miercuri, 25 ianuarie 2017

Mihai Eminescu - un sfinx care are multe de zis








Description: Share Button

“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.



Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.
Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!
S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.
Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.
Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.
Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.
Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883



Scenariul din spatele „Luceafărului“: durerea lui Eminescu după descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica Micle
În spatele „Luceafărului“ stă „un scenariu“ desprins din viaţa reală a lui Mihai Eminescu. Poezia a fost scrisă după descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica Micle. În poezie, personajul „Luceafărul“ ar fi însuşi Eminescu, în vreme ce Cătălina şi Cătălin au fost inspirate de Veronica şi Caragiale. Titu Maiorescu a fost inspiraţia pentru personajul „Demiurgul“.
Cea mai cunoscută poezie din literatura română, capodopera poetului Mihai Eminescu a văzut lumia tiparului în 1883, când a fost publicată în Almanahul Societăţii Studenţeşti ”România Jună” din Viena. Biografii lui Eminescu au descoperit faptul că poemul a fost început în 1873. De-a lungul anilor, poezia a fost scrisă, rescrisă şi finisată de mai multe ori până la publicarea din 1883.

Analizând viaţa marelui poet, biografii lui Eminescu au ajuns la concluzia că în spatele triunghiului amoros Luceafărul-Cătălina-Cătălin s-ar ascunde în realitate un triunghi amoros al cărui protagonist a fost însuşi Eminescu. Astfel, poezia ar fi fost scrisă de Eminescu, după ce a descoperit infidelitatea Veronicăi Micle, care avusese o aventură cu Caragiale, bun prieten al lui Eminescu. Teoria a fost expusă pentru prima dată de I. Al. Brătescu Voineşti. Potrivit acestuia, personajele din Luceafărul ar putea fi uşor identificate, dat fiind contextul dramei trăite de poet.

„Luceafărul n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, «nemuritor şi rece», Cătălina – Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale, iar Demiurgul – esteticianul Maiorescu. Geneza «Luceafărului» ar sta, aşadar, într-un conflict erotic şi faptul pare confirmat azi prin producerea mărturiilor lui Brătescu-Voineşti care a văzut în ea, încă din 1892, expresia unei mari suferinţi a poetului“, mai dezvăluie cartea din 1939.

Teoria potrivit căreia „Luceafărul“ ar fi fost inspirată din tragedia amoroasă trăită de poet este susţinută şi de scrisorile dintre Veronica şi Eminescu, dar şi dintre Veronica şi Caragiale.



Buni prieteni

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Tinerii au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”. Eminescu îl considera pe Caragiale „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“.

Drumurile celor doi s-au despărţit când Eminescu a plecat la Viena. S-au regăsit câţiva ani mai târziu în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea. Caragiale începe să publice în ziarul „Timpul” la sfârşitul anului 1877, Eminescu fiind cel care a intervenit la Ioan Slavici, directorul ziarului, pentru angajarea fostului său amic. „În momentul când se pune angajarea lui Caragiale la «Timpul», Eminescu se exprimă cu magistrala-i intuiţie: «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“ , notează B. Jordan şi  Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.

Caragiale este angajat şi, tot graţie lui Eminescu, cel care l-a încurajat, începe să-şi dezvăluie în articole adevărata vervă satirică. Cei doi revoluţionează redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Având firi şi temperamente diferite, de multe ori, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Zilele de lucru în care nu erau certaţi se încheiau seara, în oraş, unde Eminescu şi Caragiale, în faţa unei carafe de vin, continuau discuţiile despre artă, filosofie şi literatură.

„Alteori, îşi povesteau amănuntele vieţii lor intime şi, desigur, Eminescu va fi scăpat vreo vorbă despre dragostea sa aprinsă pentru Veronica Micle pe care o părăsise la Iaşi şi căreia îi trimitea regulat scrisori de dragoste“, mai notează autorii cărţii de la 1939.

Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878. În acelaşi an, având deja un nume în literatură, Caragiale îşi face intrarea în Junimea de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Se spune că dramaturgul a fost atras către Junimea tot de Eminescu.



La Junimea din Iaşi, Caragiale a cunscut-o pe iubita lui Eminescu şi între cei doi s-a înfiripat o relaţie amoroasă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva. Caragiale i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale.

Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Eminescu însuşi a venit să-l anunţe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înşelat, după cum avea să relateze I. Al. Brătescu Voineşti.

Scuzele Veronicăi: ”Am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat”

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“,  îi scria Eminescu Veronicăi.
Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam a te întâlni şi regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie şi puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ţie nu voi să-ţi aduc bănuieli şi imputări. Aşa a fost să fie, era scris, era destinat”.

Caragiale a plâns la aflarea veştii despre boala lui Eminescu

Când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal: „Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţinţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”. Caragiale a devenit în următorii ani cel mai mare apărător al operei lui Eminescu în cercurile literare ale vremii, în ciuda faptului că relaţia de prietenie se sfârşise.




Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soţ“

Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului,  înainte ca acesta să se îmbolnăvească.
Cleopatra Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească.

Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană.  A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”,  criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă.

 La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”.

„Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană”  descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei  nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu.
Pentru Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ”

Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George  Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti.

După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”.

„Fii a mea o oră!”

Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise  doamnei de pe strada cu plopi fără soţ.

„Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei  care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”.

”Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.”

Poetul îi expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”.




Cealaltă blondă din viaţa lui Eminescu. De ce l-a respins Mite Kremnitz pe poet: „Prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haină“

Mite Kremnitz a fost una dintre marile pasiuni ale lui Eminescu. Poetul a adorat-o pe blonda nemţoaică şi -a dedicat poezia ” Atât de fragedă”. Mite, în schimb, l-a respins, din cauza poziţiei sociale.
Veronica Micle n-a fost singura blondă de care marele poet Mihai Eminescu s-a amorezat nebuneşte şi căreia i-a dedicat poezii celebre. Pe blonda Mite Kremnitz, Eminescu a iubit-o cu patimă, însă frumoasa nemţoaică nu i-a răspuns cu aceleaşi sentimente. Cumnata lui Titu Maiorescu şi soţia doctorului Wilhem Kremnitz l-a cunoscut pe poet într-o perioadă în care relaţia acestuia cu Veronica Micle fusese întreruptă. Eminescu lucra la ziarul conservator „Timpul” şi s-a văzut pentru prima dată cu Mite la una dintre seratele literare ale lui Maiorescu. Cei doi s-au mai văzut la cenaclul Junimea şi la Palatul Regal.  Mite l-a angajat pe Eminescu ca să îi predea lecţii de limba română.  Blonda nemţoaică, după care poetului i se aprinseseră călcâiele de la prima vedere, a recunoscut în memorii că întâlnirea cu poetul a fost o decepţie .

”O creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un vis”

„Timid şi stângaci, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care, după aparenţă cunoscuse tot atât de puţină disciplină corporală, ca şi pe acea spirituală. Mai mult scund decât înalt, un cap ceva prea mare pentru statura lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haină şi îmbrăcat fără nicio îngrijire, cu mâna neîngrijită, poate nespălată. Eram atât de decepţionată încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea. Mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi părea brutal. Îl preţuisem mai mult decât preţuia”, scria Mite Kremnitz în memoriile ei despre întâlnirea cu Eminescu.

În schimb, Eminescu a fost vrăjit pe loc de frumuseţea blondei nemţoaice. „O creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un vis. De talie cam mică, cu părul blond, cu ochi albaştri, de un albastru clar azuriu, cu o pieliţă dulce, cu vinişoare ca de alabastru, ea amintea prin alcătuirea ei gingaşă şi delicată, de porţelanurile de Saxa, cu o nuanţă rece de o fiinţă din nord”. o descrie Nicolae Petraşcu pe  nemţoaica Mite Kremnitz în cartea ”Icoane de lumină”.

Eminescu a făcut primele gesturi de amor faţă Mite, în timpul lecţiilor de gramatică.. A sărutat-o şi a luat-o în braţe, după cum povesteşte Mite în memoriile scrise peste ani, chiar în căminul conjugal:

„Pe când făceam într-o seară lecţia pe neaşteptate, nu însă dintr-o pasiune de moment, ci pe când eu întoarsă spre el vorbeam cu voiciune, el mă sărută şi eu îl lăsai, fără să mă opun. Altădată, el mă rugase de ceva timp să-i dau voie să mă strângă odată în braţele sale, cedai în sfârşit şi el mă cuprinse în braţe, mă ridică de la pământ şi mă lăsă jos”, a mai povestit Mite.

”Privirile lui le simţeam ca o durere nespusă”

Mite l-a respins  pe poet din cauza poziţiei sociale: „Desconsiderarea şi dispreţul Mitei pentru Eminescu ba parcă şi o ură surdă împotriva talentului săi veneau din faptul că ea se credea pe o treaptă socială inferioară” , susţine N. Petraşcu.Un episod din zilele în care Eminescu îi preda lecţii de gramatică a fost descris de Mite în cartea „Amintiri fugare despre Mihai Eminescu“, publicată în 1933.

„A doua zi nu îl aşteptai la lecţie şi nici la masă, eram poftită de bărbatul meu la un dineu. Eu eram gata îmbrăcată şi îmi luam rămas bun de la copil în sufragerie, când se auzi soneria şi fu anunţat Eminescu. Uitase că rugasem să nu vie. Mersei în întâmpinarea lui, tristă că trebuie să plec şi-l întrebai dacă n-aş putea măcar să îi pregătesc masa. El refuză şi se uită la mine cu ochi arzători : Cât de frumoasă eşti dumneata“ spuse el, tărăgânând vorba. Privirile lui le simţeam ca o durere nespusă. Ceea ce dorisem se realizare, fericirea lui atârna numai de mine”.

Despre Eminescu îndrăgostit Mite credea că este un om care nu se poate stăpâni , aflat în pragul „turbării”.

„Într-adevăr, într-o vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «Ieri după masă am venit la dumneata, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorât». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni”, mai povesteşte Mite în „Amintiri fugare despre Eminescu".

 Eminescu i-a dedicat poezia ”Atât de fragedă”



Idila dintre cei doi a stârnit gelozia lui Titu Maiorescu, cel care-l adusese pe Eminescu pe post de profesor în casa doctorului Kremnitz. „Lui Maiorescu nu îi plăcea deloc că-l găsea pe Eminescu la noi... Vorbi cu mine în această privinţă în mai multe rânduri, începuse să râdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba dacă nu cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa”, povesteşte Mite în memorii.
Maiorescu a fost cel care i-a spus lui Mite că Eminescu nu a întrerupt niciodată legătura cu Veronica Micle, în ciuda idilei de la Bucureşti.


Marie Charlotte Kremnitz a tradus poeziile lui Eminescu

Marie Charlotte Kremnitz- Mite a plecat din ţară, dupa moartea sotului său în 1897. S-a retras în Germania şi a trăit la Berlin, având o activitate literară care a cuprins în mare parte traduceri în limba germană din operele scriitorilor români, printre care şi Mihai Eminescu. A murit la Berlin, în 18 iulie 1916.




O discuţie cu profesorul George Ardeleanu (Facultatea de Litere): „În ce măsură Eminescu se mai citește voluntar? Mă tem că răspunsul nu este foarte îmbucurător”

De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.



Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?
George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.
Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.
Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.
Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?
George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…
Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…
Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.
Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.



Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”
Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.
Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.
Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.
Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?
George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.
O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.
În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.
Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat
Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.
Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.
Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.
 
„Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”
Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?
George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în „Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.
E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.
Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.
Opoziția din „Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică
Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?
George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.
Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?
 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.



Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”
Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?
George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…
Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…
George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.
Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.
Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.
Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură
Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?
George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.
Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…
Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.
Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?
George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.
Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.



Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti



DE LA EMINESCU LA NASA
Alexandru-Cristian Miloş

Mileniul 3 de civilizaţie cosmică a Oamenilor, de cucerire, prin zborul cu rachete, sateliţi, staţii interplanetare, a Cosmosului! Epopeea cosmică a terrienilor, continuă, se desfăşoară după, pare-se un plan cosmic extraterestru! Oamenii cosmici se vor reîntoarce în Cosmosul de origine şi cărţile sacre ale Umanităţii, spun că strămoşii oamenilor au venit cu care de foc, care zburătoare din Cer! Adică, din Cosmos, din Stele! Ori identitatea cosmică a Oamenilor, de Cetăţeni ai Cosmosului, de reintegrare în Marea Familie Cosmică l-a fascinat şi obsedat, era firesc, ca o însuşire romantică, pe Cetăţeanul Cosmosului, purtând numele pământean, de Mihai Eminescu! De ce acest incitant şi intrigant: Eminescu şi NASA! Ce ar putea avea ei în comun? Răspundem, moştenirea genetică a Oamenilor, gena cosmică a lor! (foto stânga: "Luceafărul", prelucrare după coperta foto de la  sursa: http://www.raft.ro/images/edituri/973-858-07-8.jpg)

Un geniu, o conştiinţă parcă extraterestră în infinitul ei, şi o agenţie de cucerire a Cosmosului, prin zborul cu rachete, îşi pot da mâini ideatice peste timp, peste milenii?! Da, fiindcă geniile, au calitatea de a fi atemporali, adică nemuritori, deci Cetăţeni ai Cosmosului, cu buletin cosmic, cu paşaport cosmic! Deci, Adevărul vă va face liberi, ne spune ISUS! Ca orice geniu Eminescu era, un liber cugetător!
Eminescu Ştiinţificul, esenţa din totdeauna a Oamenilor, a poeţilor se desconspiră în Caiete! Afirmă poetul, cităm aproximativ: finalitatea poeziilor mele este să descopăr ecuaţiile matematice ale Universului, lumii terestre, continentelor, ţărilor, corpului omenesc, oraşelor, etc! Ciudată afirmaţie, paradoxală, faţă de unghiul prin care, încă, îi privim noi pe poeţi, nu?!

Căci Eminescu prin cosmopoezia sa "Luceafărul", "La Steaua", "Dacă treci râul Selenei", "Mementto mori", "Sărmanul Dionis", "Miron şi frumoasa fără corp" începe să strălucească într-o lumină cosmică, de ştiinţe ale Mileniului 3 - fiind contemporan cu noi şi de aceea şi cu cucerirea de către Oameni, a Cosmosului, cu NASA! NASA spune prin oamenii săi de ştiinţă că Oamenii sunt nişte hibrizi între venusieni, extraterestrii de pe planeta Venus şi oamenii-maimuţe de pe Terra! E o ipoteză de Mileniul 3 de civilizaţie a Oamenilor!

De unde ştia Eminescu acelaşi lucru, acum peste 150 de ani în urmă, fapt ce-l afirmă, clar, în poemul-geneză al rasei omeneşti "Luceafărul", al cărui story, este extras parcă din comunicatul de ştiinţă de la NASA din secolul 21, Mileniul 3, căci şi în poem, este vorba de o hibridare între locuitorii venusieni, căci "Luceafărul" este Planeta Venus, iar Cătălina, Cătălin, reprezentanţii terrienilor! Eminescu trebuie recitit şi comentat, din nou, in programele şi manualele şcolare şi universitare, printr-o grilă de gândire cosmică, de memorie şi destin, cosmic, de a-i înţelege Mesajul, prin Timp, ca pe un Eminescu Ştiinţificul, şi nicidecum, altfel! Să mergem mai departe cu asociaţiile de idei! în "Luceafărul" se prefigurează şi celebra de acum lege din teoria relativităţii a lui Einstein, cu ecuaţia sa: E=M × C² şi anume versurile: "Porni Luceafărul / Creşteau în cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau / în tot atâtea clipe"!

Apoi în poezia "La Steaua" se pot face asociaţii iar interesante! Şi anume în urmă cu 5000 de ani în Egiptul antic, pe hărţile astronomice ale egiptenilor, de atunci, nu figura "Luceafărul" sau Venusul sau Planeta cea mai strălucitoare ca o Stea, din Sistemul nostru solar! După opinia oamenilor de ştiinţă de la NASA, planeta Venus ar fi intrat în urmă doar cu 4000 de ani în Sistemul nostru solar, sub formă de Cometă, producând perturbări! lată cum ilustrează, ne transmite informaţia astronomică prin Timp, călătorul prin timp, Mihai Eminescu: "La Steaua care-a răsărit" ş.a.m.d.! Deci, un nou membru cosmic al Sistemului nostru solar! Transmiterea peste secole, a informaţiei ştiinţifice, îl interesa pe poet, nu gloria ori bunăstarea! Desăvârşirea sa spirituală, prin ştiinţele Universului, de aceea, el atrage atenţia poeţilor, de ieri, de azi, de mâine, căci -"E uşor a scrie versuri/ când nimic/Nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/Ce din coadă dau să sune!", adică când nu transmiţi prin poezie adevăr şi informaţie ştiinţifică, arta fiind o amprentă sensibilă a ştiinţelor venind dintr-o rădăcină cosmică, comună! Mesajul lui Eminescu devine limpede, asociindu-l cu ştiinţele Mileniului 3, cu NASA! Cu cucerirea Cosmosului de către Oameni, esenţa Mi\eniu\ui 3 de civilizaţie al Umanităţii!

în poezia "Memento mori", apar arme nucleare, războaie nucleare între jupiterieni, o ipotetică civilizaţie extraterestră de pe Jupiter, Foc şi carele şi razele de foc ale lui Zamolxis, al pământenilor! Terra este în poezia lui Eminescu, un laborator de experienţe genetice, încrucişări de ADN, extratestru şi pământean - Luceafărul. Ori locul de desfăşurare a unor războaie atomice între civilizaţii ET şi titani pământeni! în poezia "Dacă treci râul Selenei", Eminescu scrie că întâlnim "case cu cerdacuri aurite, suspendate în aer! Cum am traduce noi, mesajul?! Cam astfel! Dacă zburăm dincolo de Lună, cu rachetele, întâlnim, staţii orbitale, sateliţi, viitoare oraşe spaţiale?!
Apoi în poezia "Miron şi frumoasa fără corp", ar fi cel puţin 2 întrebări: cine este frumoasa fără corp, vreo hologramă pe com¬puter şi de ce Miron, un cioban are în cap, nu o căciulă, şapcă, pălărie ci o ...ciudată cască, parcă de venerabil cosmonaut de la NASA, de azi?!
Crezând ca şi noi, cei de azi, că limbajul matematicii ar fi o posibilă limbă în dialogul cu fraţii din spaţii, Eminescu ne transmite importanţa să zicem a matematicii probabilistice , a teoriei certitudinii, a jocurilor, a hazardului, a principiului lui Heisenberg, în poezia "Dintre sute de catarge", a posibilităţilor şi a şanselor de manifestare, a teoriei istoriilor multiple ale Universului, Multiversului. Mesajul poeziei lui Eminescu este că noi Oamenii avem origini extraterestre, suntem Extratereştri!

Vă lăsăm pe D-voastră să-l recitiţi pe Cetăţeanul Cosmosului Mihai Eminescu şi mesajul său poetico-ştiinţifico-cosmic într-o Cheie Cosmică! De epopee a terrienilor, de cucerire a Cosmosului, ca oameni cosmici nemuritori în zbor cu rachete, cu viteza Luminii, în Stele de Origine!







OPERA INTEGRALA EMINESCU







Acad.Dimitrie Vatamaniuc  




Un interviu tulburător despre viaţa şi moartea lui Eminescu, despre soarta operei şi despre publicistica lui Mihai Eminescu - la fel de incomodă, atât în regimurile dinainte de 1989, cât şi în cele postdecembriste.

Eminescologul trudeşte încă din anul 1972 la publicarea Operei Integrale Eminescu. Anul 2011 i-a adus cititorului român „Opera Integrală Eminescu", demers susţinut în timpul vieţii de Titu Maiorescu, preluat de George Călinescu, apoi aşezat pe baze ştiinţifice de criticul literar Perpessicius, care între anii 1939-1963 a adunat poezia şi literatura populară eminesciană. Demersul a fost continuat, după anul 1972, de eminescologii Petre Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc. Acesta este motivul pentru care, în ianuarie 2012, am fost oaspeţii academicianului Dimitrie Vatamaniuc, bucovinean ce locuieşte în sectorul I din Bucureşti. Deunăzi, pe o imaginară stradă Eminescu, am poposit în „casa care poartă pe acoperiş steagul României", unde am discutat cu eminescologul român despre zbaterile sale pentru ca „Opera Integrală Eminescu" să vadă lumina tiparului, sub egida Editurii Academiei Române.

Maria Stanciu: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi publicarea operei complete Eminescu?

Acad. Dimitrie Vatamaniuc: Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care a reuşit să tipărească şase volume.

M.S.: Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o scrisoare pentru urmaşi... Ce conţine această „scrisoare deschisă"?

Ac.D.V.: Perpessicius părăsise „şantierul" de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000". Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu". Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu".

M.S.: Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului" de cercetare a operei lui Mihai Eminescu?

Ac.D.V.: În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum" – întemeiată tot de Perpessicius - a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii '70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege...

M.S.: Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?

Ac.D.V.: Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.

M.S.: În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?

Ac.D.V.: După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura... Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul", din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989...

M.S.: Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X, Publicistică?

Ac.D.V.: Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară... Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

M.S.: Motivele nu sunt greu de intuit...

Ac.D.V.:Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central între cele două cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni", mi s-a recomandat.

M.S.: Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune...

Ac.D.V.: În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice... „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult". Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!...Şi ce au făcut ei, ce au dres... S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat... creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă...

M.S.: În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

Ac.D.V.: Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală" foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă", care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu... „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist". Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu". Dar...

M.S.: Dar?!

Ac.D.V.: Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă"! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit... Însă, Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989...

M.S.: Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

Ac.D.V.: Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual...
„Chestiunea evreiască" şi socialismul condamant din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu. Astăzi vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de cercetare, academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu", avem în „Poetul Nemuririi noastre" nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti", ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.
Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croşete", spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a ajunge la ziarul „Timpul", în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

Ac.D.V.: Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina", „Familia", „Federaţiunea", „Convorbiri literare" şi „Curierul de Iaşi". În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuţie nouă.

M.S.: Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască"? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 şi după?

Ac.D.V.: Acest volum (dar şi următorul, volumul X) conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată" trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianţa Israelită" care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite sub diferite forme...

M.S.: Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României. În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă" invocată de izraeliţii din România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul", cotidian al opoziţiei conservatoare?

Ac.D.V.: Eminescu a susţinut modificarea Articolului 7 din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă", „cu desăvârşire neadevărată" susţinută de Alianţa israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică".

M.S.: Şi continuă gazetarul de la „Timpul"... „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii".

Ac.D.V.: Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor Alianţei izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se", în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi". Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena", care se ocupa de „cestiunea izraelită din România" şi care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată", în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România", şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice". Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită" din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască", iar Articolul 7 din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul", fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni".

M.S.: Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?

Ac.D.V.: Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată", ca să răspund cu "armele" lui Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite" (cu sediul în Germania") – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural - spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist.

M.S.: O altă „mistificaţie" este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul" socialismului?!, după unele minţi... Domnule academician, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?

Ac.D.V.: Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul", unde o vreme a fost chiar redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială... În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

M.S.: Vă rugăm să exemplificaţi..
.
Ac.D.V.: Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde - aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism". La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva - tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva... imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!", mi-a recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva despre socialismul utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol şi să apară!..."

M.S.: Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din volumele tipărite până în 1989?

Ac.D.V.: Da... Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism") şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

M.S.: Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să retipăriţi Integrala Eminescu în 2011...

Ac.D.V.: Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic. Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat numit socialist". Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!... Dar, aşa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească "Opera Integrală Eminescu" şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant... Când însă am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.
A consemnat - Maria Stanciu

Notă: Interviul a fost realizat de către Maria Stanciu, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, cu cel mai mare eminescolog în viaţă, academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Publicat în cotidianul „Viața liberă" - Galați, interviul a fost preluat de  Revista ART-EMIS, la 16 iunie 2013, cu acordul şi sprijinul U.Z.P.R., prin preşedintele Doru Dinu Glăvan.


Sursa: Ziaristi Online
Foto - Maria Stanciu
 



Sursa: Prof. VALENTINA LUPU










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu