Cunoașterea
adevărului istoric (2)
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
11
Decembrie 2024
Momentul 1856 - anunța
intențiile coaliției europene
victorioasă în războiul Crimeii , de a îndepărta Rusia de la Dunăre și
Marea Neagră; Moldovei i s-au înapoiat cele trei județe din Sud-Estul
Basarabiei. Rusia însă considera drept „exorbitante” clauzele tratatului de la Paris ce o priveau direct . În 1860 ,
ministrul de Externe rus, prințul Gorceakov , întocmea, împreună cu ambasadorul
Franței la Petersburg , textul unui tratat bilateral în care se vorbea
despre reluarea, pe baze noi, a
chestiunii împărțirii Imperiului otoman. Partea rusă viza reanexarea imediată a celor trei județe retrocedate de
Conferința de la Paris, Moldovei. La scurtă vreme , Țarul Alexandru al II-lea
anunța că s-a decis „să se elibereze” de clauzele Tratatului de la Paris, iar
în circulara trimisă de Gorceakov
agenților diplomatici ruși se „motiva” această decizie prin pericolul ce
l-ar fi reprezentat „revoluțiile din Valahia și Moldova care le-ar fi deschis
[Principatelor] drumul către Unire , apoi pentru chemarea unui prinț
străin”[21].
Formula de tranzacție politică pentru care a optat
Rusia a fost acordul de la Reichstadt
din iulie 1876, dintre cei doi împărați, Alexandru al II-lea și Francisc-Iosif,
care cuprindea asentimentul rus pentru anexarea de Austro-Ungaria a
Bosniei-Herțegovinei și asentimentul Austro-Ungariei pentru re-anexarea de
Rusia a Sudului Basarabiei. Parafat la Budapesta la 15 ianuarie 1877, acordul
era completat de condiționarea ca anexările teritoriale ale Rusiei în Europa să se limiteze la Basarabia „ceea ce ar restabili
vechile frontiere ale Imperiului dinainte de 1856, de parcă le-ar fi avut
dintotdeauna. Nimeni nu era interesat - preciza Brătianu -, unde erau aceste
«vechi frontiere» înainte de 1812. Astfel, pentru a treia oară în decursul unui
secol, chestiunea Basarabiei ocupa
agenda negocierilor dintre Puterile europene”[22].
În ajunul războiului ruso-turc din 1877-1878 (la care
avea să participe și România), Prim-ministrul
Ion C. Brătianu a pus în discuție, în contextul convorbirilor de la
Livadia și apoi de la București din noiembrie 1876, chestiunea celor trei
județe din Sudul Basarabiei: acesta,
subliniază istoricul Gh. Brătianu, „a căutat o garanție oficială și publică a
integrității «actuale» a teritoriului românesc, pe care a obținut-o prin textul
categoric al Convenției din 16 aprilie
1877, conform căreia Rusia se angaja, în
articolul 2 «a menține și a face a se respecta drepturile politice ale Statului
român , astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum
și a menține și apăra integritatea
actuală a României»”[23]. O întoarcere în timp pentru înțelesul lucrurilor, era
necesară: „Ne întoarcem astfel, după mai
mult de un secol și jumătate, la o situație similară celei de la Tratatul
ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711, care îi garantase lui Dimitrie Cantemir
integritatea posesiunilor țării și recunoscuse principiul de a trata cu un Stat românesc
și nu cu o putere suzerană care
nu era îndreptățită să reprezinte interese de care nu ținuse niciodată cont”.
Problematica Basarabiei cunoaște o întortocheată
istorie în anii războiului de independență. Dezastrul armatei ruse la Plevna,
solicitarea expresă adresată de marele duce Nicolae la 31 iulie prințului Carol
de a trece Dunărea[24] pentru salvarea situației, intervenția victorioasă a
armatei române n-au avut nici o valoare pentru planurile anexioniste rusești.
România nu a fost admisă la negocierile
preliminare de pace de la San Stefano, iar Gorceakov l-a avertizat pe omologul
său român , Mihail Kogălniceanu , să nu-și mai facă iluzii pentru că „în zilele noastre «tratatele nu sunt
decât niște simple hârtii»”[25]. De altfel, acest comportament a fost
caracteristic Rusiei în raporturile ei cu România de-a lungul timpului.
Trimisul diplomatic al României la Petersburg confirma spusele lui Gorceakov;
el îi scria lui Kogălniceanu: „Din scrisorile dumneavoastră văd că mai aveți încă încredere în bunele
intenții ale Cabinetului imperial . Vă înșelați . Nu iau în considerare nici
una dintre cererile noastre și niciun
demers. Puțin le pasă de suferința țării și de pieirea ei. Nu putem
aștepta și spera nimic de la ei. Avem în Rusia un dușman necruțător”[26].
Reanexarea
Sudului Basarabiei stabilită la Reichstadt era irevocabilă. Tratatul de pace de la
Berlin a confirmat-o iar agresivitatea imperială rusă față de „aliatul” român după Grivița și
Plevna avea un singur obiectiv : transformarea
României, independente acum, în „gubernie” rusească.
Perioada istorică ce a urmat Congresului de pace de la
Berlin când cele trei județe râvnite de Rusia
fuseseră reanexate de aceasta, este amplu analizată de istoricul Gh.
Brătianu. Statisticele rusești realizate în Basarabia arată o situație
paradoxală: pe măsură ce numărul total al locuitorilor crește, numărul
românilor moldoveni scade dramatic. Astfel, în 1856, din 990 274 de locuitori,
74% erau declarați moldoveni; în1897, populația aproape se dublase. Potrivit cifrelor
comunicate de istoricul Nicolai Durnovo, din cei 1 935 412 de locuitori, moldoveni erau doar
56%. În 1912, cu ocazia centenarului
anexării, numărul total al populației era de 2.496.054 de locuitori, dar nu se
mai menționează numărul moldovenilor[27]. Printre explicațiile acestui fenomen,
Brătianu menționează: „măsluirea recensămintelor pentru stabilirea
naționalității; deplasarea sistematică a populației; emigrarea elementului
moldovenesc în alte gubernii - Cherson, Taurida, Caucaz, Siberia etc”, situație
la care autorul adaugă: „Se încetățenise
obiceiul de a-i înregistra ca ruși sau ucraineni pe toți cei care înțelegeau
rusa sau ucraineana chiar dacă vorbeau româna la ei acasă. În plus, s-a recurs
la anumite particularități ale graiului moldovenesc, cu scop de a-l înălța la
rang de limbă distinctă și a-l opune
limbii române...” . Referindu-se la compoziția etnică a celor două teritorii
ale Principatului Moldova, cotropite de Austria și, respectiv, de Rusia,
Brătianu demonstrează că „toată populația ruteană sau ucraineană pe care o
găsim stabilită azi în număr mare în Nordul Bucovinei, în jud. Hotin și câteva
zone învecinate este produsul unei imigrații mult mai recente , favorizată în
cursul ultimului secol (XIX- nota ns. V.M.)
de dominația austriacă în Bucovina și
de cea rusă în Basarabia . Aceeași formulă se aplică și în Basarabia
meridională. Regiunea a început să fie colonizată încă de a sfârșitul secolului
al XV-lea, de către turci , care o răpeau Moldovei pentru a stabili aici Hoarda tătară a
Bugeacului”. După 1812 s-a aplicat un regim de colonizare masivă.
Gh. Brătianu emite o judecată de valoare de interes
deosebit azi: „Această colonizare artificială
nu conferă celor care au practicat-o
nici un drept istoric sau național”, subliniind: „Unitatea geografică a
Basarabiei este indiscutabilă și delimitată de frontiere prin esență
naturale”[28].
Luând în considerare toate aceste fenomene, Brătianu
considera că „Basarabia, regiune prin excelență agricolă... n-a mai avut
istorie până la începutul secolului al XX-lea. ..Dintre toate provinciile
românești supuse dominației străine, Basarabia oferea cele mai puține șanse
dezvoltării unei conștiințe naționale”.
Anii războiului de întregire națională aveau să aducă
schimbări radicale în spațiul basarabean . O multitudine de factori interni și
externi au acționat în acei ani în direcția deșteptării conștiințe naționale, a
luptei pentru eliberare și progres. La 2 decembrie 1917, gubernia Basarabia
și-a proclamat autonomia în cadrul Federației ruse, pentru ca la 24 ianuarie 1918 să adopte Declarația de
independență.
Aceste schimbări fundamentale în statutul politic al
Basarabiei care anunțau totodată perspectiva unirii cu Țara - mamă,
contraveneau intereselor ruso-ucrainene de dominație asupra spațiului românesc.
Conjunctura politico-militară dezastruoasă în care se afla Regatul, cu cea mai
mare parte a teritoriului ocupat de Puterile Centrale, supraviețuind pe o mică
parte a Moldovei, aflat sub presiunile ultimative ale ocupantului și ale Rusiei
bolșevice, pentru ieșirea separată din război și acceptarea unei păci dictate
de aceștia, s-a agravat datorită planurilor agresive ruso-ucrainene.
La 11/24 ianuarie 1918, autoritățile bolșevice de la
Odesa (Rumcerod) au adresat guvernului român , la Iași, așa-zise „propuneri de
pace” ; la punctul 1, Rumcerod-ul cere : „Guvernul român se angajează să facă o
Declarație formală în ceea ce privește evacuarea progresivă a Basarabiei de
armatele de ocupație română[29]. În primul rând, evacuarea Benderului și
Sebriani. Armata de ocupație română trebuie să fie redusă, în decurs de două
luni , la un detașament de zece mii
(10.000) de oameni, al căror serviciu va consta în păstrarea depozitelor
românești și a liniilor de cale ferată...forțele militare ruse vor ocupa
punctele evacuate. Comandamentul român renunță la orice imixtiune în viața internă și politică a Basarabiei”[30].
Nota ultimativă a Rumcerod-ului era semnată de V. Iudovski, A. Brașevan, A.
Voronski.
Generalul Alexandru Averescu, șeful guvernului român,
a pus următoare rezoluție scrisă cu mâna pe acest document: „Se admit toate
condițiunile, exceptând prima”[31][i]; ca urmare, răspunsul oficial al
guvernului român, dat la 23 februarie/8 martie preciza : „toate articolele
(clauzele ) suszisei propuneri sunt acceptate ... cu excepția condiției
cuprinse în clauza I-a..”
Primirea de către Rumcerod a răspunsului guvernului
român nu s-a mai produs pentru că în urma intervenției armatelor străine,
„orice autoritate bolșevică dispăruse în timpul nopții” - raporta la 2/15
martie căpitanul-aviator C. Andreescu, trimis de guvernul român la Odesa[32]
pentru a verifica dacă autoritățile ucrainene au primit documentul de răspuns.
De altminteri, la 9 februarie 1918, în Tratatul de pace semnat la Brest-Litovsk
de Ucraina cu Puterile Centrale, s-a specificat teritoriul ce aparținea Ucrainei;
Basarabia nu era cuprinsă în acel teritoriu. De asemenea, în tratatul semnat
tot la Brest-Litovsk la 3 martie cu Puterile Centrale, Rusia sovietică se
angaja să facă pace cu Republica Ucraina, recunoscând întinderea teritorială a
acesteia așa cum fusese precizată în tratatul mai sus menționat, adică fără
Basarabia. Se mai adaugă la aceste mărturii, cuprinsul „Universalului” din 12
ianuarie 1918 al Radei din Kiev prin care, proclamându-se independența acestui
stat, se preciza granița lui la Vest și anume - Nistrul.
Guvernul de la Chișinău, pe o poziție fermă, a
respins încercările ucrainene de amestec
brutal în treburile sale interne și, într-o notă de la începutul lui martie
adresată Radei din Kiev, amintea că „Universalul” din 7 noiembrie 1917 declara că teritoriul Ucrainei cuprinde
guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Cernigov, Poltava, Herson, Ecaterinoslav și
Taurida , teritoriu reamintit în „Universalul” din 12 ianuarie 1918 și în
limitele căruia se declara independența Ucrainei[33]. La 7 martie, un nou
protest al Guvernului Republicii Moldova transmis „prin telegrafie fără fir
Radei din Kiev contra pretențiilor sale asupra Basarabiei” - era comunicat din
Chișinău Președintelui Consiliului de Miniștri la Iași, de către Comisarul
General Zamfirescu[34].
În ajunul marelui act al Unirii cu Țara-mamă,
acțiunile Ucrainei în vederea anexării
Basarabiei s-au intensificat. La 16 martie (stil vechi) Ministerul de Externe
al Ucrainei a trimis o Notă guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar și
român în care își exprima „adâncul interes” pentru „soarta Basarabiei”. Iată
motivația cuprinsă în Notă: „Basarabia, din punct de vedere etnografic,
economic și politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei
(subl. ns. V.M.), susținându-se această teză cu falsuri istorice și
statistice[35]. Poate mai interesant este argumentul „economic”: „Posedând o
bună parte a litoralului Mării Negre (unde) se găsește un centru economic
important, Odesa, cu care este legată toată Basarabia de Sud, Guvernul
ucrainean crede că orice schimbare a fostei granițe româno-ruse, în special în
părțile de Nord și de Sud ating adânc interesele politice și economice ale
Republicii ucrainene”. Îngrijorat de faptul că o „bună parte a din teritoriul
Basarabiei este ocupat de armatele române”, și de posibilitatea ca la
Conferința de pace de la București „Chestiunea cui îi va aparține în viitor
Basarabia să facă obiectul discuției”, Guvernul
Republicii Poporane Ucrainene „găsește că discuția asupra acestei
chestiuni și soluționarea ei poate avea loc numai cu participarea și consimțământul guvernului
ucrainean”[36]. Este de reținut că pretenția Ucrainei de a decide asupra
viitorului unui stat independent și suveran se plasa în afara oricăror norme
legale. În aceeași zi de 16 /29 martie, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor
Generali formulase următoarele instrucțiuni pentru misiunea delegației
Republicii Moldova - stat independent și suveran - care pleca la Kiev pentru a
stabili raporturi oficiale cu Republica Ucraina: „Delegația trebuie să ceară
recunoașterea independenței complete a republicii Moldovenești în hotarele
fostei gubernii a Basarabiei între Prut-Nistru și Marea Neagră și granița veche
a Austro-Ungariei (subl. ns. V. M.).Teritoriul Republicii Moldovenești în
hotarele fostei gubernii a Basarabiei este nedespărțit și nici o parte din
Republica Moldovenească nu poate fi ruptă în folosul altui stat”[37].
În acele împrejurări, la curent cu intervențiile din
16 martie ale guvernului Ucrainei pe
lângă Puterile Centrale - mai sus amintite, Sfatul Țării și Consiliul
Directorilor Generali au adresat guvernului din Kiev o Notă de protest în
termeni foarte categorici :„ Sfatul Țării ...aflând despre tendințele
Ucrainei asupra unor părți ale
Republicii Moldovenești , în special
asupra Hotinului și Cetatea Albă, își exprimă
față de Guvernul Republicii Ucrainene, Rada Centrală și întreg poporul
ucrainean protestul său energic...Sfatul
Țării declară că Republica Poporană Moldovenească s-a proclamat independentă și
neatârnată la 24 ianuarie a.c. în
granițele fostei gubernii a Basarabiei...” . Subliniind că „ interesele Moldovei le poate reprezenta numai Sfatul
Țării , bazându-se pe trecutul istoric
al Basarabiei care s-a format într-o regiune unitară indivizibilă, iar pe de
altă parte, având în vedere interesele
economice ale țării, arată poporului ucrainean nedreptatea amestecului Ucrainei
în treburile Moldovei...”. În încheiere, „Sfatul Țării declară tare că voința
popoarelor care lovcuiesc în Basarabia este de a vedea Republica
Moldovenească independentă, neatârnată
și indivizibilă și orice tentative, de oriunde ar veni ele împotriva
independenței și indivizibilității Republicii Moldovenești, așezată între
Nistru, Prut și Marea Neagră , în hotarele fostei gubernii a Basarabiei, le
consideră ca o violare neauzită împotriva dreptului de autodeterminare a unui
popor care și-a câștigat drepturile cu
atâtea sacrificii”[38] (subl. în text).
Pretențiile și revendicările oficiale ale Ucrainei
privind teritoriul Basarabiei au stârnit un val de proteste și critici în
Republica Moldova. Presa din Chișinău, sub pana unor cunoscute personalități ,
publica articole în care blama politica
imperialistă a guvernului de la Kiev. „Ce vrea Ucraina?”, articol semnat de
Onisifor Ghibu în ziarul „România Nouă” din 6 martie 1918 scria: „Vrea să ia
Ținutul Hotinului și Ținutul Akermanului”, adăugând: „Au sosit la Chișinău delegații oficiale din
Hotin și Akerman cari declară că aceste ținuturi vor să rămână ca părți
alcătuitoare ale Republicii Moldovenești și nu vor să fie alipite la
Ucraina”. Analizând temeiurile în
virtutea cărora Kievul ridica pretenții asupra Basarabiei, același autor scria: „.... să vedem ce
drepturi are Ucraina asupra Basarabiei ?
Drept istoric? Absolut nimic! Drept etnografic? Dar 70% din populația
Basarabiei sunt Moldoveni și abia 7%sunt ucraineni... Drepturi politice și
naționale? Dar pământul Ucrainei a fost mântuit de armata austriacă...Drepturi
culturale? Dar cultura lor începe și se isprăvește cu Șevcenko! Atunci cu ce
drepturi cere Ucraina pe seama ei Basarabia? Cu aceleași drepturi cu care
Austria și Rusia au răpit, vreme de multe sute de ani tot ce au putut de la
țările vecine cu ele!” Și concluzia lui O. Ghibu : „Din purtarea de acum a
Ucrainei, Basarabia trage însă și un folos: ea învață a-și cunoaște mai bine
vecinii în cuvântul fățarnic al cărora
se încrezuse până atunci”[39].
După proclamarea Unirii Basarabiei cu România și și promulgarea Decretului regal de
recunoaștere și acceptare a acestei Hotărâri istorice, campania Ucrainei de
revendicare a Basarabiei - care acum era
parte a României - a devenit extrem de virulentă. Astfel :
- 12 aprilie 1918 (stil nou), Kiev, Guvernul Ucrainei
către Guvernul României: „Guvernul Republicii Ucraina vă transmite Hotărârea
luată de către Parlamentul Ucrainei - Rada Centrală -, cu privire la anexarea
Basarabiei de către România[40].
Rada Centrală declară :
Nu e de acord că decizia Sfatului Țării de încorporare
a Basarabiei la România ...exprimă voința tuturor popoarelor ce locuiesc pe
teritoriul Basarabiei și cer ca regiunile în care populația s-a declarat
ucraineană să fie alipite Republicii
Ucraina .
Rada Centrală adresează României și Puterilor
Centrale o Notă de protest împotriva
acestui sistem de represalii și de violare a drepturilor naționalităților care
trăiesc în Basarabia. Nu recunoaște actul de la 9 aprilie (Decizia de Unire cu România din 27 martie,
stil vechi (n. ns. V.M.) și Rada
însărcinează Consiliul de Miniștri să ia toate măsurile pentru a rezolva
problema Basarabiei de comun acord cu
Republica Democratică Moldova...” (subl. ns. V.M.).
Reprezentantul Ucrainei, Galagan, membru al Radei,
plecase deja spre România pentru a „rezolva” ceea ce Kievul numea „problema Basarabiei”. Nota de protest era
semnată de Președintele Consiliului de Miniștri și ministru de Externe,
Golubovici, gerantul Ministerului de Externe, Lubinsky[41].
Peste câteva zile, la 22 aprilie, Ministerul de
Externe al României răspundea astfel Notei de protest a Kievului din 12 aprilie :
- „...Basarabia nu a fost anexată de România, ea s-a
unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim al
Sfatului Țării - adunare care este expresia voinței Națiuni, având deci aceeași
origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând puterea suverană, ceea ce
îi dă dreptul la decizii definitive...Naționalitățile din Basarabia fiind
reprezentate în Sfatul Țării trebuie să se supună majorității ...Guvernul român
consideră că nimeni nu poate contesta acest principiu.
- Nu există nici o reuniune în Basarabia în care
populația să fi cerut alipirea la Ucraina... Guvernul român este încredințat că
nici Rada nici Guvernul ucrainean nu și-au propus să stârnească agitații ale
minorităților , orientate împotriva marii majorități românești... Guvernul
român atrage atenția că Ucraina însăși
nu este decât un stat alcătuit din diverse naționalități aflate în minoritate
față de majoritatea ucraineană...
- Rada a pierdut din vedere că la pacea de la
Brest-Litovsk, Ucraina n-a pretins nici un drept asupra Basarabiei... Este regretabil că astăzi
politica sa tinde spre cuceriri pe care nici istoria trecutului, nici principiile
de drept nu le legitimează”. Amintind de raptul săvârșit de Rusia în 1812,
Declarația de răspuns a Guvernului român precizează: „Acest rapt nu va fi
repetat nici total nici parțial de Republica Democrată a Ucrainei prin sfidarea
dreptății și a normelor juridice... (subl. ns. V.M).
- Guvernul român va lua , la rândul său, toate
măsurile de care dispune pentru ca problema Basarabiei să fie considerată
rezolvată „pentru totdeauna...”.
- Guvernul român respinge acuzele privind acte de
violare a drepturilor minorităților în Basarabia, acuze „ care nu se bazează pe „nimic serios” și își
exprimă „dorința foarte sinceră de a întreține cele mai amicale relații cu noul
stat vecin având sentimentul că noua republică
a renunțat la sistemul vechiului imperiu rus de a nu recunoaște drepturile altor națiuni dacă ele nu sunt conforme cu propriile lui
interese sau puncte de vedere...”[42].
Ca o concluzie la acest episod al relațiilor României
cu Ucraina - cu evidente reverberații în actualitatea zilei -, reamintesc
cititorilor din anii de grație 2024-2025, cuvintele scrise de Gheorghe Brătianu
cu aproape o sută de ani în urmă -: „ Conform teoriei istoricilor ucraineni
care revendică apartenența la Ucraina a Basarabiei și chiar a Moldovei pentru
că niște triburi slave s-au stabilit o vreme aici în timpul Evului Mediu, ar
trebui, în mod logic , ca anglo-saxonii să revendice Germania iar maghiarii -,
Siberia”[43].
În fața pericolelor crescânde ale noului imperialism
ce amenința renașterea statului unitar român, Chișinăul a reacționat prompt. La 2 mai, „România Nouă” publica Înștiințarea Ocârmuirii
basarabene pentru popor - document emis de Consiliul Directorilor Generali - în
care se precizau temeiurile actului
istoric de la 27 martie 1918: „Prin alipirea din nou a Basarabiei la Țara
Românească, noi, cu toții, alcătuim o singură țară... Unirea Basarabiei cu
România e un bine pentru toți locuitorii Basarabiei , nu numai pentru moldoveni
care sunt de neam român , dar și pentru neamurile străine care trăiesc printre
noi ...” (subl. ns. V.M.) Documentul se încheia cu Chemarea
adresată tuturor locuitorilor și în care se spunea: „Unirea Basarabiei
cu România a fost o poruncă a istoriei și o îndreptare a nelegiuirilor ce au
apăsat această țară peste un veac. Am
suferit împreună ca frați sub stăpânirea veche; acum noi împreună ne vom bucura
de toate drepturile obștești , de viața pașnică, orânduită și luminată!”[44]
Scopurile anexioniste ale Ucrainei n-au fost cu nimic
atinse de argumentele României. La 5 mai Kievul
afirma o poziție și mai virulentă : acuza România că „a impus riguros
starea de război ” în toată Basarabia, că „a dat un ultimatum” Sfatului
Țării prin care ar fi cerut „unirea de
bună voie cu România sau anexarea”; în fine se exprimă și ideea -forță -
prezentă după două decenii și în ultimatumul lui Molotov din 26 iunie 1940 și
rămasă neatinsă până azi -, falsul istoric după care „Moldovenii nu constituie
majoritatea populației în Basarabia, această majoritate este reprezentată de
popoarele ne-moldovene , printre care se numără foarte mulți ucraineni”[45]. În
consecință, se precizează în Notă, „Guvernul Ucrainei refuză ferm să recunoască
drepturile României asupra Basarabiei și reclamă propriile-i drepturi asupra
acestei regiuni” , subliniind, în fond,
interesele sale majore , reale, urmărite - „interesele vitale ale Ucrainei,
strategice și economice impun ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra anexării
Basarabiei”. Documentul era semnat de ministrul de Externe, Demetrius
Doroșenski”[46].
După cum se știe, România se afla atunci într-o
situație extremă de supraviețuire în condițiile în care Puterile din noua coaliție - Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria, Turcia, Rusia, Ucraina -
conlucrau pentru scoaterea definitivă a României din joc și împărțirea
teritoriului ei național. Dictatul de așa zisă „pace” separată era doar unul
dintre mijloacele prin care se punea în aplicare acest plan[47].
În fața acestei situații ce definea perspectiva unui
act de forță împotriva României,
Guvernul român, prin Ministerul de Externe
, și-a precizat poziția în
Declarația trimisă prin telegramă circulară tuturor legațiilor României: „ După ultimele informații, guvernul Ucrainei
pare să reînceapă agitațiile în problema
Basarabiei . Veți sugera în discuțiile Dvs., următoarele explicații și
considerații ”[48]. Iată câteva dintre ele:
- „Considerăm această Unire pentru totdeauna și indisolubilă” - urmează o
succintă relatare a raptului Basarabiei în 1812 și a consecințelor dezastruoase pe toate
planurile.
- Ucraina „urmează exemplul politicii imperialiste a
Rusiei țariste care refuza statelor mici orice drept pe care nu-l considera
conform intereselor sale...Ucraina pretinde exercitarea unei dominații asupra
unui întreg popor de două milioane e români și asupra unor teritorii care nu
i-au aparținut niciodată”.
- Referitor la intervenția revendicativă făcută la
Berna de reprezentantul Ucrainei, în
documentul amintit se arăta : „În comunicarea făcută oficial și public la
Berna...se cere, nimic mai mult decât o nouă alipire a Basarabiei la Republică;
veți atrage atenția celor în drept că Ucraina nu are nicio calitate să
revendice o țară care, din punct de vedere istoric și etnic a fost dintotdeauna
românească . Basarabia a aparținut în fapt, în cadrul granițelor sale naturale,
Prutul, Nistrul, Marea Neagră și al frontierelor care o despărțeau de
Austro-Ungaria, Coroanei Moldovei, încă de la întemeierea acestui Principat ,
în secolul al XIV-lea”[49]. Răspunsul
oficial al Guvernului român la Nota acuzatoare din 5 mai a Radei a fost o
foarte cuprinzătoare demonstrație (16 pagini) istorică, geografică,
etnografică, politică și juridică privind drepturile inalienabile ale României
asupra teritoriilor locuite de români.
- Va urma -
----------------------------
[21] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia.
Drepturi istorice..., p. 100-101.
[22] Idem, p. 106. Era vorba de 1812,
1856, 1876 Avea să urmeze 1878, Pacea de
la Berlin.
[23] Ibidem, p. 110. Convenția din 16
aprilie nu prevedea participarea armatei române la campania rusă din Sudul
Dunării. Brătianu analizează pe larg negocierile lui Kogălniceanu cu diplomații
ruși insistând totalasupra eforturilor ministrului de externe român de a obține
de la prezumtivii aliați asigurarea că nu vor cere reanexarea sudului
Basarabiei. De reținut că în acel moment, România avea încă statut de vasal al
Porții otomane. Tot atât de greu a obținut
Kogălniceanu și formularea
„integritatea actuală” a României.
[24] În cadrul dezbaterilor din Consiliul
de război privitoare la cererea rusă, mulți s-au opus, printre care și
ministrul de externe , Kogălniceanu ; acesta și-a motivat astfel poziția :
„Știind că am fost sacrificați la Reichstadt, m-am opus trecerii Dunării”
(Brătianu, op.cit.,p. 112.
[25] Ibid.,p. 114.
[26] Ibid.,p. 119.
[27] Vezi op.cit, , p. 135-137.
[28] Ibidem, p. 223-224.
[29] După cum se știe, intervenția în
Basarabia a grupurilor înarmate bolșevice, s -a produs în contextul declarării
independenței Republicii Moldova , la 24 ianuarie , în scopul lichidări
autorităților oficiale, ocupării teritoriului Republicii. În aceste condiții,
Sfatul Țării a solicitat ajutorul armatei române pentru restabilirea ordinii .
Armata română se afla pe un teritoriu românesc, la chemarea expresă a organelor
de conducere locale; nu era armată de „ocupație”.
[30] Arhiva MAE (în cont. Arh. MAE), Fond
71/URSS, vol. 131. Schimbul de scrisori Averescu- Racovski, 20-23 februaie/ 5-8
martie 1918; vol . 133 : Dezbaterile din Camera Deputaților din ziua de 18
august 1918 (stil nou).Vezi toate documentele în integralitatea lor în
Basarabia Bucovina Transilvania. Unirea 1918, Documente adnotate și studiu
introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Departamentul Informațiilor
publice, Redacția pentru străinătate (ediția în limba română), București, 1996,
doc. 77, p. 243-249, 20-23 februarie/5-8 martie 1918, Schimbul de scrisori
Alexandru-Averescu-Cristian Racovski.
[31] Celelalte puncte ale documentului
ucrainean priveau schimbul de prizonieri și alte chestiuni de interes comun.
[32] Arh. MAE, Fond 71/ URSS, vol . 131,
f. 128.
[33] Idem, vol. 133, f. 193-195.
Radiogramă, Chișinău, martie 1918,
Guvernul Republicii Democratice Moldovenești către Guvernul Republicii
Ucraina.
[34] Ibidem, telegrama nr. 71, Chișinău, 6/21 martie 1918,
semnată Comisar General Zamfirescu, către Președintele Consiliului de Miniștri,
Iași, în legătură cu pretențiile ucrainene asupra Basarabiei.
[35] „În partea d e Nord a teritoriului
Basarabiei trăiesc majoritar ucraineni,
iar în cea de Sud (între Gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre )
ei au o majoritate relativă”
[36] Arh. MAE, Fond 71/URSS, telegramă
f.n. , Kiev.16/29 martie 1918, semnată V. Golubovici, Președinte al Consiliului
de miniștri și ministru de externe,
către guvernele german, austro-ungar, turc, bulgar și român.
[37] Apud Ștefan Ciobanu, Unirea
Basarabiei. Studiu și Documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia
în anii 1917-1918, Iași, „Viața Românească, f.a., p. 157 (originalul în limba
rusă ).
[38]
Arh. MAE, Fond 71/ URSS, vol. 133, f. 298. Notă de protest trimisă de Guvernul
Republicii Poporane Moldovenești , Republicii Ucraina (originalul în limba
rusă).
[39] „România Nouă”, Chișinău, anul II,
nr. 52, din 22 martie 1918.
[40] A. BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol.
II, Notă de protest a Guvernului
Republicii Ucraina adresată Guvernului României, Kiev, 13 aprilie 1918.
[41] Idem. Cf. Basarabia Bucovina
Transilvania…, doc. nr. 97, p. 303-304 (originalul în limba franceză).
[42] Ibidem, vol. I, f, 80-84, Notă de
răspuns a Guvernului român , Iași, 22 aprilie 1918 , la Nota de protest a
Guvernului Ucrainei , Kiev, 12 aprilie 1918: Cf. Basarabia Bucovina
Transilvania…, doc. nr. 100, p. 306- 308.
[43] Gheorghe I Brătianu, Basarabia.
Drepturi naționale și istorice, p. 223.
[44] „România Nouă” , anul II, nr. 76, din
19 aprilie /2 mai 1918, articolul
Înștiințarea Ocârmuirii basarabene pentru popor , semnat de P. Cazacu,
Președintele Sfatului și Director de Finanțe, G. Grosu, Director al Justiției,
S. Cioban Director al Învățământului, N. Codreanu, Director al Lucrărilor
obștești, V. Chiorescul, Director al
Comerțului și Industriei, E. Catelli, Director al Agriculturii, E Costin,
Director al Trebilor din lăuntru, I. Gherman, Controlor general.
[45] A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol .
II, p. 103-105, f.317-320. Notă nr. 2928, Kiev,5 mai 1918 Guvernul Ucrainei
către Guvernul României.
[46] Documentul sus-menționat a făcut
obiectul unei comunicări publice și oficiale prezentate la Berna de
reprezentanți ai Ucrainei.
[47] Agresivitatea Rusiei bolșevice
(ruperea relațiilor diplomatice, arestarea corpului diplomatic român din
Petrograd, confiscarea Tezaurului, confiscarea depozitelor cu bunuri românești
de pe teritoriul Rusiei, confiscarea navelor refugiate în portul Odesa, a
întreprinderilor românești refugiate în Rusia, arestarea unui mare număr de
refugiați români , atacurile armate în Basarabia, jafurile etc) la care se adăugau declarațiile
belicoase oficiale ale autorităților bolșevice ruse la adresa României, amenințările,
tentativele de lovitură de stat, jafurile, ciocnirile armate de pe teritoriul
României între grupurile armatei ruse ce
se retrăgeau în debandadă de pe fostul front româno-rus și armata română etc.
Pion al Puterii sovietice ruse, Ucraina revendica, la rându-i, nu numai
Basarabia, ci și Bucovina, practicând o politică de anihilare a luptei de
autodeterminare a românilor bucovineni.
[48] A. BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol I ,
f. 85-89. Telegramă circulară , f.n., Iași, 20 mai /2 iunie 1918, C.C. Arion,
ministru de Externe, către toate legațiile României.
[49] Idem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu