Drumul cunoașterii umane
~*~
Înțelepții lumii noastre, în lungi nopți
neadormite,
La-ntrebări fără răspunsuri își frământă a lor
minte,
Un răspuns ei să-mi găsească, de și încă-i
bine-ascuns,
Despre începutul lumii, cât mai e pân’ la
apus.
Îmi țâșni-va el odată dintr-o țandără de gând,
Iar atunci răspuns primi-vom la-ntrebări ce-au
curs la rând,
Și-apoi altele s-or naște adâncind mereu
misterul,
Ce îl ține-n ferecare, Bunul Dumnezeu și
cerul.
Și-uite-așa, din întrebare și apoi din cel
răspuns,
Noi tot mergem înainte pe căi lungi de
nepătruns,
Și lărgim visarea noastră afundânndu-ne mereu
Spre genuni și mii de Raiuri, ce-s aici, în capul meu.
Și atunci, de-acol se naște altă și-altă
întrebare,
Când veni-va ceea vreme să avem prin cer
cărare?
Milioane ani vor trece până-om cărării prin
astre,
Pân-atuncea doar cu gândul, vom umbla prin
ceruri vaste.
*
Toate astea ne-tristează, când vedem
ce-ajuns-am încă,
Prunci ce merg parcă de-a busea, vrând să urce
‘nalta stâncă,
Asadar, de bine cuget, ieri când doar știam un
pic,
Parcă ne era mai bine decât azi, când încă
suntem, tot așa,
un alt nimic.
~*~
8.01.2026
Mircea Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu