În două lumi (recenzie)

Prof. Brânduşa Dobriţă

A fost o onoare pentru mine să citesc această carte şi este încă o onoare să mă aflu astăzi, alături de o societate atât de selectă, la acest demers cultural, lansarea oficială a cărţii “În două  lumi”, a unui mare român, domnul Ben Todică pentru a adăuga “un cuvânt despre rostirea românească” (C. Noica).

Pentru aceşti importanţi paşi din viaţa mea profesională, îi mai mulţumesc încă odată doamnei profesor Vasilica Grigoraş pe care o numesc “prietenă dragă”. Dumneaei a fost receptivă la mai vechea mea pasiune şi s-a gândit că aş putea depăşi memorialistica pentru a comenta lecturile obligatorii. Cartea domnului Ben Todică “În două lumi” este o lectură obligatorie  pentru orice român care are nevoie să înveţe dragostea de ţară fără profesor şi nu numai pentru aceştia. Când am văzut titlul, gândul  m-a dus la C. Noica, un filosof de marcă ce spunea în articolul “Întru” că “…a fi în are înţeles ca un a deveni în. Ca atare el indică deopotrivă  faptul  de a sta  şi de a se mişca în, o odihnă care e şi neodihnă, după cum exprimă o deschidere către o lume închisă, măcar determinată, ori, sub un alt unghi, o căutare în sânul a ceva dinainte găsit”.
Se spune că, în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Astfel că Ben Todică prin interviurile sale vrea să pătrundă în “uitarea românească“ pentru a “răs-suna istoria“. Interviurile îl ţin aproape pe moderator de “Coasta Boacii“, de lumea din care nu a plecat decât fizic, căci mental, sufleteşte şi emoţional e aici cu noi, “la o sărbătoare a gândului“ , alături de prietenii pe care-i provoacă să vorbească despre lumile lui în care este lucrător.

Lectura cărţii “În două lumi“ oferă o experienţă necesară românului care trăieşte în România şi care e sensibil la multe evenimente majore, căci dezvăluie deopotrivă o declaraţie de dragoste pentru lumea în care s-a născut şi pentru cea care apoi l-a definit, dându-i măsura valorii sale. Să-ţi spui părerea despre acest tact artistic este un demers responsabil căci vorbele în, întru, sau spre sunt o interminabilă “sărbătoare a sufletului“ prin gândul cel bun.

Deşi plecat de mult, autorul este aproape de sufletul ţării sale, căci se exprimă încă în rostire românească. Este determinat de o dragoste mare. El nu urăşte, nu învinovăţeşte, iartă totul pentru ce-a fost. E greu să fii astăzi fericit, dar Ben Todică este: face ce-i place;  a găsit apa odihnei, căci stă unde-i place şi de acolo vorbeşte cu drag despre România şi despre români, cu răspundere şi motivat. Stă de vorbă cu foştii vecini, cu artiştii români, cu ambasadori sau cu universitari cu acelaşi firesc, de parcă s-ar vedea în fiecare zi, provocându-i la un exerciţiu de admiraţie pentru o altfel de cunoaştere a trecutului, cunoaştere prin iubire.

Eu cred că Ben Todică a ales Australia pentru a contempla mai bine România, ca acel artist fotograf care vrea să prindă sau să surprindă ceva unic într-o imagine inefabilă, din cel mai bun unghi.

Sunt cărţi care n-ar trebui să înceapă niciodată şi cărţi care n-ar trebui să se termine vreodată. Vă las pe dumneavoastră să încadraţi această lucrare acolo unde îi este locul, după lectura obligatorie.

Ben Todică este omul lui Dumnezeu. El ştie deja ce va răspunde la judecată când va fi întrebat ce a făcut cu dragostea pe care i-a dat-o Dumnezeu: “Doamne, sunt toţi aici, în aceste cărţi, toţi prietenii mei. Pe niciunul n-am pierdut cu voia mea“.

Vă mulţumesc.

prof. Brândușa Dobriță