G. Cojocaru - Amantele secrete ale lui Mihai Eminescu

 

Amantele secrete ale lui Mihai Eminescu.

 

 

Amantele secrete ale pătimaşului Mihai Eminescu. Femeile care au înnebunit-o de gelozie pe Veronica Micle: ţărănci, nemţoaice, surori de lăutari şi actriţe Mihai Eminescu şi Veronica Micle, unul dintre cele mai celebre cupluri din istoria literaturii române

 

 Specialiştii, dar şi contemporanii lui Mihai Eminescu spun că poetul era un amant pătimaş şi că, de fapt, Veronica Micle nu a fost singura femeie care a pus pe jar inima genialului botoşănean. Prin patul şi inima lui Eminescu, chiar şi în timpul relaţiei cu Veronica Micle, au trecut actriţe, nemţoaice, croitorese, ţărănci şi casnice.

 

 ”Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani”, spunea Ion Luca Caragiale, în 1882, despre contemporanul său, poetul Mihai Eminescu.

 

 De altfel, iubirea în poezia eminesciană este şi astăzi subiect de studiu pentru eminescologi sau literaţi. Unii specialişti spun că Eminescu a scris cele mai frumoase versuri de dragoste din lume. La prima vedere, cea care l-a inspirat în realizarea capodoperelor în versuri dedicate iubiri ar fi Veronica Micle, femeia care s-a iubit cu Eminescu timp de 17 ani şi alături de care avea să petreacă ultimul an din viaţa sa.

 

Eminescologii, extrăgând pasaje din mărturiile contemporanilor, dar şi din creaţia poetului spun că, de fapt, lui Eminescu, chiar şi în perioada când se iubea cu soţia profesorului Micle, i se aprindeau călcâiele ori de câte ori vedea o femeie frumoasă.

 

Se spune că tot pentru o femeie a părăsit şcoala, pentru o alta aproape nu a mai plecat la Berlin, iar pentru o croitorească mai că nu a mai vrut să vină acasă din capitala Imperiului German. Totodată, acestor femei, Eminescu le-ar fi dedicat numeroase poezii, stârnind gelozia Veronică Micle.

 

Prima iubire, o fată de ţăran Specialiştii spun că prima iubire care a dat naştere unei capodopere litereare, culmea cu nuanţe filosfice, nu romantice, este o fiică de ţăran din Ipoteşti. Eminescologii spun că o chema Cassandra, era mai mare decât poetul cu doi ani şi micul Mihail a făcut o pasiune pentru ea încă de la vârsta de şase ani.

 

„La Ipoteşti, i se declanşează şi primele emoţii erotice, după cum aflăm tot din poezia sa, pentru o fată despre care un cercetător al locului, I.D. Marin, a emis ipoteza că se numea Casandra şi care, stingându-se prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferinţe profunde“, spune Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

 

Şi, într-adevăr, Cassandra a murit la 16 ani. În memoria ei, Eminescu va scrie, mai târziu, poemul, ”Mortua Est”, în anul 1871, precizând în repetate rânduri că nu va uita niciodată cosiţele blonde ale fetei de ţăran.

 

A fugit de la şcoală pentru o femeie În 1866, după terminarea clasei a doua a ciclului 2 gimnazial, Eminescu părăseşte brusc şcoala. Mai precis, fără să-şi anunţe părinţii şi profesorii, fuge cu o trupă de actori. Motivul ar fi fost suferinţa provocată de moartea lui Aaron Pumnul, însă profesorul lui Eminescu, de la Colegiul din Cernăuţi unde învăţa, lămureşte adevăratele motive: ”M. Eminescu, spirit deştept şi inima uşor impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor; asupra lui au făcut o înrâurire chiar mai mare. Motivul părăsirii studiilor gimnaziale din Cernăuţi nu a fost moartea lui Pumnul, ci altă împrejurare... Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia să fie şi el actor şi autor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul. Poate că la părinţi să fi spus alt motiv decât cel adevărat, deşi mă îndoiesc”, spune Sbierea, într-o scrisoare din 1889 către Titu Maiorescu.

 

Specialiştii bănuiesc, însă, că Eminescu a plecat cu trupa Fanny Tardini, în 1866, fiindcă se îndrăgostise nebuneşte de o actriţă tânără, pe care o urmărea cu nesaţ încă din 1864. Actriţa se numea Maria Vasilescu şi avea 21 de ani, în timp ce Eminescu, doar 18 ani.

 

Pleacă în turneu şi se iubeşte cu ea un an de zile în Banat şi în Bucureşti. Pe cât de mare a fost iubirea, despărţirea a fost foarte rapidă.

 

 Şi asta fiindcă, spun specialiştii, s-ar fi îndrăgostit din nou, tot de o actriţă, de o rară frumuseţe, Eufrosina Popescu, din trupa Pascaly, unde a ajuns să lucreze tot ca sufleur şi făcea figuraţie în anumite spectacole. De iubirea pătimaşă dintre Eminescu şi Eufrosina Popescu, mai mare cu 10 ani ca poetul, pomeneşte George Călinescu în lucrarea biografică, ”Viaţa lui Mihai Eminescu”: ”Această Eufrosina era de o rară frumuseţe şi, mai mult graţie atracţiilor fizice, izbutise să se facă iubită de public.

 

Actriţă de mâna a doua, ea nu e o vestală, are amanţi care o întreţin şi nu respinge nici dragostea romantică a lui Eminescu”. Specialiştii spun că Eufrosinei Popescu îi dedică poeziile ”Venere şi Madonă”, ”La o artistă”, ”Amorul unei marmure”. Eminescu trăieşte suferinţa de a fi împărţit cu alţi amanţi, mai în vârstă, dar bogaţi, până în 1869, când ajunge cu trupa Pascaly din nou în Botoşani. Aici, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, supărat că fiul său umblă cu actorii şi că se iubeşte cu o actriţă, în loc să facă şcoală, ar fi recurs la un gest extrem: îl dezbracă pe Mihai în pielea goală şi îi ia hainele.

 

Actriţa Eufrosina Poenaru  ”Eminescu era proaspăt întors cu trupa Pascaly la Botoşani. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, aflase. Atunci, Eminescu ar fi rămas fără haine. Tatăl său voia să îl facă să renunţe la trupa de teatru. Văzând că nu merge în felul acesta, Eminovici i-ar fi propus fiului său să studieze la Viena. Condiţia era aceasta: să renunţe la actriţă şi la teatru şi primea bursă la Viena să studieze filosofia şi dreptul”, spune scriitorul botoşănean Gellu Dorian.

 

Tânărul Eminescu ar fi acceptat pe loc. Veronica Micle, înşelată şi cu sora unui lăutar Între 1869 şi 1872, Eminescu a fost student la Viena, urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi de Drept.

 

 În ultimul an, o cunoaşte pe Veronica Micle, o bistriţeancă de aceeaşi vârstă cu el, căsătorită de la 14 ani cu profesorul Ştefan Micle, mult mai în vârstă decât ea. Între cei doi tineri izbucneşte o iubire pătimaşă, spun specialiştii. Şi-au jurat credinţă eternă, iar Eminescu, în 1872, se întoarce acasă la Botoşani. Cum îi era obiceiul, se relaxează la Ipoteşti şi bate cârciumile târgului Botoşani, cântând cu lăutarii. În acelaşi an, este trimis ca student „extraordinar”, pentru a-şi lua doctoratul la Berlin în filosofie, cu o bursă oferită de Junimea. Înainte de plecare, face un chef de pomină cu prietenul său Andronic Ţăranu şi celebrul lăutar din Botoşani, Toma Micheru, la hotelul Moldavia, din Botoşani.

 

 

 Petrecerea a durat până în zori, Eminescu fiind cunoscut ca având o voce de aur şi fiind un adept al vinului bun.

Totodată la petrecere participă şi sora lăutarului Micheru, Nataliţa. În faşa focoasei brunete, cum este descrisă contemporanilor de poet, Eminescu îşi pierde capul şi încalcă toate jurămintele faţă de noua lui iubire, Veronica Micle.

 

 S-ar fi iubit cu sora lăutarului în hotelul botoşănean şi mai că nu s-ar mai fi dus la Berlin din cauza ei. S-a iubit cu o croitoreasă pe meleaguri germane Nataliţa a fost repede uitată de poet la Berlin, unde Eminescu merge la toate cursurile, dar nu-şi dă examenele, fiind, se pare, ”ocupat” cu o frumoasă croitoreasă cu ochi albaştri. De acest episod pomeneşte profesorul botoşănean Nicolae Iosub în revista ”Luceafărul”, din luna decembrie a anului 2010: ”În zilele libere, Mihai Eminescu călătoreşte cu trenul până la Postdam, însoţit de frumoasa Milly, pentru a vizita castelul Sanssousi şi grădinile înconjurătoare.

Îi dedică şi o poezie: ,,Din Berlin la Potsdam merge / Drum de fier, precum se ştie / Dară nu se ştie încă / C-am luat bilet de-a trie / C-am plecat de dimineaţă / Cu un taler şi doi groşi…/ Şi de gât cu blonda Milly / C-ochi albaştri, buze roşi / Şi-acum şuieră maşina / Fumul pipei lin miroasă,/ Sticla Kummel mă invită, / Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!”. ”Atât de fragedă”

 

O altă femeie care l-a făcut pe Eminescu să-şi piardă minţile, deşi se afla într-o relaţie cu Veronica Micle, a fost o scriitoare nemţoaică din suita reginei Elisabeta I a României. Se numea Mite Kremnitz şi se născuse în 1852 la Greifswald, în Germania . Venise în România în 1875 şi se stabilise cu soţul ei, medicul Wilhelm Kremnitz, care era în acelaşi timp şi cumnatul lui Titu Maiorescu, în Bucureşti. Îl cunoaşte pe Eminescu, în timp ce acesta era redactor la ziarul ”Timpul”, în Bucureşti. Flacăra iubirii se aprinde, spun specialiştii, în anul 1879, când poetul îi predă lui Mite, lecţii de limba română. De altfel, se cunoscuseră fiindcă frecventau aproape acelaşi anturaj. Memorabilă este scena dintre Mite şi Mihai Eminescu, în ziua de Crăciun a anului 1879. Întâmplarea este evocată într-un articol al lui Zigu Ornea, editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor român, în revista ”România Literară”, într-un număr din anul 2000. În articol se fac referire la pasaje din romanul ”Mite” al lui Eugen Lovinescu. MIte Kremnitz, la bătrâneţe ”Amândoi realizează faptul că se iubesc.

 

Poetul îi dărui, de ziua ei de naştere, un caiet mic cu poezii (din care nu lipseau ”Cu mine zilele-ţi adaogi”, ”Despărţire”, ”Foaie veştedă” şi „Atît de fragedă„) în manuscris. Era, de astă dată, nu un semn de dragoste, ci de omagiu, ultima poezie fiind considerată de ea inspirată. Peste cîteva lecţii, Eminescu îi mărturiseşte, totuşi, Mitei iubirea, deşi ştia bine că ea nu putea fi niciodată a lui”, se arată în articolul lui Zigu Ornea.

 

Dragostea era imposibilă din cauza statutului diferit şi a diferenţei de avere dintre cei doi. Tot Zigu Ornea arată din pasajele romanului lui Lovinescu că iubirea dintre Mite şi Eminescu se termină brusc, poetul realizând că, de fapt, nu o iubeşte cu adevărat. Mite citea în salonul familiei pasaje din nuvela sa, la care Eminescu adăugase comentarii. Participa şi Eminescu. ”Poetul simţise, acum, că dragostea lui pentru Mite murise. Era într-o stare sufletească de regret final când, pe stradă, întâlnindu-l pe Caragiale, dramaturgul îl întreabă: "De ce eşti, măi, aşa de sinistru?", la care poetul răspunde eliberat: "Am şi de ce! M-a apucat miezul nopţii ascultând literatura proastă a unei cucoane" şi îl anunţă că a doua zi pleacă la Iaşi ”.

 

Ultima amantă:  Ultima amantă a lui Eminescu, înainte de a cădea în episoadele profunde ale bolii şi, mai ales, înainte de întoarcerea definitivă la Veronica Micle, a fost o femeie divorţată, care avea doi copii. Se numea Cleopatra Poenaru, era mai mare cu 10 ani ca Eminescu, despre care el însuşi spunea că ”Era o femeie planturoasă” şi era fiica pictorului Constantin Lecca. Acestei femei, spun specialiştii, i-a dedicat Eminescu poezia ”Pe lângă plopii fără soţ”. ” Pe Cleopatra Poenaru, Mihai Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, la seratele literare.

Tânăra locuia pe strada Cometei din Craiova, în apropierea unor plopi, iar astfel a apărut şi poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, spune Toma Rădulescu un istoric din Craiova .

 

Pe Cleopatra a cunoscut-o, se pare, în 1877, în Bucureşti, prin intermediul lui Caragiale, care era vărul femeii. Eminescu s-a iubit cu fiica pictorului când la Bucureşti, când la Craiova , până în 1883.

 

 

Iubirea supremă: Veronica Micle

 

Totuşi, spun experţii, iubirea cea mai mare a lui Mihai Eminescu a fost Veronica Micle, pe care a iubit-o până la sfârşitul vieţii. S-au cunoscut în 1872 şi i-a despărţit doar moartea poetului, în 1889.

 

După fiecare aventură, Eminescu se întorcea mereu la Veronica Micle. Ultimul episod de iubire dintre cei doi se petrece la Botoşani, în 1888, şi, mai apoi, la Bucureşti în 1889, unde poetul a fost doborât de tratamentul greşit administrat bolii pe care o avea.

 

De ce era iubit Eminescu de femei

 

Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau.

 

 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună.

 

Ultima poezie scrisă de Eminescu...

 

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu.

Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.

Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.

 

"Stelele-n cer”

"Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Şi necuprinsele

Singurătăţi.

Orice noroc

i-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?"

 

Sã nu râzi de cineva, sã nu plângi pe cineva, sa nu detesti pe cineva, sã nu admiri pe cineva, ci sã întelegi !

 

Cand urci pe scara vietii nu uita sa dai buna-ziua la toata lumea, ca atunci cand vei cobori sa aibe cine sa-ti raspunda.

 

G. Cojocaru

Sursa: VALENTINA LUPU

***

Aceiasi HANDRALAI care l-au omorat pe Ceausescu l-au terminat si pe Eminescu !