„Trădători
au fost, trădători sunt încă!” (Iuliu Maniu)
Daniel
Siegfriedsohn
05
Aprilie 2023
Iată câteva mostre de declarații ale lui
Iuliu Maniu în Camera de la Budapesta în anul 1905: „Suntem cu toată curățenia
sufletului fii credincioși ai acestei țări! […] Baza patriotismului nostru e că
trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru...
Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate
politică și internațională, atât pentru români cât și pentru maghiari.
Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de
mânecare al activității noastre politice. […] Știm că aici suntem în Ungaria și
că țara aceasta din punct de vedere al dreptului public o recunoaștem ca
Ungarie... Monarhia aceasta și Ungaria în cadrul acesta, are o menire mare. […]
Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre,
aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realisăm aici, în Ungaria, cercând
base sigure în țara aceasta pentru desvoltarea noastră culturală și
economică”[1].
La Alba Iulia, în data de 6 mai 1928,
Iuliu Maniu organizează adunarea și marșul asupra Bucureștiului, care trebuia
să pornească de la Alba Iulia pentru răsturnarea prin forță a guvernului
liberal și aducerea dezertorului Carol 2 la cârma țării. Ruşinoasa încercare a
lui Iuliu Maniu şi a Partidului Naţional Ţărănesc de a da o lovitură de stat,
pentru a lua mult râvnita putere, punând în joc chiar desprinderea
Transilvaniei de România - la 10 ani de la Unirea cea Mare din 1918. Omul
acesta „efeminat şi versatil”, cum l-a caracterizat Iorga la un moment dat, n-a
prea ştiut niciodată ce vrea. Primul său „act politic” după Unire a fost să nu
voteze Constituţia din 1923. Din câte analize s-au făcut în jurul acestei
atitudini, nu s-a găsit o alta mai plauzibilă decât aceea a lui Constantin C.
Giurescu: „În primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia cea
nouă, înlocuind-o pe cea din 1866, Iuliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e
constituţia statului unitar român... Când, după trecerea unei jumătăţi de
secol, te întrebi care a fost raţiunea care l-a făcut să fie contra, nu găseşti
decât una singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că această
constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu al lui. Din acelaşi
motiv, Maniu a refuzat să participe şi la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei
Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, eveniment care consfinţea acelaşi
act istoric”.
Dispariţia prematură a regelui Ferdinand
şi a lui Ionel Brătianu, precum şi distanţarea reginei Maria de regenţă l-au
determinat pe liderul P.N.Ţ. să caute mijloace total nedemocratice pentru a lua
puterea. În tot cursul anului 1927, el trimite emisari la Paris pentru a lua
legătura cu prinţul Carol (devenit Carol Caraiman, după renunţarea la
succesiune) şi a-i transmite voinţa lui Maniu de a sprijini reîntoarcerea sa în
ţară ca rege.
Planul comun stabilit între Carol şi Maniu
era acela al ajungerii P.N.Ţ. la guvernare şi a declanşării unei campanii de
presă favorabile revenirii fostului prinţ. Pentru că P.N.Ţ. nu avea fonduri,
Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei engleze, dar
şi finanţator şi aprig luptător în campania de recunoaştere a alipirii
Transilvaniei la România. Constatând că nu poate obţine venirea la guvernare pe
căi legale, Maniu a declanşat o campanie de agitaţie politică împotriva
guvernului liberal: mişcări de stradă, îndemn la nesupunere civică, la neplata
impozitelor, la neprezentarea la încorporare etc. Printr-o înţelegere secretă
cu Partidul Comunist Român (interzis de lege ca agentură sovietică şi ca
susţinător al dezlipirii Transilvaniei de România), P.N.Ţ. organizează,la 18
martie 1927, o manifestaţie la Bucureşti pentru a forţa Regenţa. La această
adunare, la care a participat 40.000 de persoane, Ion Mihalache le-a spus
participanţilor ţărănişti, socialişti şi comunişti: „Camarazi, n-aţi venit să
ascultaţi discursuri, ci să luaţi o hotărâre şi să primiţi o comandă. Puneţi
baioneta şi faceţi piramide. Înalta Regenţă să privească şi să înţeleagă că,
dacă nu, va veni o a doua comandă: Năvăliţi!”
Adunarea a votat o moţiune prin care se
cerea Regenţei să cedeze puterea lui Iuliu Maniu! Guvernul a atras atenţia
P.N.Ţ. că a depăşit marginile democraţiei şi ale libertăţii publice. Nesatisfăcut de răspuns, P.N.Ţ. a hotărât
retragerea deputaţilor şi senatorilor ţărănişti din Parlament şi instituirea
lor într-un for politic propriu, precum şi organizarea unei adunări „naţionale”
la Alba Iulia în ziua de 22 aprilie 1928.
Aşa numitul „for politic propriu” era de
fapt o tentativă de constituire a unui parlament paralel cu cel al ţării, care
se erija într-un Parlament al Transilvaniei! Iorga va atrage atenţia că această
„Adunare naţională a lor” va fi un adevărat parlament. Dându-şi seama că
„Parlamentul lor” ia o întorsătură periculoasă, Maniu va vorbi despre un
congres al partidului şi schimbă data la 6 mai 1928, anunţând că acolo şi
atunci va avea loc un eveniment senzaţional care va forţa Regenţa să-i acorde
formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea acţiunii P.N.Ţ. cu intrarea
frauduloasă în ţară a lui Carol Caraiman şi proclamarea lui ca rege la Alba
Iulia, urmată de declanşarea unui Marş asupra Bucureştiului pentru urcarea pe
tron a acestuia, la 10 mai! Guvernul a luat măsuri de supraveghere şi de
contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, precum şi de urmărire a
mişcărilor lui Carol la Paris. Acesta acţiona şi el prin agenţi proprii pentru
organizarea unei mişcări procarliste în armată şi printr-un anume Ionescu
(Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu) îşi asigură finanţarea
deplasărilor.
La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarcă
în Anglia, de unde urma să plece la Alba Iulia la 6 mai. Între Carol şi lordul
Rothermere (omul lui Maniu) a intervenit o înţelegere privind revizuirea
condiţiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului
pentru ocuparea tronului României. Concernul de presă al lordului englez a
declanşat o campanie de presă în vederea revizuirii graniţelor Ungariei! În
acest sens au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste conţinând
proclamaţia pentru ţară a lui Carol!
Să ne reamintim că în anii ’80 ai
secolului abia încheiat fostul rege Mihai I încercase şi el mişcări
asemănătoare tot în Ungaria (Declarația de la Budapesta, 16 iunie 1989 - n.r.),
având monedă de schimb tot Transilvania! Acţiuni regeşti şi... „patriotice”.
La 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de
la semnarea Tratatului de la Trianon, Carol Caraiman şi Iuliu Maniu se situau
pe poziţiile iredentismului maghiar. Faptul n-a fost trecut cu vederea şi peste
timp, acţiunea lui Maniu va fi citată ca argument în discuţiile Dictatului de
la Viena din 1940. În timpul negocierilor dintre Ungaria, Italia şi Germania
s-a argumentat cu nemulţumirea şi nefericirea populaţiei Transilvaniei
exprimată prin vocea Partidului Naţional Ţărănesc!
Dar lucrurile nu s-au oprit aici, mârşăvia
celor doi ,,patrioţi” continuând într-un mod jalnic pentru ei şi dureros pentru
ţară. Complotul Carol-Maniu a fost depistat şi urmărit de serviciile româneşti
de informaţii atât pe plan intern cât şi extern. Au fost trecute în stare de
alarmă mai multe unităţi militare şi s-a constituit un comandament la Deva şi
la Arad sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul de Interne,
Gheorghe Tătărăscu. Pe plan extern, spionajul românesc la Paris a primit
misiunea de a urmări mişcările aventurierului Carol Caraiman în Anglia. Au fost
găsite manifestele tipărite în Ungaria. Un avion pregătit pentru zborul lui
Carol la Alba Iulia,în ziua de 6 mai, a fost descoperit pe aeroportul Corydon
de lângă Londra. Ca urmare a intervenţiei statului român, lui Carol i s-a pus
în vedere să părăsească Anglia în 48 de ore, prezenţa lui fiind indezirabilă
din cauza faptului că a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat. În această
situaţie, jenantă pentru un om normal, Carol l-a informat pe Maniu că nu mai
poate sosi la Alba Iulia.
Prinţul aventurier în care Maniu îşi
pusese speranţa de a veni la guvernare, era la fel de versatil ca si liderul
P.N.Ţ. După prima renunţare la drepturile dinastice din 1 august 1919, când a
dezertat din armată - în timp de război -, pentru a se căsători la Odesa cu
Zizi Lambrino, el a fost numit,la 1 ianuarie 1924, inspector general al
Aeronauticii în cadrul Ministerului de Război. În această calitate el a primit
un credit destinat achiziţionării unui lot de 150 de avioane de recunoaştere şi
60 de avioane de vânătoare. În calitatea pe care o avea, Carol a orientat
acţiunea spre firma britanică Siskin-Amstrong, care oferea avioane total
necunoscute. Refuzul ofiţerilor români specialişti de a nu achiziţiona avioane
de la această firmă necunoscută, l-a înfuriat pe Carol, care s-a deplasat la
fabrica din Conventry, stârnind un adevărat scandal, umilindu-i pe militarii
români în faţa englezilor. Lucrurile s-au complicat şi mai mult prin apariţia
la faţa locului a prinţului Paul de Grecia, înţeles cu Carol într-o afacere
catastrofală pentru armata română, cum vom vedea în continuare. În faţa unei
încălcări grave a regulilor administrative, ataşatul militar al României în
Anglia, nimeni altul decât colonelul Ion Antonescu, este nevoit să intervină cu
autoritatea-i bine cunoscută şi să oprească amestecul ilegal al celor doi
prinţi. (De atunci Carol al II-lea îi va purta o ură nedisimulată viitorului
general şi conducător de stat)
Prototipul avionului ales s-a dovedit
inferior la toate caracteristicile, iar testele făcute de ofiţerii români au
demonstrat că aparatele erau realizate de mântuială. Mai târziu s-a constatat
că în spatele acestor afaceri oneroase şi periculoase pentru securitatea
României se afla o firmă particulară ai căror patroni mascaţi erau prinţul
Carol de România şi prinţul Paul de Grecia! Plângându-se de „dictatura”
liberalilor care nu-l lăsau să-şi facă de cap (Brătianu îi pusese în vedere
Elenei Lupescu să părăsească ţara) dar şi pentru că scandalul cu firma de avioane
Amstrong izbucnise în presa europeană, Carol se hotărăşte să părăsească ţara,
păstrând relaţii strânse cu Maniu - şi el nemulţumit că nu poate veni la
guvernare. Se întâlneşte la Paris cu Elena Lupescu de unde pleacă la Veneţia,
fiind oaspetele lui Mussolini, care îl va instrui pe Carol în tainele
socialismului. Din Italia va trimite la 12 septembrie 1925, regelui Ferdinand,
o scrisoare prin care îl anunţă că va renunţa definitiv la calitatea de
moştenitor al tronului. Joc perfid şi periculos, pentru că, după cum am văzut,
el va trata permanent cu Maniu să revină în ţară când ţărăniştii vor veni la
guvernare. Cum după un timp afacerea cu avioanele s-a stins, Carol a acceptat
să vină, prin Anglia, la Bucureşti şi să aterizeze la Alba Iulia, în ziua de 6
mai 1928. Pus pe fugă de guvernul englez, sturlubaticul prinţ n-a mai avut ce
face decât să-l anunţe pe Maniu că nu mai are cu ce veni.
In absenţa lui Carol, Maniu şi Mihalache
hotărăsc, la 6 mai, să pornească un marş asupra Bucureştiului cu cei aproximativ
100.000 de oameni. În această adunare (la care participau şi comunişti şi
socialişti) s-a cerut, din mulţime, repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu
România, dată fiind împlinirea a 10 ani de la Marea Unire. În mulţime au fost
răspândite ziare cu titluri precise: Luaţi bine aminte, la Alba Iulia s-a făcut
unirea, tot la Alba Iulia se poate desface. Ion Mihalache a avut şi aici un
discurs violent, îndemnând la revoltă: „Aceste steaguri nu se pot întoarce
înapoi (sic!) înfrânte. Jurăm aici să punem viaţa noastră la dispoziţia
patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”.
Cu strigăte de luptă şi fluturări de
steaguri tricolore şi roşii, manifestaţia s-a transformat în ceea ce fusese
plănuit: o acţiune de forţă împotriva ordinii de drept din ţară şi împotriva
Regenţei pentru a-l aduce pe Carol. „Adunarea lor” de la Alba Iulia a declarat
guvernul liberal ca anticonstituţional, iar naţiunea în stare de legitimă
apărare şi îndreptăţită la folosirea oricăror mijloace pentru înlăturarea acelui
regim. Ea nega guvernului orice drept de a se rosti în numele ţării şi
pretindea Regenţei să demită cabinetul Vintilă Brătianu şi să instaleze unul
P.N.Ţ. prezidat de Iuliu Maniu.
Două coloane, constituite după principii
militare, cu ordine date în plic sigilat şi cu drapele sfinţite, s-au îndreptat
spre Vinţul de Jos şi spre Teiuş, unde au ocupat gările, cerând trenuri pentru
a se deplasa la Bucureşti.
Speriat că îşi va lega numele de marşul
ilegal, Iuliu Maniu hotărăşte să intre în secret, în legătură cu reprezentanţii
guvernului şi să-şi ofere colaborarea forţelor de ordine de sub conducerea lui
Tătărescu. Împreună cu acesta elaborează un plan de sabotare a acţiunii
partidului său!Tătărescu trimite mai multe garnituri spre Alba Iulia care vor
prelua manifestanţi şi-i vor răspândi în diferite direcţii.
Aşa a sfârşit periculoasa şi ruşinoasa
încercare a lui Maniu de a lua puterea şi de a-l aduce pe tronul ţării pe Carol
Caraiman, la 6 mai 1928. În ceea ce îl priveşte pe prinţul aventurier nu există
o caracterizare mai lucidă decât aceea făcută de fratele său, prinţul Nicolae:
„Cum au putut crede oamenii noştri politici că s-ar întoarce în ţară fără
amantă acest om, care a dezertat din armată în timpul războiului, s-a
automutilat pentru a nu lupta pe front contra comuniştilor unguri, care, deşi
avea comanda unui regiment, a fugit mişeleşte cu Lupeasca, metresa lui, fără să
dea doi bani pe regalitate, soţie, fiu şi părinţi?”.
Şi noi ne întrebăm cum au putut crede
într-un asemenea om ?!!
PNŢ-ul s-a aliat cu toate formaţiunile
politice interbelice, inclusiv cu P.C.R., hrănindu-se cu iluzia puterii. A
contribuit, prin manevrele lui Maniu, la aducerea lui Carol II pe tron doar
pentru a accede la guvernare. Odată cu instalarea prea-curvarului rege, ţara a
devenit o biată vacă de muls la ale cărei ugere aveau acces numai Camarila în
frunte cu sinistra jidancă Elena Lupescu (Grünberg) - „Duduia”. Toate
tragediile petrecute în regimul carlist, între 1930 şi 1940 îşi au rădăcinile
în acţiunile iresponsabile ale lui Iuliu Maniu şi PNŢ-ului din ’29 - '30. Este
un fapt de netăgăduit, recunoscut de toţi marii istorici!
Şi pentru ce s-au luptat vajnicii
ţărănişti ? Păi, pentru accesul la putere şi resurse, indiferent de consecinţe
! Spun asta pentru că cele două guvernări ţărăniste au fost marcate de măsuri
catastrofale şi scandaluri de corupţie majore. Au votat şi pus în aplicare o
nouă lege administraivă ca tendinţe regionaliste, care să ducă la destramarea
unităţii statale, cheltuind în acest scop 2,5 miliarde lei anual din buget.
Au împuşcat în mod stupid şi criminal, la
Lupeni, 30 de muncitori, spre marea satisfactie a comuniştilor, aliaţii
guvernului Maniu. Au dat pe coloniştii aromâni din Cadrilater pe mâna
Bulgarilor, spre a-i schingiui şi a le lua pământurile date în stăpânirea lor
de guvernele trecute. Au lasat elementul românesc din Bucovina pradă
uneltirilor agitatorulai ucrainean Krakalia. Au aprobat gestul ticălos al
primäriei oraşului Haţeg de a schimba denumirea străzii Ion I. C. Brătianu în
aceea a fostului primar maghiar Musvángi, care, neputând suferi tovărăşia
„porcilor de valahi”, se mutase în Budapesta.
Şi-au permis să persecute pe funcţionarii
„regăţeni” şi să-i maltrateze, din ordinul ministrului de interne Vaida Voevod,
până şi pe invalizii de război, care îşi cereau drepturile, călcate în picioare
de guvern, care în acelaşi timp îmbuiba, graţie concursului interesat al lui
Romulus Boilă, nepotul d-lui Maniu, cu pensii de sute de milioane anual pe
funcţionarii unguri, care refuzaseră în repetate rânduri să depună jurământul
de credinţă statului român. Au facilitat comisioane de zeci şi sute de
milioane, încasate de diferiţi favoriţi ai guvernului cu prilejul înstrăinării
regiilor statului (chibrite, telefoane, etc.).
La începutul guvernărilor PNŢ, România
avea un buget de peste 50 de miliarde de lei ! Mare parte din el a intrat în
buzunarele prietenilor, apropiaţilor şi rudelor „stângiştilor” ţărănişti. Până
la urmă, acesta a fost şi scopul zbaterilor PNŢ-iste, umplerea buzunarelor ! Au
intrat săraci lipiţi şi cu datorii imense la guvernare şi au ieşit, după cinci
ani putrezi de bogaţi.
Nota
redacției - Nu vi se pare că „Istoria se răzbună, repetându-se”? (N.Iorga).
--------------------------------------
[1]
Nicolae Iorga, „Iuliu Maniu - Istoria unei legende”, Vălenii de Munte,
Tipografia Datina Românească, 1934, pag. 15-18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu