Între două lumi

prof. Mirela Nistoroschi

         Nu mi s-a mai întâmplat, ca cititor cu vechime şi experienţă să stau pe gânduri înainte de a deschide o carte, să admir coperţile, să gândesc la semnificaţie şi mesajul pe care acestea vor să-l transmită.

E prima dată în viaţa de cititor, când o copertă de carte îmi reţine atenţia atât de evident şi mă face să simt ceea ce vrea să-mi transmită autorul şi mai mult, să simt ce ar simţi un suflet suspendat undeva ”Între două lumi”.

Îmi spun în sinea mea ”E o operă de artă această copertă” şi merg iute să citesc numele autorului, Eric Bi Chen Todică şi de data asta chiar exclam cu voce tare: ”A, da, aşa tată, aşa fiu…”.

Apoi, mă cuprinde teama de a începe să citesc… Mă tem că voi găsi lucruri care mă vor sensibiliza. Şi teama de a redeveni sensibilă mă îngrozeşte pe mine cea rămasă în lumea care lor le produce nostalgie… pentru că rămânând aici, a trebuit să-mi învelesc bine sufletul în fel de fel de mantii protectoare, ca să nu-l mai expun nedreptăţilor, umilinţelor.

Dar hai totuşi să citesc, eu nemulţumita din lumea aceasta, la ce visează cei care-au părăsit-o. Citesc de câte două ori frazele, nu pentru că nu aş înţelege… scrisul e tare limpede, ci pentru că parcă aş vrea să le învăţ pe de rost. ”Românii n-au fost comunişti” e o afirmaţie care parcă am gândit-o mereu şi n-am putut să o expun, să o exprim… venită ca o ”lumină” puternică, nu ca cea de ”licurici” care-mi limpezeşte multe întrebări şi pe care o voi folosi de-aici încolo. Mă duce cu gândul la înţelepciunea potrivit căreia doar atunci când pierzi ceva, abia atunci îl evaluezi la justa valoare. Oare ar trebui să ne pierdem cu toţii, să ne cufundăm în beznă, pentru ca apoi, să căpătăm ”credinţă şi respect faţă de lumină”? ”Şi atunci unde rămân copiii noştri”? Aceasta este cea mai importantă problemă - copiii şi viitorul! Imaginea mea despre ei, pe care-i am în preajmă, îi studiez şi simt zilnic, (sunt profesor) e cea de pe copertă! Sunt păsări în văzduh, între mai multe lumi ”capturaţi fiind de tehnologie”, nu au sentimentul şi nostalgia unui tărâm, aşa cum o avem noi, părinţii. Şi asta pentru că instinctul le-a dictat să-şi ia măsuri de protecţie pentru mediul şi condiţiile în care trăiesc. Acolo, suspendaţii, într-o lume virtuală le este mult mai bine decât aici, sau acolo, în mediul şi societatea pe care le-o oferim noi. Aşa cred eu, aşa simt eu (care-mi pun zilnic întrebări despre ei), TINERII, nu doar cei de aici, ci de pretutindeni.

Scriu, înainte de a citi şi constat că înţeleg pe deplin autorul… noi doar vorbim despre globalizare ”moştenirea lăsată nouă de generaţii întregi”, dar copiii noştri o trăiesc şi simt fără a-i spune pe nume şi fără a recunoaşte că de la noi au învăţat-o… poate mai târziu...

Neagu Djuvara ”…încă din trecut talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, până la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate”. Întebat fiind: În astfel de condiţii de ce să mai rămână tinerii în ţară? Răspunde ”Tocmai, nu numai că îi sfătuim să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.”