luni, 30 ianuarie 2017

Dec. 89 Mâna Moskovei - 2

Aurel I. Rogojan




Adevărurile lui Cinghiz Abdulaev despre „răscoala din decembrie 1989”




Cinghiz Abdullaev este unul dintre mai mulții „scriitori” din fosta Uniune Sovietică, aflați în misiune la București, ca ofițeri ai KGB/GRU, în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
Generalul Cinghiz Abdullaev reprofilat ca romancier este autorul volumului „Beznă sub soare”, recenzat de generalul Victor Atanasie Stănculescu, care l-a propus și ca martor în procesul său.
Avocatul generalului Stănculescu declara că : „În dosar există materialul dat de generalul GRU, Cinghiz Abdullaev – un general sovietic care în Revoluţie a condus un comando de 22 persoane în Timişoara. Generalul este dispus să vină să dea declaraţii în România şi să aducă şi poze, filme. (…) E foarte bine că au început această cercetare, pentru că generalul Stănculescu poate spune lucruri pe care nu le-a spus pînă acum pentru că n-a fost întrebat cum trebuie” (Avocat Vasile Pantea)




Stănculescu despre misiunea scriitoricească a generalului Abdullaiev: „Este plăcut, interesant şi chiar stresant pentru mine să prezint cititorilor români romanul lui Cinghiz Abdulaev `Beznă sub soare` în traducere din limba rusă, făcută cu multă aplecare asupra fiecărui cuvînt si frază a textului original şi condimentat cu pertinente note de subsol ale traducătorului, cu referiri la principalii actori ai momentului, descifraţi cu numele lor real. Romanul, care se vrea un interesant episod al acţiunilor K.G.B. după începerea destrămării sistemului socialist post Înţelegerea de la Malta între Preşedintele S.U.A. Bush şi Gorbaciov are ca principală acţiune încercarea de a scoate din joc un ultim bastion comunist monitorizat pînă atunci de U.R.S.S. – Cuba , în perioada anilor `90.
Principalii actori ai romanului sînt foşti membri ai serviciilor secrete, în principal ai K.G.B., printre care şi autorul romanului care descrie acţiunile, locurile, momentele şi personajele care se interesectează într-o luptă surdă (războiul subteran) a serviciilor secrete din mai multe ţări pe teritoriile unor ţări europene, sud-americane şi în final în Cuba unde se petrece ultima parte a acţiunii romanului. Pentru noi, cititorii din România sînt deosebit de interesante interferenţele, cu dezvăluiri care ajută la aflarea altor feţe ale `Adevărului`, pe care neiniţiaţii la acţiunile din decembrie 1989 le cer cu insistenţă şi azi, după 18 ani! (…) Pentru noi, romanul începe şocant, cu trecerea rapidă în revistă a acţiunilor din decembrie `89 în România pe care autorul le defineşte la un moment dat `Răscoala din decembrie `89` în descrierea agentului care a acţionat pe teritoriul nostru în special în Bucureşti şi Timişoara.
Plecînd de la Dosarul 8796 `Domnitorul` cu care se deschid primele pagini ale romanului sînt subliniate momente ca anticiparea unor mişcări de masă, opoziţia serioasă faţă de regimul Ceauşescu şi o scurtă prezentare a Generalului-colonel Stănculescu care poate, în opinia lor, în nişte circumstanţe date, să săvîrşească o lovitură de stat şi să instaureze în ţară o dictatură de centru stînga.
De remarcat faptul că unele grupuri speciale au sosit în România la ordinul dat de preşedintele K.G.B. de atunci Krucikov. Pentru pastrarea secretului deosebit al acestor acţiuni se subliniază, ca un fapt deosebit, că `despre sosirea lor în România nu ştia nimeni, nici chiar ambasadorul sovietic la Bucureşti şi nici chiar rezidentul K.G.B. în România`. Iată deci un argument puternic pentru a afirma că nici noi nu am reuşit să aflăm despre aceste acţiuni decît cu mult timp mai tîrziu.
Misiunea lor era marcată, de sublinierea pe care o face autorul, de genul `îţi dai seama ce vor scrie ziarele din întreaga lume dacă un singur om de-al tău va eşua sau va rămîne lungit pe caldarîm, în rol de cadavru` sau executarea unor misiuni, ca provocarea dezordinii şi chiar amestecul în mulţimea care participă la mitingurile respective.
Este de reţinut conţinutul misiunii, descrisă de principalii agenţi care acţionau la noi, de a-l înlocui pe Ceauşescu cu o persoană mai puţin odioasă şi loială ţării lor. Dialogul între unii din cei ce acţionau în România cuprinde şi fraze de genul `presupuneţi că poate avea loc şi eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu` şi `analiştii noştri nu exclud şi o asemenea posibilitate`.
În `Amintiri` se arată că acţiunile grupului `Funcţionarul` care s-a alăturat, de la început, unităţilor de poliţie cînd oamenii `Funcţionarului` au deschis focul împotriva manifestanţilor români provocîndu-i pe aceştia la noi acţiuni mai dinamice împotriva ordinii existente. Este descrisă cu multă precizie degringolada care a cuprins pe conducătorii comunişti din România, inclusive perechea Ceauşescu. (…) Cu unele referiri la acţiunile de la Tîrgovişte unde se descrie executarea soţilor Ceauşescu, se trec în revistă nume sonore, ale unor personaje de prim rang, ucise `în numele revoluţiei`: Carol I în Anglia, Ludovic al XVI-lea cu soţia şi numeroşi nobili francezi în Franţa, Ţarul cu întreaga sa familie în Rusia.(…)
Personal mulțumesc autorului, pe care nu-l unosc, pentru referirile făcute la România, în special la decembrie 1989 şi la persoana mea.

General (r) Victor Stănculescu”



Gentlemen’s agreementul de la Malta


Agenda conferinţei bilaterale a preşedinţilor Statelor Unite ale Americii, George Herbert Walter Bush şi Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost axată pe actualizarea şi adaptarea la noul context a Declaraţiei asupra Europei eliberate, ale cărei echivocuri au permis Uniunii Sovietice să–şi impună regimul politic totalitar în toate tările eliberate de Armata Roşie de sub ocupaţia statelor Axei Berlin-Roma –Tokio.
Preşedintele Bush în discursul său din 30 mai 1989, de la Mainz, a enunţat cele trei cerinţe ale reconcilierii istorice care urma să pună punct Războiului Rece : (1) slăbirea controlului Moscovei în ţările satelite; (2) instituirea sistemului politic pluralist; (3) partidele să poată participa, fără calificările de la Yalta, de “fasciste” ori “naziste”, la alegeri libere constituante în toate ţările socialiste europene ( la solicitarea expresă a lui Gorbaciov, “alegeri libere care să nu implice obligatoriu un control internaţional asupra lor”).




In schimbul acceptării de către Gorbaciov a acestor reforme politice, preşedintele Bush îl asigura că nu se va acţiona în dauna securităţii Uniunii Sovietice. Mai mult chiar, se întrevedea posibilitatea unor aranjamente financiare care să mai atenueze unele dintre consecinţele dramatice ale prăbuşirii economiei. Gorbaciov s-a prezentat la Malta cu o restanţă : România, unde Nicolae Ceauşescu continua să-i sfideze pe toţi, deopotrivă, din Est şi din Vest, acuzându-i că şi-au dat mâna pentru lichidarea socialismului, a cuceririlor revoluţionare ale popoarelor.
După Malta, în zilele de 4-5 decembrie 1989, Gorbaciov i-a convocat pe toţi liderii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. A existat, desigur, şi o ordine de zi prestabilită, dar informarea asupra rezultatelor Conferinţei de la Malta, în versiunea Kremlinului era scopul principal. La rândul său, preşedintele Bush a efectuat vizite de informarea a partenerilor din Alianţa Nord Atlantică : 3-4 decembrie la sediul NATO, iar la 16 decembrie la Paris.



Consecințele post Malta. Generalii Iulian Vlad și Ștefan Gușă au stricat planurile pentru România ale Conspirației de la Malta


La 16 zile după Conferința de la Yalta, trimisul lui Stalin în persoana lui Andrei Ianuarevici Vișinski s-a înființat la București pentru a pregăti instaurarea, cu complicitatea imorală a aliaților britanici și americani, a unui regim politic de tip sovietic. La 12 zile de la încheierea Conferinței de la Malta, detonatorului prevăzut de K.G.B. pentru perestroika românească i-au fost aprinse fitilele. Cele de la Iași și Cluj erau umede, au fâsâit și atât. La Timișoara , în schimb, cu concursul mai multor servicii secrete, cu o implicare agresivă a Ungariei și Iugoslaviei, plus surprinzătoarea coincidență a executării silite a deciziei judecătorești de mutare și evacuare a pastorului Tokes Laszlo, detonatorul a funcționat .
Cu trei luni înainte de detonarea situației explozive acumulate în ultimii ani, pe teritoriul României era dispus un amplu dispozitiv clandestin al forțelor militare speciale de insurgență ale G.R.U. , purtătoare ale tradițiilor Armatei Roșii în materie de revoluții spontane, revolte populare, insurgență contrarevoluționară, puciuri militare, lovituri de stat sau de palat. Afluxul celor cca. 70.000 de turiști sovietici era acoperirea ideală, masa în care una – două divizii ale G.R.U. erau acul în carul cu fân. Totul a fost anticipat, din vara-toamna anului 1968, până în cel mai mic detaliu – ascunzători cu arme și muniții, spitale de campanie, echipe medicale, gazde conspirative, căsuțe poștale, curieri ș.a. – când Brejnev a intenționat să intervină militar în România, pentru prevenirea unor evenimente similare celor din Cehoslovacia.
Membrii grupelor de acțiune vin și pleacă discret, doar cu o inofensivă sacoșă de voiaj. Este peste evidențe că un astfel de dispozitiv de acțiune clandestină nu ar putea fi amplasat, ori dislocat instantaneu, iar o dată realizat este un bun câștigat pe termen lung. Planul sovieto-ungaro-iugoslav al „reformării perestroikiste a României” , asumat și de puterile occidentale, cunoscut la Vatican, a fost, însă, numai parțial realizat, fiind sine die amânate: unirea celor două Moldove, a Banatului sârbesc cu Banatul românesc , a Maramureșului interior cu Maramureșul exterior, tranșarea statutului noilor entită. dar și al Dobrogei, toate acestea făcând să pară cât mai firească și desprinderea Transilvaniei, în care scop Armata de Vest a Ungariei fusese dislocată la frontiera cu România. Planul menționat a fost sabotat de doi generali români. În ordinea deciziilor și actelor lor de comandă, generalulcolonel Iulian N. Vlad și generalul-maior Ștefan Gușă.




Cel dintâi menționat, generalul-colonel Iulian N. Vlad, în calitatea de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului : (1) premergător evenimentelor a interzis uzul de armă de către efectivele Departamentului Securității Statului, iar în dimineata zilei de 22 decembrie a solicitat și Inspectoratului General al Miliției să emită un ordin ăn acest sens; (2) și-a dezarmat toate forțele luptătoare din subordine, inclusive deținătorii de armament individual, dispunând securizarea și sigilarea locurilor de păstrare a armamentului și muniției; (3) a interzis, din faza incipientă a evenimentelor, orice fel de intervenție sau prezență a Securității în mișcările de stradă, (4) informat fiind de generalul Ștefan Gușă că se află în legătură telefonică cu Ferenc Karpati, ministrul Apărării al Ungariei , apoi cu Comandamentul Militar Unificat al Tratatului de la Varșovia , care doresc confirmarea cererii de ajutor militat adresată de factorul politic, a fost categoric împotrivă și (5) a dejucat provocările și diversiunile prin care se urmărea declanșarea unui război fratricid între Armată și Securitate. Dacă acest obiectiv intermediar al conspirației internaționale ar fi fost realizat, calea intevenției externe se deschidea și condițiile izbucnirii războiului civil, implicit ale dezmembrării teritoriale a României erau împlinite.
Cel de al doilea general, generalul-maior Ștefan Gușă, în calitatea de Șef al Marelui Stat Major s-a opus cu fermitate și vehemență ofertelor armatelor ungare și sovietice de a intra pe teritoriul României. Trebuie menționat că războiul informațional crease, deja, în câteza zeci de minute, starea de teroare psihică și isterie mediatică, de tulburări, incidente, amenințări și pericole iminente, toate induse prin dezinfomare în cascada și transmise în direct de televiziune pentru ca cererile de intervenție militară externă, care, de altfel, au și fost anunțate ca realizate, să aibe aparențele de necesitate.
Generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad au dovedit în acele momente de mare cumpănă o extraordinară luciditate în evaluarea situațiilor conflictuale provocate de forțe inamice, externe și interne, iar deciziile luate de comun acord au dejucat escaladarea mult mai periculoasă a tensiunilor . Pentru loialitatea dovedită poporului român și opoziția la trădare națională, aveau, ulterior, să plătească.
La viața generalului Iulian Vlad au fost nu mai puțin de opt tentative de atentate. Prima tentativă a fost făcută în sediul Comitetului Central, în noaptea de 22/23 decembrie 1989, fiind vizat și generalul Ștefan Gușă, ambii generali fiind împreună la singurul centru operativ de comandă legal al forțelor armate (Armata, Ministerul de Interne - Securitate, Miliție, Pompieri ). Ambilor generali li s-a solicitat , de către Ion Iliescu să se coopereze în cadrul
Comandamentului Militar. Un comandament ad-hoc constituit la Comitetul Central, dată fiind prezența lor acolo și situația creată ca urmare a faptului că mai multe grupuri care se revendicau revoluționare acționau anarhic, interferîndu-se în comunicarea publică a televiziunii și radioului , substituindu-se decidenților militari legali , contribuind astfel la amplificarea dezordinilor, a panicii și la crearea de incidente armate. Centrele de comandă militară instituite la Televiziunea Română și la Ministerul Apărării Naționale nu funcționau sub autoritatea șefului Marelui Stat Major. Dimpotrivă din cele două centre erau deturnate, contramandate și sabotate ordinele generalului Ștefan Gușă.
Generalul Ștefan Gușă a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat Major, fiind înlocuit, la 28 decembrie 1989, cu generalul Vasile Ionel.
În seara zilei de 28 decembrie 1989, generalul Gușă l-a informat pe generalul Vlad că viețile lor sunt în pericol, propunându-i să accepte o gardă militară comandată de un ofițer pentru care garantează. Propunerea a fost acceptată și în circa 20 de minute garda a realizat dispozitivul de protecție. Aceasta era cea de-a patra situație de pericol pentru viața generalului Vlad. Anterior eșuaseră tentativele prinderii într-o ambuscadă, pe timpul deplasării la Ministerul Apărării Naționale, respectiv simularea unui accident de circulație pe strada Italiană după trecerea în revistă, la sediul acesteia, a Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, ordonată de generalul Nicolae Militaru. Inițial, generalul Militaru a stabilit ca revista de front să se realizeze pe stadionul militar din Ghencea, unde în tribune erau în așteptare cuiburile de mitralieră… Până la stadion, efectivele unității, 795 ofițeri, maiștri militară, subofițeri și angajați civili, urmau să traverseze orașul cu armamentul, muniția și toată dotarea de luptă aniteroristă asupra lor.
Asta în timp ce o propagandă isterizată avea ca lait motiv „Securiștii-teroriștii !” . Cum se putea interpreta, în acel context tulbure și aparent anarhic, o astfel de demonstrație de forță din partea unității antiteroriste a Departamentului Securității Statului , cea dintâi și pe nedrept acuzată de terorism ? Numai insistențele generalului Iulian Vlad la Ion Iliescu, căruia i-a fost învederată răspunderea pentru consecințe, a contramandat planul criminal al generalului Militaru. Acesta a fost vizibil deranjat și a refuzat să treacă în revistă USLA la sediul acesteia, delegându-i pe generalii Iulian Vlad și Ion Hortopan.
Generalul Vasile Ionel a fost anume reactivat cu scopul de a fi numit șeful Marelui Stat Major . El fusese trecut în rezervă în anul 1980, din aceleași motive ca și alți generali și înalți ofițeri cu probleme contrainformative și vulnerabili la provocările de trădare exercitate asupra lor servicii de spionaj străine. Cele mai notorii cazuri erau cele ale generalilor Nicolae Militaru, Nicolae Doicaru, Ștefan Kostyal și Ioan Șerb, acesta din urmă fiind și condamnat , în anul 1971, oficial pentru deținere de documente secrete de stat în vederea divulgării. Generalii Nicolae Militaru și Vasile Ionel au rechemat imediat în cadrele active generalii și ofițerii superiori din categoria anterior amintită : Paul Romano Cheler, Jean Ioan Moldoveanu, Marin -Gheorghe Bălteanu, Ioan Bucur Bordei, Liviu Traian Ciubăncan, Horia Traian Opruţă , Dumitru Nicolae Pletos, Gheorghe Constantin Popescu, Marin Pancea, Nicolae Gheorghe Hârjeu ș.a. , pe care i-au numit în importante funcții de comnadă, ori alte poziții cheie pentru reușita conspirației. Generalul-colonel Iulian Vlad a fost arestat, formal de generalii Vasile Ionel și Ion Hortopan, supervizați nemijlocit de Gelu-Vocan Voiculescu. Nicolae Militaru și ambasadorul Uniunii Sovietice la București, Evgheni Tiajenikov au ținut să privească scena escortării generalului Vlad de către o grupă de soldați, echipați de luptă, cu baionetele la arme.



Generalul Vasile Ionel, asemenea lui Silviu Brucan, a intervenit și asupra președintelui completului de judecată a celor trei procese intentate generalului Vlad. Motivul intervenției a fost decizia retrimiterii cauzei la anchetatori, deoarece rechizitoriul nu a fost susținut de probe. Mai mult, cele câteva zeci de martori ai acuzării au făcut depoziții favorabile generalului Vlad. Din acel moment, procesele generalului Vlad nu s-au mai judecat după regulile cercetării judecătorești, ci după indicații politice. Indicații politice care au fost cuantificate cumulativ în 25 de ani de ani de închisoare. A executat 4 ani, respectiv un sfert din pedeapsa cea mai mare, fiind eliberat prin efectul legii.
Generalul Stefan Gușă a fost mutat la Cluj, apoi la Buzău. A decedat în anul 1996, în urma unui cancer galopant. Lista generalilor implicați în evenimente și care au decedat în împrejurări suspecte este, însă, mult prea lungă pentru a nu fi și ea un argument al conspirației internaționale.
Alte consecințe post Malta privesc angajamentele față de Vatican, între care separarea statelor catolice Croația și Slovenia de Iugoslavia, constituirea Grupului de la Vișegrad.
Dacă celelate angajamente luate de Gorbaciov la Malta s-au realizat etapizat, din anul 1991 până în anul 2000, promisiunile făcute Papei au avut prioritate, fiind întocmai respectate : (1) tolerarea desființării Zidului Berlinului; (2) imediata unificare a celor două Germanii, în pofida rezervelor președintelui francez Francois Mitterand și premierului britanic Margaret Thacher; (3) permisiunea ca fostele tări satelite neortodoxe (Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) să se administreze, din anul 1990, într-o formă de autonomie proprie, conform Pactului de la Vișegrad; (4) tolerarea proclamării autonomiei tărilor romano-catolice , Slovenia și Croația, de unde s-a ajuns la criza iugoslavă, ani de războaie civile și o Pax Americana, cu mijloacele și consecințele cunoscute, dar fără ca acestea să se fi stins.
Din partea României , conform relatărilor edite ale lui Dan Amedeo Lăzărescu, au fost câteva tentative de alăturare la Grupul de la Vișegrad, pe filiere politice liberale, dar și din partea unor francmasoni autentici și patrioți. Au fost încercate ușile unor cabinete, intuim că și ale Vaticanului , prin legături politice sau francmasonice din Italia. Fie că a fost vorba de președintele Italiei, Francisco Cossiga, de liberalul Giovani Malagodi sau de ministrul de externe, Gianni de Michelis, de fiecare dată răspunsul a fost „non possumus”, care, subliniază sursa citată, „ are darul să învedereze o serie de secrete politice”. Da, asta credem și noi, constatând cum statele din Grupul de la Vișegrad au devenit foarte active în a promova inițiative și măsuri care să le confere o identitate distinctă , deocamdată sub umbrela Uniunii Europene. Dar cum istoria prinde viteză…
Interesant este și cum au avut grijă oamenii lui Gorbaciov să-i îndeplinească angajamentul luat la Malta în chestiunea pluripatidisului. Prin sciziunea partidelor unice. Astfel, dacă în 1989 în România exista doar Partidul Comunist, ulterior au apărut o puzderie de partide cu tot felul de nume, parcă extrase dintr-o cartotecă.




Aurel I. Rogojan
Postfaţă la volumul “Mâna Moscovei. Documentele Crimei din Decembrie 1989” editat de Asociaţia Civic Media în baza documentelor obţinute de la SRI, Senatul României, CNSAS, Arhivele CIA şi ale Departamentului de Stat al SUA, Instanţele civile şi militare din România
Sursa: Ziaristi Online
Contributia domnului Nicolae Doftoreanu












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu