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008)
MARIA Indreica Baciu (Lolița)
Maria cânta cu
inima ei plină de văpaia dorului și de potirul splendorii sublimului divin!
„Maria – Lolița este blondă, (creiona
în amintirile sale mistica Aspazia), dăruită
de Domnul cu o dulceață aparte și cu o
voce serafică ce sugera cum trebuie să răsune cântările de heruvimi și serafimi
în cer, dar și pe pământ atunci când înflorește IUBIREA.
Lolița a fost aripa
de înger care ne înălța sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt și a
preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de „Ava
Maria” cum rar se poate auzi.
Nu erau simple note muzicale intonate de
glas de om, ci zvon de sunete nepământene, neprețuite cântări celeste ce
ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină și spre lumea cea liberă de
orice zăvor, sufletele întemnițate...
Chiar și atunci
când spunea cele mai simple cuvinte glasul ei vibra ca un clopoțel de argint
menit să trezească spiritele pentru rugăciune, contemplare și meditație.” (ibid., p. 145-146)
FLORILE
mistice valahe întemnițate religios au dat un sens nobil SUFERINȚEI hristice!
Transfigurată
de IUBIRE, Suferința rodește DARUL jertfirii de sine pentru cel mai nobil țel,
mântuirea de sine întru mântuirea Neamului!
Toate faptele lor eroice, toate actele lor
martirice, toate creațiile lor serafice, toate suferințele lor mucenicești
întrupate într-o IUBIRE mai presus de toate s-au dăltuit cu sânge curat într-un
Testament pentru generațiile viitoare :
Să detronați pentru totdeauna minciuna!
Să studiați istoria și s-o refaceți în temeiul ADEVARULUI !
Fără ca sufletul să fie vindecat de frică
și să-l preamărească pe Dumnezeu,
nu puteți face nimic!
Trebuie să știe și copiii voștri despre
viața și faptele înaintașilor,
să le urmeze pilda și
să meargă cu fruntea sus
spre ÎNVIERE!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
20 Septembrie 2023
+ Ajunul Ovedaniei praznicului Înălțării Sfintei Cruci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu